Instrainarea pamantului – cel mai grav atentat la adresa Romaniei, semnalat din 1997 de profesorii Ilie Badescu si Corneliu Turianu. DOCUMENT DE DAT MAI DEPARTE

Un document impresionant. O conferinta organizata de Liga Studentilor in 1997 cu toate concluziile valabile astazi, la ceas de tradare nationala. Indemnul Ziaristi Online: Descarcati si dati mai departe!

Instrainarea pamantului – DOCUMENT

Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (12 decembrie). Papucii Sfantului Spiridon trebuie schimbati periodic. Acesta este semnul ca Sfantul umbla neincetat prin lume, spre a asculta si implini rugaciunile celor ce il cheama in ajutor.

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescînd, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui David în blîndeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, pînă ce iarăşi sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăşi s-a rugat sfîntul şi s-a făcut senin. 

Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste cîţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci aveau grîu strîns de mulţi ani şi, deschizîndu-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, cîştigînd cu neguţătoria prin alte părţi mult grîu şi aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vîndă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump şi să cîştige avere mai multă. 

Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început a vinde grîul său foarte scump. Atunci a venit la dînsul un sărac, cerînd şi rugîndu-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin grîu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dînsul: "Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra". Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfîntul Spiridon cu plîngere spunîndu-i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfîntul a zis: "Nu plînge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfînt, că dimineaţa se va umple casa ta de grîu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugîndu-se de tine şi dîndu-ţi grîu fără plată". 

Săracul, socotind că i-a zis sfîntul aceasta numai pentru mîngîierea necazului său, văzîndu-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinînd. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pămînt, iar hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grîul. Nemilostivul vînzător de grîu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigînd şi rugînd pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzînd grîul risipit pe drumuri, au început a-l strînge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grîu din destul, pe care, văzîndu-l bogatul, a început a-l ruga să ia cît va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului a mîngîiat-o, după proorocirea sfîntului.

Un plugar oarecare cunoscut sfîntului, în acea vreme de foamete, a mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grîu, cerînd pentru hrană grîu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobîndă în vremea secerişului. Acela, neînvăţîndu-se minte cu pierderea grîului celui dintîi, neschimbîndu-se din zgîrcenia sa şi neîndreptîndu-se, şi-a închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încît nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sîrguinţă şi a zis către dînsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grîu". Auzind săracul acestea, lucrător de pămînt fiind, a mers plîngînd la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunîndu-i necazul său. Arhiereul, mîngîindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducîndu-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punînd aurul acela în mîinile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vînzător de grîu şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grîu, cît va fi spre trebuinţa ta. Şi cînd va veni secerişul şi te vei îndestula cu pîine, atunci, răscumpărînd zălogul acesta, iarăşi îl vei aduce la mine". 

Luînd săracul aurul din mîinile arhiereului, s-a dus cu sîrguinţă la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe datorie grîu săracului cît îi trebuia. După aceasta, trecînd vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu dobîndă grîul bogatului şi răscumpărînd zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfîntului Spiridon. Sfîntul, luînd aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicînd: "Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut". Deci, intrînd în grădină împreună cu plugarul şi punînd aurul lîngă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintîi, pentru ca şi acest om să cunoască, cîtă purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricîte voieşte Dumnezeu, le face.

Astfel, rugîndu-se el, îndată aurul acela luînd puterea de fiinţă, a început a se mişca şi se vedea întorcîndu-se şi tîrîndu-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mîinilor sfîntului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzînd acea minune, tremura de frică şi căzînd la pămînt, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire, înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfîntului.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu: “Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic”. La Multi Ani, la împlinirea vârstei de 90 de ani!

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:
“- Doamne! Nu mă lăsa!”
Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.
Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşa celulei. – Aspazia Oţel Petrescu / “Strigat-am către Tine, Doamne”

Doamna Aspazia Oţel Petrescu implineste astazi, 9 decembrie 2013, binecuvantata varsta de 90 de ani, varsta la care Parintele Justin Parvu i-a prezis ca va ajunge, insa fara el. Doamna Aspazia Oţel Petrescu s-a născut pe 9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi. Acolo a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi, noteaza Adevarul. După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. Pe 9 iulie 1948 a fost arestată şi a stat 14 ani după gratii. Asemenea Parintelui Justin, i s-a mărit pedeapsa cu patru ani pentru că nu a „colaborat“ si nu s-a dezis de idealurile sale. Portalul Marturisitorii publica in semn de omagiu pentru marea mucenita a neamului romanesc o mica prezentare, un poem de Mariana Gurza, un interviu inedit cu Doamna Aspazia despre Miscarea Legionara, realizat de jurnalistul Florian Palas cat si evocarea facuta de Pr. Fabian Seiche in lucrarea sa, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”. La Multi Ani, Maica Aspazia!



