Proiectul lui Antonescu, realizat în colaborare cu Institutul „Elie Wiesel”: Minimalizarea Holocaustului se va pedepsi cu închisoarea, vor fi interzise simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar

MEDIAFAX FOTO - Razvan LUPICA

Liderul PNL, Crin Antonescu, a anunţat că va depune o iniţiativă legislativă pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob prin care „minimalizarea Holocaustului” se va pedepsi cu închisoarea. De asemenea, vor fi interzise simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar. Antonescu a ales să facă acest anunţ astăzi, deoarece mâine se comemorează ziua Holocaustului în România.
„Între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise vor fi introduse şi acelea cu caracter legionar pentru a ţine cont de o realitate istorică. Această referire este perfect justificată de politica rasială promovată între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 de guvernarea legionară, de atrocităţile comise la adresa cetăţenilor de origine iudaică şi nu numai. Totodată se introduce în lege şi o definiţie dată Holocaustului pe teritoriul României astfel încât această să introducă şi persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român pe teritoriile administrate de acestea în perioada 1940 – 1944”, a declarat deputatul PNL, George Scutaru, co-iniţiator al proiectului de lege, care a adăugat că proiectul este realizat în colaborare cu Institutul „Elie Wiesel”.
Crin Antonescu a precizat că va cere o procedură de urgenţă în Parlament pentru această iniţiativă.
Întrebat dacă afirmaţiile ministrului delegat Dan Şova, care a declarat că evreii nu au avut de suferit în România, afirmaţie asupra căreia a revenit ulterior, ar intra sub incidenţa noii legi, Antonescu a răspuns că da.
Liderul PNL a subliniat că recitarea unor poezii ale unor autori cu afinităţi legionare sau legionari nu intră sub incidenţa legii.

Cristian Andrei este reporter special al ziarului Gândul

101 ani de la nasterea Parintelui Sofian Boghiu. Despre cum a incercat comunismul sa-L inlature pe Dumnezeu din sufletul romanesc si prezenta minunata a Maicii Domnului in inchisorile comuniste (VIDEO)

Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie”

Petre Ţuţea s-a născut în ziua de 6 octombrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.
Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali care făceau parte din generaţia anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie şi politică. După invazia comunistă din România, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată datorită repetatelor torturi la care fusese supus.
Nici după eliberare şicanele Securităţii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Ţuţea lucra.
De la Petre Ţuţea nu ne-a rămas o operă structurată, el devenind foarte cunoscut mai ales datorită extraordinarului său talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creştină”, publicat la Iaşi, la editura Timpul.
Deşi Petre Ţuţea se defineşte adesea pe sine ca fiind un mistic creştin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate şi o aplicabilitate rar întâlnită. De exemplu, următoarea părere: „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi.”
În cele ce urmează, câteva frânturi din cugetările marelui gânditor creştin Petre Ţuţea. (N.P.)


Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Shakespeare, scriitor din Găeşti

Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât a fost el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

Hristos, eternitatea care punctează istoria

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? „Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Poarta spre ateism

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”.
În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.
Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
Dumnezeu s-a revelat, ca dovadă că există. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic.

Zece ani de la moartea Elisabetei Rizea, femeia care a rămas în picioare când milioane de bărbaţi au căzut în genunchi.

Duminică, 6 octombrie (de fapt, 4 octombrie - nn), se împlineşte un deceniu de la dispariţia Elisabetei Rizea, un simbol al rezistenţei anticomuniste din România. Elisabeta Rizea a susţinut activ rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş, suportând 10 ani de temniţă grea şi fiind supusă la torturi cumplite de către anchetatorii Securităţii.

În primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea din Nucşoara (Argeş), membrii grupării „Haiducii Muscelului”, condusă de Toma Arnăuţoiu, s-au legat prin jurământ şi au urcat în munţi pentru a se opune cu arma în mână nou instalatei puteri comuniste. Aşa a început lupta dintre partizanii grupaţi în zona sudică a munţilor Făgăraş şi organele de Securitate. Partizanii au rezistat, în mod eroic, până în 1960, însă n-ar fi putut să o facă fără ajutorul celor rămaşi în sate, care îi alimentaru cu mâncare şi informaţii. Vânaţi la rândul lor de Securitate, cei care i-au susţinut pe partizanii din munţi au fost puţini. Şi mai puţini au fost aceia care, anchetaţi prin cele mai severe metode, n-au cedat presiunilor de a-i trăda pe oamenii căpitanului Arnăuţoiu. Elisabeta Rizea este simbolul acestor oameni puţini, o femeie care a ales să stea dreaptă în faţa comuniştilor într-o vreme în care milioane de bărbaţi de pe tot cuprinsul României acceptau în genunchi dictatura. „Eu nu sunt Iuda” Când a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu tehnicile de tortură ale Securităţii, Elisabeta Rizea avea 38 de ani. Era încă tânără şi ar fi avut în faţă o viaţă mai liniştită dacă ar fi ales să le dea organelor de anchetă o singură informaţie: locul în care se ascundeau partizanii din munţi. Numai că Elisabeta n-a vrut să tradeze. „M-au dus la Miliţie, într-o cameră. Au tras o masă. M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta”, a povestit Elisabeta Rizea mai târziu, după 1990, când comuniştii nu mai erau la putere. “Doamne, ajută-mă să nu spun nimic” Au băgat-o la închisoare. La Piteşti, iar mai apoi la Jilava, în total şapte ani de temniţă grea. Toţi aceşti ani au însemnat bătăi şi tortură, pentru că Securitatea o ţinea una şi bună: “Unde se ascund partizanii?”. Dar Elisabeta tot n-a vrut să vândă: “Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.

După ce a ieşit din închisoare, Elisabeta Rizea nu s-a potolit. A continuat să-i susţină pe partizani cu mâncare şi informaţii, folosind scorburile din copaci drept căsuţe poştale. În 1961, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou, fiind eliberată trei ani mai târziu, odată cu amnistia generală din 1964. Până la Revoluţia din 1989 a rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste. (Mihai Voinea - Adevarul)

Omagiu Parintelui Staniloae - fotografii fabuloase, de Dinu Lazar

Reproducerea permisa numai cu citarea autorului Dinu Lazar / Fotografu.ro (Mai multe foto la sursa:Roncea.ro).

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.”

Părintele Dumitru Stăniloae, plecat la Domnul în data de 4 octombrie 1993.

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură": el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1 admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-1 pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie '89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?...
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă;prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Sursa: Doxologia

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