Vizita patriarhului rus Kiril in Republica Moldova, o greseală grava a administratiei de la Chisinau

El urmează să sosească la Chişinău pe 7 septembrie şi va rămâne aici trei zile. În acest răstimp va face o vizită şi la Tiraspol.

Reacțiile la respectiva vizită sunt preponderent negative și formulate într-un limbaj marțial, presărat cu sudalme și epitete usturătoare: „Opriţi năvălirea Călăului Rus, pe nume Patriarhul Kiril, în Chişinău!!!”, „Rusia și Biserica Rusă - călăii moldovenilor deportaţi în Rusia”, „moscalul cotropitor”, „ciocoiul Kiril”, „dușmanul bărbos”, „unsul lui Putin” „ţapul Kiril” ș.a. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte asistăm la o tăcere înverșunată din partea a unei bune părţi a societăţii, inclusiv a intelectualilor, şi la interesul vădit al guvernului faţă de această vizită care a emis chiar o dispoziție prin care obligă Cancelaria de stat să organizeze vizita respectivă.

Deși Kiril va veni „sub pavilion bisericesc”, vizita acestuia este una politică, PATRIARUL RUS fiind perceput, și nu fără temei, „vârful de lance” al Kremlinului, omul lui Putin. Prin Biserica rusă, Kremlinul promovează politica tradițională a Rusiei de expansiune și control asupra unor teritorii și țări străine. În RM nu există forțe politice suficient de puternice care ar pune piciorul în prag și ar zădărnici această vizită. Elitele conducătoare nu au nici curajul, dar nici dorinţa să facă acest lucru. Apropo, dacă vrem să înțelegem ce sunt cu adevărat elitele politice conducătoare de la Chișinău, ce viziune au asupra locului RM în lume, nu trebuie să judecăm după retorica lor proeuropeană, ci după atitudinea lor față de Rusia. Deși fac parte dintr-o generație mai nouă, deşi înţeleg că singurul vector care reflectă interesul nostru naţional e cel proeuropean, politicienii de la guvernare sunt „hipnotizaţi” de Rusia, Rusia e în sângele lor, ei trăiesc în raport cu Rusia două sentimente adânci – frica şi admirația. Frica pentru că Rusia, foarte influentă la Chișinău, le poate strica cariera. Admirația, pentru că fiecare napoleonaș de pe Bâc visează să devină un mic Putin care să conducă poporul cu ceasul pe mâna dreaptă.

Astfel, Rusia continuă să fie o prezență activă în mediul politic moldovean nu atât (și nu numai) din cauză că ea dorește asta, ci mai mult pentru că elitele conducătoare ale RM nu au curajul să iasă de sub hipnoza imperială rusească. Am mai spus-o și o repet: dacă zgârâi un politician democrat prooccidental de la Chișinău, dai numaidecât de un iepure speriat de ruși sau de un admirator al rușilor. Da, prin retorica lor primele persoane de stat sunt prooccidentale, unele chiar doresc sincer şi lucrează pentru integrarea europeană, dar umbra măreţei Rusii în inhibă şi le paralizează voinţa de a o rupe cu ruşii, cum au făcut-o popoarele baltice. Există în interiorul RM prea multe și influente forțe proruse care nu le permit acestora să treacă Rubiconul rusesc. Vizita patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Kiril, este o dovadă concludentă în acest sens.

Prima întrebare legitimă e care este scopul acestei vizite, de ce capul bisericii ruse ne-a îndrăgit atât de mult încât a decis să mai vină la noi doar la doi ani de la ultima vizită? Oficialii de la Mitropolia Moldovei neagă faptul că respectiva vizită ar fi legată de viitorul summit de la Vilnius. Motivația oficială e alta: vizita este prilejuită de împlinirea a 200 de ani de la crearea primei structuri care a unificat toate bisericile dintre Prut si Nistru. În altă redacție motivația e și mai explicită: cu ocazia aniversării a 200 de ani de la integrarea eparhiei de Chișinău în Biserica Ortodoxă Rusă. Vedeți cât de eufemistic e spus - „unificarea”, „integrarea? Reiese că ocuparea Basarabiei de către Rusia ţaristă, adică ruperea în două a Ţării Moldovei, a fost un act istoric progresist, deoarece a favorizat „unificarea tuturor bisericilor dintre Prut şi Nistru”...