Aspazia Oţel Petrescu s-a nascut în ziua de 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, nu departe de Cernăuți, în județul Noua Suliță. A crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti.
Aspazia Oţel Petrescu a venit ca un dar de la Cel de sus, într-o toamnă nostalgică…Despre domnia sa, s-a scris mult și încă se va scrie. Filonul bucovinean ne-a legat încă de la prima convorbire. Caldă, iubitoare și smerită. O viață închinată lui Hristos, Neamului Românesc. Un model de românism incontestabil. La început eram temătoare, copleșită de personalitatea celei care a cunoscut jertfa. Am realizat că,  lumina divina, i-a aratat mereu drumul, a întărit-o, reușind să depășescă toate barierele.
A rămas aceeasi…un ochi de lumină pentru Neamul Românesc. Nu și-a părăsit niciodată crezul. Iubirea, jertfa „te împlineşte şi te face desăvârşit”.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un Om împlinit, desăvârșită prin mucenicie.
Am simțit puterea credinței. O vibrație ce te poate învălui oriunde te-ai afla. Majoritatea celor care au devenit mărturisitori și au cunoscut temnița, teroarea, au devenit mai puternici în credință. Acolo, în celule, Aspazia Oţel Petrescu și alți martiri ai Neamului Românesc au fost mai aproape de Dumnezeu ! Cu “Iisus în celulă” !
În prag aniversar am simțit nevoia de a-i dărui o îmbrațișare caldă, îmbrăcând-o în vers, așa cum mi-a fost dat…Un gest de iubire, de prețuire, de respect…O lacrimă de dor, rostogolită din “Țara fagilor”…

Vivat, crescat, floreat, mucenița Neamului Românesc,

Aspazia Oțel Petrescu!

 “De-aş fi vântul cu miresme parfumate …”

ți-aș săruta inima cuprinsă de dor

aș șterge urmele-ți însângerate

lacrimile vărsate pentru popor.

M-aș cuibări ca o copilă

în poala ta sfântă mucenică

și-am depăna filă cu filă

povești din dulcea Bucovina.

“Strigat-am către Tine, Doamne…”

și vom striga mereu iar în Cetate

cinsitindu-ne martirii, prin ale Tale taine

să ai milă, Doamne, să faci dreptate…

Destine frânte, umilința

te-au întărit în vremuri grele

reazăm ți-a fost credința

frații te-au vegheat din stele.

Neamul Românesc ți-a fost casă

Sfinții din cer  prieteni în veșnicie

lupta pentru adevăr, mireasmă

drumul tău, drum spre mucenicie.

Strig catre Tine, Doamne

azi la ceas aniversar

dăiruiește-i sănătate

bucurii, înmulțeste-i al său har.

O îmbrățișare creștină

din Țara Fagilor venită

ca o sfântă cetină-n lumină

de la legionari primită.

Doamne, te rog, Tată Ceresc,

jertfa i-a fost viața, mult a patimit

Aspazia Oțel Petrescu,

În lumină, prin iubire, a biruit!

Vivat, crescat, floreat!

