8.12.13
Părintele Justin – Despre înviere, iertare, iubire şi discernământ
Coborârea la iad a Mântuitorului,
spune acatistul – cu sufletul şi dumnezeirea. Cu sufletul imediat după
ce a închis ochii pe cruce sau după coborârea în mormânt?
A fost cu totul şi peste tot Acelaşi, nu S-a despărţit, Om şi Dumnezeu Adevărat!
- Ce înseamnă iubire?
Să-ţi dai viaţa pentru aproapele. Să nu
faci nimic decât grija de a veni în ajutorul celuilalt. Şi la masa de
prânz pe care o iei trebuie să te gândeşti la celălalt care aşteaptă la
uşă sau aşteaptă undeva o bucată de pâine.
- Chiar dacă eşti tu neputincios?
Chiar dacă eşti neputincios, împarte-ţi
bucata ta de pâine cu dragostea lui. Asta este adevărata dragoste şi
viaţă pe care trebuie s-o ducem noi, da.
- Mi-a spus cineva: “Dacă
vorbeşti cu părintele Justin, întreabă-l lucruri esenţiale”. Ce credeţi
că ar fi esenţial, care ar fi mesajul pentru oamenii din vremurile pe
care le trăim?
Mesajul este să ne păstrăm în stare de
convingere. Să nu renunţăm, să nu cedăm. Pentru că vin vremuri grele,
încercări, şi la presiunile acestea să rămânem în integritatea noastră.
De asta a avut nevoie în toate vremurile Biserica. Mucenicii, martirii,
pe care i-au martirizat persecuţiile trecutului, au fost pe poziţia
aceasta fermă de convingere de Adevăr. Să nu cădem din ceea ce ne-a
stabilit învăţătura noastră. “Nu mai trăim noi, ci Hristos”. “Dacă
trăim, ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem”, oriunde şi
oricând noi suntem aici în veci aceiaşi, numai noi să fim pregătiţi
pentru comoara aceasta mare, şi “cămara Ta, Mântuitorule, o văd
împodobită”. – “Cămara Ta, Mântuitorule”, care se cântă aşa de frumos! –
“Dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”. Deci trebuie să ne
curăţăm, să mergem cu braţele părinteşti deschise ca în viaţa
călugărească. “Braţele împărăteşti deschide-le mie!”, căci păcatele şi
fărădelegile prin aceste lucruri ale vieţii călugăreşti a lumii creştine
trebuie minate, ca să putem rezista mai mult. Fiindcă pregătirea
creştinului e slava creştinului.
Ce rost au partidele într-o naţiune?
Dezmembrarea de unitate. Lupta, răutatea, duşmănia dintre oameni,
mijlocul de deformare şi distrugere a unei naţiuni, pentru că acolo
oamenii nu fac altceva decât să se duşmănească, să se urască între ei.
Ei ştiu că dacă ne duşmănim între noi, satana ne poate stăpâni mai uşor.
De 2000 de ani e această demonizare a lumii prin toate mijloacele, şi a
ajuns şi în cel politic, şi cel politic e aşa precum o scriem noi,
pentru că nu ascultăm de glasul Celui Care trebuie să vină. Între alte
scopuri pe care le are omul, este şi acesta, politic, în viaţa noastră.
Dar nu judecăm care-i este rostul, nu ne dăm seama ce înseamnă unitatea
creştină, ce înseamnă Hristos, dragostea, bunătatea şi unirea între noi.
Se spune: Biserica n-are voie să facă politică, şcoala n-are voie să
facă politică, justiţia n-are voie să facă politică, medicii n-au voie
să facă politică, păi atunci cine face politică? Borfaşii, scursurile
societăţii? Păi în republica lui Platon în antichitate un popor trebuia
să-şi aleagă ce e mai de elită, oamenii deştepţi, filosofii, înţelepţii,
oamenii de ştiinţă, care conduceau o naţie. Dar noi, de 14 ani n-avem
altă naştere de partide decât partidul care şi înainte ne-a stăpânit. Nu
putem ieşi din mlaştina asta, dacă ei merg din generaţie în generaţie.