Ajunşi aici intrăm în zona marilor întrebări și neclarități legate de relațiile dintre Patriarhia Moscovei și Patriarhia Bucureștiului, dar şi de problema Mitropoliei Basarabiei care nu este... „integrată” în Biserica rusă. Enoriaşii Mitropoliei Basarabiei, dar şi toţi românii basarabeni sunt în drept să se întrebe de ce după reactivarea acestei Mitropolii niciun patriarh de la Bucureşti nu a vizitat Basarabia (RM)? Apropo, nici Patriarhia de la București, nici Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei (de peste Prut), nici Mitropolia Basarabiei nu au reacţionat în vreun fel la preconizata vizită a lui Kiril la Chişinău... Înţelegem foarte bine complexitatea problemei, dar considerăm necesar s-o punem pe tapet în numele unui mare şi amar adevăr: în faţa expansiunii „lumii pravoslavnice ruse”, R. Moldova a rămas singură, fără aliaţi. Mitropolia Moldovei, subordonată Moscovei, are aliați puternici şi în interior , şi în exterior. Prin poziţia sa, chiar dacă-i putem găsi o justificare, Patriarhia de la Bucureşti este un aliat al Bisericii ruse. Asta cel puţin este percepţia multor români basarabeni.

Vizita patriarhului Kiril la Chişinău nu ar fi o problemă discutată în aceşti termeni, dacă Biserica rusă n-ar fi structura care promovează politica imperială a Rusiei şi ar sprijini cursul prooccidental al RM. Este clar însă că Kiril nu vine la Chişinău ca să asigure RM de sprijinul Rusiei şi a Bisericii ruse în ajunul summit-ului de la Vilnius. Cu siguranţă el vine cu un alt mesaj din partea ţarului Putin: dacă RM se va juca de europenizarea, va păţi-o ca şi Georgia.

Şi încă un „detaliu” - în contextul „războiului economic”, declanşat de ruşi împotriva ucrainenilor, vizita patriarhului rus la Chişinău convine numai Moscovei. Privită din toate punctele de vedere, această vizită a patriarhului rus la Chişinău, în actuala conjunctură politică şi geopolitică, este o gravă eroare a diplomaţiei de la Chişinău. Există o singură speranţă că efectele acestei erori vor fi măcar parţial diminuate – dacă administraţia de la Chişinău va avea curajul să-i spună deschis, în faţă, patriarhului rus adevărul.

Adevărul adevărat, cel românesc, dar nu cel rusesc cu care a venit el de la Moscova.

Sursa: Timpul

In august 1968, Parintele Arsenie Boca s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu sa opreasca trupele sovietice la granitele tarii.

Cu rugăciunea, Părintele Arsenie Boca i-a blocat pe sovietici de n-au putut să vină la noi în ţară. Spunea Părintele Daniil că în 1968 el era la Drăgănescu şi l-a trimis să-l cheme din biserică. Tocmai se zvonise că urmează un război (invadarea Cehoslovaciei). S-a dus acolo, a intrat în biserică, dar nu-l găsea; s-a dus în altar şi l-a găsit în genunchi, plâns. S-a şters repede la ochi, Părintele Bunescu s-a dus în locul în care a fost Părintele şi era umed locul de la plânsul Părintelui. L-a întrebat mai târziu de ce a plâns. Nu i-a răspuns, dar mai apoi i-a zis că ruşii sunt la graniţele ţării. A plâns Părintele pentru neamul românesc. (Gheorghe Silea - 45 de ani, Sâmbăta de Sus)

Nichifor Crainic despre vanzarea pamantului romanesc: "Cine isi vinde pamantul savarseste un sacrilegiu fiindca isi vinde mortii din el".

Adevărata suveranitate naţională îşi are tron pământul patriei cu sufletul îngropat în el. Nici o legislaţie nu poate împărţi tronul acesta între autohtoni şi venetici. Şi nu există aur pe lume să echivaleze preţul ţarinii strămoşeşti. Pentru că, din moment ce această ţarină e strămoşească, ea are mai presus de toate o valoare morală, ce nu se poate măsura în bani. Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu fiindcă îşi vinde morţii din el. Crima democraţiei e că a pus la mezat patria, şi aceasta însemnează în principiu detronarea neamului românesc din drepturile lui de rasă regală. În lumina spiritului autohton, invazia străinului e tot una cu o năvălire barbară, ceea ce constitue caz de război defensiv. De aceea, în suflul mistic al naţionalismului, să lămurim geamătul morţilor jigniţi în mormintele lor şi grindina blestemelor înscrise în dania lor. Căci patria e dania strămoşilor şi ea nu se lasă nici răpită, nici vândută. România trăieşte sub dictatura capitalismului fără patrie.