Mariana Gurza

Timișoara

Decembrie, 2013

*

Cu Iisus in celula

Doamna Aspazia Oţel Petrescu este şi va rămâne o mărturisitoare a lui Hristos, Cel care i-a trimis îngeri păzitori în celule comuniste. Așa cum bine subliniază editorul, ,,în volumul de faţă sunt ecouri ale acestei mărturisiri”…fiind vorba de femeia creștină, gata să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc…”
Fidelă convingerilor legionare, așa cum au fost majoritatea intelectualilor, din acea perioadă, 14 ani de temniță, cu Hristos în celulă, Aspazia Oțel Petrescu, a știut să-şi păstreze demnitatea şi dragostea pentru neam, credinţa fiind prezentă alături de mărturisitori. Cu toții au fost animaţi de același ideal:  iubirea pentru Hristos, lupta împotriva comunismului, dragostea pentru ţară şi neam.
,,Noi l-am întâlnit (pe Hristos -.n.n.) viu şi adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătăţii şi al terorii de nedescris…”
Pentru Aspazia Oțel Petrescu, temniţa, a fost ,,o onoare aşa cum şi Petre Ţutea o considera”,  toți răspunzând la o chemare a suferinței pentru izbăvirea neamului.
Strigătul i-a fost auzit în toți anii de cumpănă. Rugăciunea i-a salvat viața.
Cuvinte de folos, cuvinte vii…Comunicarea directă, smerită, i-a adus lumina tainică a Celui Preaînalt. Acolo, în răceala zidurilor, a primit mângâiere, mulțumind pentru suferința primită.
Emoționantă evocarea,  aruncării sale în izolatorul 3, o celulă mică cu șobolani… Experiența sa mistică  pare fi desprinsă dintr-o filă de pateric.
,,Doamne nu mă lăsa…”  
Şi strigătul i-a fost auzit…,,în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarna, nici platforma, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate alba, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de aceasta lumină, eu o simțeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simțeam, mă simţeam cuprinsă în ea…Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină…vibratoare” aducătoare de bucurie, de liniște şi pace.
Cred, sunt convinsă că această izolare în celula trei, nu a fost întâmplătoare  – Sfânta treime mereu prezentă printre fii săi!
Dar asta Nu aveau cum să știe şi să înţeleagă inchizitorii…
Fascinante aceste trăiri povestite cu blândețe şi smerenie. M-aş bucura dacă în timp ar dispărea ,,disprețul nătâng al unora” faţă de mărturisitorii Neamului Românesc. Istoria acestui încercat popor trebuie cunoscută aşa cum a fost, recunoscându-ne valorile, idealurile înaintașilor.
,,Cum să nu iubești neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credința primită de la strămoşi din propria cenușă?”
Nu putem nega sau deforma adevărul. Fără jertfa lor, cum am arata acum ca popor? Ne încăpăţânăm să îi distanțam pe cei care într-o perioadă a vieții lor ne-au arătat calea spre mântuire. Ei l-au cunoscut pe Hristos în celulă!
 ,,Acolo în toiul suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca Domn al iubirii şi al îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina zilei”.
Volumul Cu Hristos în celulă se citește cu sufletul. Cuvinte ce zidesc, tainice minuni, îndemn spre desăvârşirea fiecăruia prin credința în Tatăl Ceresc, prin blânda rugăciune.
Aspazia Oțel Petrescu, o truditoare prin Cuvânt în Lumină! O carte scrisa din iubire!
Femeia creştină care a ştiut ,,să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc.”

Mariana Gurza despre volumul “Cu Hristos în celula”

*

Interviu cu Doamna Aspazia Otel Petrescu: “Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic”

- Ce ne puteţi spune despre Corneliu Zelea Codreanu?
- Corneliu Zelea Codreanu a avut o chemare și el a dus-o până unde a fost lăsat s-o ducă. Probabil că, dacă era lăsat s-o ducă până la capăt, finalul – biruința legionară pe care-o vedea el – era o biruință în Hristos, o biruință creștină, o victorie a principiilor binelui, cu toate virtuțile binelui. Dar n-a fost lăsat să ducă lucrul ăsta până la sfârșit. Căpitanul cred că și-a dat seama de lucrul acesta. Am auzit la un post de radio, dar nu mai știu cine a spus lucrul acesta, că Corneliu Zelea Codreanu a fost un clarvăzător. El a știut exact ce-i lipsește neamului acestuia. Îi lipsește omul educat în spirit creștin. Legionarul era, de fapt, ostașul lui Hristos. Asta era viziunea Căpitanului. Și-ar fi dus-o până la sfârșit. El a început o luptă pe două planuri, și pe plan politic și pe plan spiritual. Treptat, treptat, și-a dat seama, și cel ce a observat foarte bine lucrul acesta a fost Iuliu Maniu, care a spus: “Recunosc că d-l Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în lupta si salvarea tării căi politice; el a ales o cale superioară si anume aceea de a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care, pe căi de înălţare patriotică să dăruiască totul, moral si spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. Căpitanul a inițiat o linie spirituală pe care, din păcate, n-a putut-o finaliza.
- Și o școală de educație. Mă gândesc, în special, la Frățiile de Cruce şi la Cetăţui.
- Da. Eu mi-aduc aminte ce m-a atras pe mine în Mișcarea Legionară: programul Cetățuilor, care era un program de formare a unui bun creștin. Noi trebuia, în fiecare zi, seara, să ne facem examenul de conștiință, să vedem dacă am făcut o faptă bună în acea zi. Dacă nu făceai, a doua zi trebuia să faci două fapte bune, să nu lași ziua să treacă fără să faci o faptă bună. Dacă făceai o faptă rea, a doua zi trebuia s-o corectezi.
În Mișcarea Legionară asta m-a adus: sistemul de educație. Și atașamentul meu pentru Iisus. Valențele mele cu credința din Mișcarea Legionară le am, nu de la părinții mei. Părinții mei erau credincioși, dar n-aveau suflul ăsta mistic, dar și românesc, pe care îl dădeau Cetățuile și Frățiile de Cruce.
- Dar cine erau educatorii?

