Biserica fericeşte pomenirea Sfantului Ioan Scararul, fiindcă el a scris
o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă
„
Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura
despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe
treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea
spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate
ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt.
Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul
nostru, astfel:
Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se
făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a
fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre,
dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost
aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne
mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică - şi
iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră
neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă,
fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a
fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre
oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este
plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi
Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea
lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu
trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie
să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir,
primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.
Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune,
cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de
Dumnezeu.
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce
este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care
ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:
Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi
înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la
biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au
împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase
peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s
îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi
iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această
pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele - în timp ce însuşi
Domnul Iisus Hristos ne-a zis:
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert
pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci
din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi
osândit (Mt. 12, 36-37).
Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare
adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi - iar gurile
flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de
viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi
defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis
cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan:
Cine
va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata
sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena
focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?
Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni
care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei
ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor - de hoţi, adulteri, închinători
la idoli - îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău:
Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (l Cor. 6, 10).
Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai
respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la
osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de
grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar
iată cei spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei:
O, Timotei!
Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile
deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De
deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (l Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.
Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul
Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care
le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot
„autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie
teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.
Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri
răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi
când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le
place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la
fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.
A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o
sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca
să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel
de îngrădiri - însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor
cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi
foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire - iar
cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze,
s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp
de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi
trebuie să luăm exemplu de la ei.
Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele:
Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă
(Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare,
ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în
stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e
plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de
vrăjmăşie şi ură.
Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile
oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar
bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea
creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile
celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori,
întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate
poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.
Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi
mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi
înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.
La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „
Să se îndrepteze rugăciunea mea...” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „
Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.
Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din
biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să
ceară de la Dumnezeu ca El să „
pună pază gurii”, ci şi să se
străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită,
în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus
Hristos. Amin.
Invitație la proiecţia fimului-documentar