Texte fundamentale. "Extremistul" Nichifor Crainic, impotriva nebuniei doctrinei naziste.

(...)Când se vorbeşte de creştinism ca de o religiune semitică, de arianizarea lui lisus şi de purificarea Bibliei, când se vorbeşte de germanizarea creştinismului şi, în sfârşit, de crearea unei religiuni rasiale, cugetarea, care ridică asemenea probleme, stă pe temeiul că religiunea e un fenomen natural şi creştinismul, la rândul lui, nu e altceva decât tot un fenomen natural. Pentru rasism, religiunea e o creaţie a geniului rasei. Şi cum lucrurile create de noi, poartă, printr’o fatalitate misterioasă, impregnată în ele propria imagine a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creată de geniul rasei, e fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune corespunde specificului unei rase. Şi tocmai din această pricină ea nu poate fi transplantată cu succes salutar în spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e produsul unei rase, — să zicem cea semită — atunci transplantarea lui la unul din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în spiritul german, el a provocat mai recent … păreri diametral opuse. După Chamberlain, creştinismul poporului german nu înseamnă corupţie şi degenerare, fiindcă el are grijă să-l declare forţamente un produs arian. Dar după Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau iudeo-romană. Ceea ce te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într’adevăr catastrofale, e că acest popor german, care suportă creştinismul de peste o mie de ani, n’a ajuns totuşi în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după credinţa aceloraşi rasişti, el s’a păstrat atât de pur încât continuă să fie rasa regală a pământului! Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sînt inevitabile de vreme ce pornesc dintr’o concepţie naturalistă despre geneza creştinismului. După doctrina noastră însă, creştinismul nu e produsul natural al niciunei rase de pe pământ.
Creştinismul e religiunea revelată.

Religiunile naturale, dela formele cele mai umile ale animismului sau dela zeităţile superb modelate de arta greacă, până la elevaţia vaporoasă a budismului şi până la schiţa filosofică a divinităţii abstracte a unui Platon sau Aristotel, sânt produse ale geniului omenesc. Ele sânt supuse aceloraşi legi genetice ca şi fenomenele de artă şi de cultură. Ştiinţa istoriei comparate constată la originea lor acelaş impuls al neamului omenesc de a se ridica dintr’o stare în care se simte osândit la o stare în care a fost odinioară şi speră să fie cândva fericit.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea.
Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-1 viseze, să-1 presimtă, să-1 imagineze. Budismul, măreaţa construcţie religioasă, care dă în golul nirvanei fără să poată contura în acest gol chipul lui Dumnezeu, e suprema expresie a acestei tragedii. De aceea eu cred că religiunile naturale sânt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiosităţi în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea e un raport precis între om şi Dumnezeul viu şi adevărat. În ele însă e vorba de un raport între om şi imaginea aproximativă pe care şi-o plăsmueşte el despre Dumnezeu.

Tragedia aceasta a geniului omenesc, căreia nu i s’a putut sustrage nicio religiune naturală şi niciun filosof din lume, — fiindcă nimeni nu ne-a putut da pe cale naturală cheia adevărului absolut, — justifică adânca necesitate a religiunii revelate, a creştinismului. Creştinismul nu aparţine legilor genetice obişnuite, după care se nasc şi mor formele religiosităţii naturale, ale artei, ale filosoiiei şi ale culturii. Originea lui e supranaturală. El e revelat în Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om istoric. Iar acest caracter extraordinar de revelaţie dă creştinismului valoarea universală de religiune unică a Dumnezeului absolut. Iisus întrupatul e centrul istoriei omeneşti din care iradiază norma universală de cunoaştere. Ca opus al păcatului, el e “lumina cunoştinţii”. Căci, în definitiv, ce e păcatul decât explicaţia, singura explicaţie întemeiată, a acelei tragedii a geniului omenesc de a nu putea cuprinde adevărul prin propriile-i puteri? E vreun alt nume mai cuprinzător pentru răul care bântuie lumea şi pe care nu există muritor să nu-1 fi trăit în mădularele şi în adâncul spiritului său? Ne-a dat poate Friedrich Nietzsche sau d. Alfred Rosenberg o altă explicaţie mai plausibilă a răului acestuia? E adevărat că păcatul, ca definiţie a omului căzut, cuprinde ideea degenerării. Şi e tot atât de adevărat că, în afară de creştinism, o conştiinţă acută a păcatului n’ar putea duce decât la suprema disperare. Dar în creştinism, păcatul îndeplineşte trista funcţie negativă a limitei de jos dela care porneşte opera pozitivă a regenerării omului prin Hristos Mântuitorul.