- Educatorii erau Căpitanul și mâinile lui drepte. Fenomenul îl descrie foarte frumos Lucian Blaga. Acumulările veneau din repetare în repetare. De la el pornea ideea, și prin repetare, ajungea până la ultimul frățior de cruce și până la ultima Cetățuie. Lanțul era așa de închegat, iar aceste repetări erau atât de ritmate și atât de la locul lor încât nu era nicio fisură. Dacă era lăsat ar fi format pentru România o generație educată în spirit creștin. Generaţia noastră a fost decimată în toate prigoanele care au fost. Toate reuşitele care au fost până atunci au fost decimate, decimate, decimate. Exact cum spune Blaga. Este întrebat Nefârtatele la un moment dat care-i treaba lui. Şi a răspuns: Moşu’ face leagăne, treaba mea este să fac atâtea sicrie câte leagăne face Moşu’. Blaga a prins într-o metaforă nemaipomenită toată opera Căpitanului, care era decimată prin prigoanele astea cumplite, care au avut loc în etape, după cum se ştie.
- Mă gândeam la un lucru. Dumneavoastră sunteţi o personalitate complexă, cu un spirit critic ascuţit. După cum ştim, Mişcarea Legionară a fost o formaţiune extrem de disciplinată. Cum se împăca un astfel de spirit de disciplină cu acest spirit liber al dumneavoastră şi al generaţiei din care aţi făcut parte?
- Omul liber este un om corect şi foarte disciplinat. Libertatea, în adevăratul înţeles al cuvântului, este, aşa cum spune Părintele Arsenie Boca: libertatea de păcat. Trăirea în virtute şi cu adevăratele valori morale, în special cele care izvorăsc din iubire, din generozitate, mă rog, toate virtuţile creştine, te fac liber. Să trăieşti în virtute, să n-ai nicio problemă cu conştiinţa ta. Să ai acea pace, linişte. Aţi observat de câte ori revine cuvântul “linişte” în limbajul Căpitanului şi cu ce valenţe? Este starea aceea de pace pe care o are omul care ştie că n-a greşit.
Este bucuria pe care ţi-o dă faptul bine împlinit, fapta bună, făcută cu adevărat, fără filistinism, fără ipocrizie. Aceasta este adevărata libertate. Iubirea e eliberatoare. Iubirea fără virtute nu este iubire. Este pasiune, patimă.
- Cum credeţi că este primită jertfa generaţiei dumneavoastră?
- Eu am un indiciu, un semn că toate aceste jertfe sunt primite, pentru că sunt oferite fără cârtire. Nu poate Dumnezeu să respingă o jertfă care este dată fără murmur. Este un cântec pe care-l cânta Jean Moscopol: “Când ţara viaţa ne-o va cere/ Cu drag noi o vom da”.
Iisus a spus de atâtea ori: „toată inima care mă cheamă cu sinceritate eu cobor în ea şi fac din ea altarul meu, Biserica mea. Aceasta este Biserica vie, pe care forţele iadului n-o vor birui”. De-aia sunt convinsă că orice raport dat în sensul ăsta “Am fost bătut, am fost chinuit, am fost ţinut flămând, dar n-am cârtit, le-am acceptat, Doamne! Le-am acceptat pentru învierea neamului meu, că aşa ne-a învăţat Căpitanul. Important nu este să fac voia mea, ci să fac voia Ta! Dacă voia Ta a fost să trec prin aceste încercări, eu n-am cârtit, cât m-au dus puterile şi cât m-ai ajutat Tu, până acolo am ajuns!”.
- Consideraţi că din punct de vedere spiritual Mişcarea a învins?
- Mişcarea Legionară este biruitoare în spiritul hristic. Cât a dat ea trăire hristică, atât este viabilă. Şi este viabilă. Vorba lui Radu Gyr: „avem atâţia morţi, avem atâtea oseminte”.
- Cum vedeţi astăzi destinul Căpitanului? A fost un destin tragic?
- Da, a fost un destin tragic, într-adevăr. Tragic în sensul că el a trăit din plin. Dramatică a fost chemarea pe care i-a făcut-o Domnul. A fost un om providenţial, a trebuit să despice în mintea românului un adevăr: ce înseamnă român, ce înseamnă creştin, ce trebuie să faci din ţata ta, care este ţelul final al neamului tău şi care este chemarea neamului tău. Şi el a acceptat acest destin şi l-a dus fără murmur. Şi cu tot curajul. Şi a avut iluminări pe parcurs. Asta recunoaştem toţi. El, treptat-treptat, a părăsit lupta politică şi s-a orientat mult mai mult la construirea omului spiritual. „Din adâncuri se înalţă biruitor legionarul”, a fost unul din ultimele lui cuvinte. El aşa l-a văzut. Din marasmul ăsta în care era adus românul şi din toate valenţele reale ale românismului, care a fost stricat când de fanarioţi, când de bolşevici, când de toate liftele care au curs peste noi şi au ros câte ceva din virtuţile neamului, el a vrut să le pună la loc, ca românul să fie un om frumos înaintea lui Dumnezeu. Destinul Căpitanului a fost să creeze un om frumos înaintea lui Dumnezeu.
Căpitanul avea toate aceste lumini în gândirea lui, vedea înainte. Cel puţin în ce priveşte bolşevismul, a văzut clar, clar de tot, ce va însemna pentru neamul nostru. Şi se realizează acum ce a spus el. În contextul ăsta, numai un om cu totul întunecat nu-şi dă seama că vom fi satanizaţi. Creierele spălate sunt, de fapt, creaţiuni ale diavolului.