Grâul nostru e împestriţat cu toată neghina, iar noi – supuşi pierzării,
iar ca să scoţi neghina trebuie să seceri tot grâul şi să alegi fir cu
fir.
- Ce înseamnă “de câte ori ai căzut, să te ridici”?
De câte ori ai căzut, scoală-te. Ai
păcătuit, du-te şi te spovedeşte. Te dezleagă duhovnicul, şi mergi mai
departe. Ferească Dumnezeu, ai căzut iarăşi – ori de câte ori,
scoală-te! – şi sluga revine la Stăpân.
- Şi te va ierta?
Te va ierta, că înainte de a te pleca şi
a spune, Dumnezeu te-a iertat, asta e bunătatea lui Dumnezeu. Înainte
chiar de a termina păcatul – “am greşit, iartă-mă!” şi Dumnezeu vine şi
te iartă. Însă nu trebuie să avem convingerea că trebuie să tot cădem,
să ne tot ducem, căci cădem în păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu
se va ierta în veac.
- Ne e frică de moarte. Moartea e un sfârşit?
E o datorie pe care trebuie să o
împlinim. Aşa cum avem un început la voia lui Dumnezeu, aşa avem şi un
sfârşit, la voia lui Dumnezeu. Trebuie să fim mulţumiţi şi de una, şi de
alta.
- Să ne împăcăm cu infinitul prin credinţă.
interviuri de Isabela Aivăncesei şi monahia Mina Suman.
AUDIO la http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/05/pr-justin-despre-inviere-iertare-iubire-si-discernamint/
PARINTELE ARSENIE BOCA: SEMNE DE SFARSIT DE SAMBATA
Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei" era ţinută de
evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice
lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu
moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să
nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil" prinseră pe
un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-1 aduseră
înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl
omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).
Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.
Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.
Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!
Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:
- „Făţarnice !"
După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis ? - Făţarnice ! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice !"
Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. în realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.
Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.
Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.
*
Iisus nu avea nici o atribuţie „legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari".
Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.
Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.
La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.
„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos." (Ioan 1,17).
„Trecut-a umbra Legii când darul a venit."
Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.
Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.
Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.
Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.
Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fară ea.
(sursa Cuvinte Vii - PR.Arsenie Boca, via http://tezaurul-ortodox.com/topic/2108-duminica-a-xxvii-dupa-rusalii-tamaduirea-femeii-garbove/)
Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.
Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.
Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!
Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:
- „Făţarnice !"
După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis ? - Făţarnice ! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice !"
Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. în realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.
Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.
Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.
*
Iisus nu avea nici o atribuţie „legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari".
Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.
Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.
La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.
„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos." (Ioan 1,17).
„Trecut-a umbra Legii când darul a venit."
Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.
Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.
Prislop, Duminecă XXVII 26.XI.49 Luca 13,10-17
Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.
Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.
Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fară ea.
11.XII.50
7.12.13
3.12.13
+3 Decembrie - 22 de ani de la nasterea in Ceruri a Romanului Absolut Petre Tutea. Marturii
“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre
Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi
înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE
al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni),
s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent
genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face
parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII
CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA,
MIHAIL EMINESCU, NICOLAE
PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE
ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA
VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a
fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan
revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o
lungă perioadă de timp.
În
ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre
Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui
ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată
viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală
românească:
“Paisprezece
ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună
întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a
fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava,
Aiud, Gherla…?
Filosoful
Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul
unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru
o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul
Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea
după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte
să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune
din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu
după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii
trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria
şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există
două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia
ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima
este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a
unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a
dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea
Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a
fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a
pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a
iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost,
Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol.
II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel
cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele
două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi
Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări
duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise,
Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi
slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale:
conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală,
Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
Zidurile
mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui
nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un
“ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de
după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central
dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a
deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau
mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui
Platon şi Socrate.
Vasile
Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul,
contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric
olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de
aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru
mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca
peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă
cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la
Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al
succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb
incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului…
Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub
vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a
zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).
Ne
aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul
închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”,
rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii
politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre
Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a
convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să
recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A
fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).
Iată
ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a
avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în
celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.