A recunoaşte sub lumina cunoştinţii revelate starea tragică a limitei puterilor omeneşti, oricât de geniale ar fi ele, aceasta se numeşte umilinţă. Dar umilinţa nu cuprinde ca păcatul ideea degenerării. Umilinţa, adică recunoaşterea tragicei limite omeneşti, e, dimpotrivă, începutul regenerării. Dacă Nietzsche n’a înţeles sensul acesta positiv al ei, 1-a înţeles în schimb Dostoiewski, care socoteşte umilinţa cea mai grozavă putere din câte s’au dat omului. Fiindcă e singura care deschide porţile spiritului spre cunoaşterea adevărului revelat. O, chiar dacă doctrina revelaţiei creştine n’ar fi încadrată atât de organic în istoria neamului omenesc şi chiar dacă din centrul acestei istorii, ea n’ar isbucni ca răsăritul soarelui din persoana pe cât de misterioasă pe atât de reală a Dumnezeului înomenit, geniul omenesc ar trebui să născocească un mit asemănător cu ea pentru a se salva din tragica desnădejde în care îl aruncă limita puterilor lui în faţa absolutului divin!

Dar mitul nu poate avea o valoare universală. Mitul, fie că are o bază filosofică, artistică sau ştiinţifică, e un simbol poetic care sugerează ceea ce sufletul omenesc presimte, dar inteligenţa logică nu poate formula. Impulsul lui e religiositatea naturală de care am vorbit. Şi fiindcă e o plăsmuire artistică, el poartă în mod fatal impregnată imaginea rasei care 1-a creat. Pentru acea rasă, ficţiunea lui e valabilă ca un paliativ. Dar ce-au mai însemnat miturile celorlalte neamuri transportate la Roma imperială a păgânismului? Această valoare relativă a mitului o recunosc, poate fără să vrea, rasiştii, când vorbesc de necesitatea unui mit specific german care să simbolizeze religiositatea geniului nordic. Un lucru e incontestabil în doctrina rasistă: religiositatea naturală a poporului german. Prin aceasta, rasismul se deosebeşte de bolşevism care contestă religiositatea naturală a poporului rus. Dar se aseamănă cu el în atitudinea negativă faţă de creştinism. Numai că rasismul vrea să înlocuiască adevărul de origine transcendentă al creştinismului cu mitul particular al sângelui germanic. Tăgăduind caracterul revelat al doctrinei creştine, rasiştii se reîntorc la visul mitologic cu care s’au mângâiat neamurile de dinainte de Hristos.

Pentru noi însă, revelaţia, situând creştinismul mai presus de legile genetice ale miturilor religioase, lămureşte dintr’odată problema raporturilor dintre rasă şi religiune. Creştinismul nu e creaţia niciunei rase. Oricine ar susţine lucrul acesta contestă implicit revelaţia. E ceeace fac rasiştii când atribuie creştinismului caracter semitic sau, ca H.St. Chamberlain, caracter arian.
Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară. În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.

Detinutul politic Grigore Caraza despre Nichifor Crainic: De la dansul mi-au ramas intiparite in memorie atatea lucruri care au avut menirea sa-mi anihileze o buna parte din suferintele ce m-au insotit toata viata. Video cu Grigore Caraza si Dumitru Moldovan recitand din Nichifor Crainic, dar si din alti poeti ai temnitelor comuniste

Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 1900, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi - de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând ununghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie -un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea mană cerească.

Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.

Grigore Caraza - Aiud însângerat

Parintele Arsenie vorbeste despre rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra.

Părintele Arsenie Papacioc: “Nu există înfrângere! Dar trebuie întâi să ştii să mori.” VIDEO

“Nimeni nu s-a îmbrăcat in haine soldaţeşti ca să fie înfrant. Nu există înfrângere! Dar trebuie întâi să ştii să mori.”

Sursa: Sfintii Inchisorilor