Fragment dintr-un amplu interviu consemnat de Florin Palas

Continuarea la marturisitorii.ro

 

A apărut nr. 31 al revistei ATITUDINI

Inca o fotografie de la Pungesti

Părintele Justin – Despre înviere, iertare, iubire şi discernământ

Coborârea la iad a Mântuitorului, spune acatistul – cu sufletul şi dumnezeirea. Cu sufletul imediat după ce a închis ochii pe cruce sau după coborârea în mormânt?

A fost cu totul şi peste tot Acelaşi, nu S-a despărţit, Om şi Dumnezeu Adevărat!

- Ce înseamnă iubire?

Să-ţi dai viaţa pentru aproapele. Să nu faci nimic decât grija de a veni în ajutorul celuilalt. Şi la masa de prânz pe care o iei trebuie să te gândeşti la celălalt care aşteaptă la uşă sau aşteaptă undeva o bucată de pâine.

- Chiar dacă eşti tu neputincios?

Chiar dacă eşti neputincios, împarte-ţi bucata ta de pâine cu dragostea lui. Asta este adevărata dragoste şi viaţă pe care trebuie s-o ducem noi, da.

- Mi-a spus cineva: “Dacă vorbeşti cu părintele Justin, întreabă-l lucruri esenţiale”. Ce credeţi că ar fi esenţial, care ar fi mesajul pentru oamenii din vremurile pe care le trăim?

Mesajul este să ne păstrăm în stare de convingere. Să nu renunţăm, să nu cedăm. Pentru că vin vremuri grele, încercări, şi la presiunile acestea să rămânem în integritatea noastră. De asta a avut nevoie în toate vremurile Biserica. Mucenicii, martirii, pe care i-au martirizat persecuţiile trecutului, au fost pe poziţia aceasta fermă de convingere de Adevăr. Să nu cădem din ceea ce ne-a stabilit învăţătura noastră. “Nu mai trăim noi, ci Hristos”. “Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem”, oriunde şi oricând noi suntem aici în veci aceiaşi, numai noi să fim pregătiţi pentru comoara aceasta mare, şi “cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită”. – “Cămara Ta, Mântuitorule”, care se cântă aşa de frumos! – “Dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”. Deci trebuie să ne curăţăm, să mergem cu braţele părinteşti deschise ca în viaţa călugărească. “Braţele împărăteşti deschide-le mie!”, căci păcatele şi fărădelegile prin aceste lucruri ale vieţii călugăreşti a lumii creştine trebuie minate, ca să putem rezista mai mult. Fiindcă pregătirea creştinului e slava creştinului.