“Nea
Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari,
ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri,
sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care
punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate
prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când
vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare.
Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să
vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era
exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne
treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie,
istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o
memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în
traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea
loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile
de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca
nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele
două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el
spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o
dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire
şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de
cultură în Europa decât creştin”.
Incitante
şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele
diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici,
scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
Nu
mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de
jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin
care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi
uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat.
Parcă îl pipăiai.
Prefera
anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod
inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul
absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este
român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
Între
1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de
decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939,
1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia
politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în
Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi
consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În
1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret
a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa
mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca
mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui
tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă
spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU,
VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care
trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
Singurii
supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost
deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi
cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest
lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca
să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au
înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte
procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi
“pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care
cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
Între
cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a
avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat
5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român,
ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram
uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă
caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic
să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui
enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe
toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă
factură îi impresionase pe toţi.
Şederea
mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe
zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).
După
1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare,
deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux
continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în
detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la
lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat
totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post
negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat
şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956,
despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când
a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate
puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta.
Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare
două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de
zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin
Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura
“Credinţa strămoşească, p. 121).
Moştenirea
genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea
trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi:
credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har.
Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi
credinţa morală.
“Petre
Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin
Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă
identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
Deţinuţii
politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini
mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita
cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat
astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin
iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof
creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide,
care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un
filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit
toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai
toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan,
Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea
s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund
creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era
simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie
filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi
maiestuoasă.
A
suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel
de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată
lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)
*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.
Gheorghe NISTOROIU
1.12.13
Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere
Prin jertfă, spre Înviere
text scris de Vlad Pârău, în anul 2008
La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea
Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi
re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi
înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut
în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse
sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce
are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la
capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi
de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a
vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a
Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a
„multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).
Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de
ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui
moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă,
de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului
Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din
creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor
imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze
raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe
argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin
omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în
detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi,
Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa
căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi
au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra
capetelor noastre?
Ei
bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una
singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii
săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români
pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat
al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul
sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem,
şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună
voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi
poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii
care mai de care mai „inteligente”.
La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate
impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au
consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe
acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct,
fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma
Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens
metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la
fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului
Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi
Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat
viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului
Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului
Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul,
căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi
neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare
onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor
româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi
pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se
trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului
Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea
a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De
la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale
vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în
ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care
s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie
responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat
până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să
intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire,
întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a
jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea
Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a
fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.
„Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca
Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se
rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste
cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la
trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al
Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia
Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul
suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure,
în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi
sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că
astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în
eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria
şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de
civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea
absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul
public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament
şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este
handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”.
Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt
cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la
politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de
muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la
binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi
interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea
ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai
observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne
bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea
teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem
avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe
acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.
Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte,
care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi
acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi,
cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte
întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat,
întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea
avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”)
şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi
ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă
la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine,
monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă
de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe
care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin
care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia
noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie
plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea
urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul
proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil.
Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de
buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un
dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm
conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la
1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o
naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani,
europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu
lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara
noastră!”.
Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!
text scris de Vlad Pârău, în anul 2008
30.11.13
Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfantul Apostol Andrei. Colindul Sfantului Andrei
Predica la Sfantul Apostol Andrei
Fiul al Galileei si frate al lui Petru, dintre pescari in soborul Apostolilor intii ai fost chemat,
Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie
ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit. (Condacul Sfintului)
Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie
ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit. (Condacul Sfintului)
Iubiti credinciosi,
Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.
Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.
Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.
La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.
Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).
Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.
Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.
El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul "Sfintul Apostol Andrei".
Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis - Constanta de azi - Sfantul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.
Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.
Iubiti credinciosi,
Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.
Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu - bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.
Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.
Iubiti credinciosi,
Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.
Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.
Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.
Apoi sinteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.
Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei. Amin.
Sursa: Crestin Ortodox
Abonați-vă la:
Postări (Atom)