Ce rost au partidele într-o naţiune? Dezmembrarea de unitate. Lupta, răutatea, duşmănia dintre oameni, mijlocul de deformare şi distrugere a unei naţiuni, pentru că acolo oamenii nu fac altceva decât să se duşmănească, să se urască între ei. Ei ştiu că dacă ne duşmănim între noi, satana ne poate stăpâni mai uşor. De 2000 de ani e această demonizare a lumii prin toate mijloacele, şi a ajuns şi în cel politic, şi cel politic e aşa precum o scriem noi, pentru că nu ascultăm de glasul Celui Care trebuie să vină. Între alte scopuri pe care le are omul, este şi acesta, politic, în viaţa noastră. Dar nu judecăm care-i este rostul, nu ne dăm seama ce înseamnă unitatea creştină, ce înseamnă Hristos, dragostea, bunătatea şi unirea între noi. Se spune: Biserica n-are voie să facă politică, şcoala n-are voie să facă politică, justiţia n-are voie să facă politică, medicii n-au voie să facă politică, păi atunci cine face politică? Borfaşii, scursurile societăţii? Păi în republica lui Platon în antichitate un popor trebuia să-şi aleagă ce e mai de elită, oamenii deştepţi, filosofii, înţelepţii, oamenii de ştiinţă, care conduceau o naţie. Dar noi, de 14 ani n-avem altă naştere de partide decât partidul care şi înainte ne-a stăpânit. Nu putem ieşi din mlaştina asta, dacă ei merg din generaţie în generaţie. Grâul nostru e împestriţat cu toată neghina, iar noi – supuşi pierzării, iar ca să scoţi neghina trebuie să seceri tot grâul şi să alegi fir cu fir.

- Ce înseamnă “de câte ori ai căzut, să te ridici”?

De câte ori ai căzut, scoală-te. Ai păcătuit, du-te şi te spovedeşte. Te dezleagă duhovnicul, şi mergi mai departe. Ferească Dumnezeu, ai căzut iarăşi – ori de câte ori, scoală-te! – şi sluga revine la Stăpân.

- Şi te va ierta?

Te va ierta, că înainte de a te pleca şi a spune, Dumnezeu te-a iertat, asta e bunătatea lui Dumnezeu. Înainte chiar de a termina păcatul – “am greşit, iartă-mă!” şi Dumnezeu vine şi te iartă. Însă nu trebuie să avem convingerea că trebuie să tot cădem, să ne tot ducem, căci cădem în păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se va ierta în veac.

- Ne e frică de moarte. Moartea e un sfârşit?

E o datorie pe care trebuie să o împlinim. Aşa cum avem un început la voia lui Dumnezeu, aşa avem şi un sfârşit, la voia lui Dumnezeu. Trebuie să fim mulţumiţi şi de una, şi de alta.

- Să ne împăcăm cu infinitul prin credinţă.

interviuri de Isabela Aivăncesei şi monahia Mina Suman.

AUDIO la http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/05/pr-justin-despre-inviere-iertare-iubire-si-discernamint/

PARINTELE ARSENIE BOCA: SEMNE DE SFARSIT DE SAMBATA

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei" era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil" prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-1 aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.

Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:

- „Făţarnice !"

După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis ? - Făţarnice ! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice !"

Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. în realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.

Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.

*

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari".

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.

La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.
„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos." (Ioan 1,17).
„Trecut-a umbra Legii când darul a venit."
Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.

Prislop, Duminecă XXVII 26.XI.49 Luca 13,10-17

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fară ea.

11.XII.50

(sursa Cuvinte Vii - PR.Arsenie Boca, via http://tezaurul-ortodox.com/topic/2108-duminica-a-xxvii-dupa-rusalii-tamaduirea-femeii-garbove/)