Profesorul Th. Codreanu il pune la punct pe Nicolae Manolescu: Istoria critica a literaturii romane este contaminata cu ideologia internationalismului

„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

- fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

Reputatul filolg Ovidiu Moceanu declară: Nu există perspectiva creştină în "Istoria" lui Nicolae Manolescu. Cauzele: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă

Nu există perspectiva creştină în “Istoria critică a literaturii române”, scrisă de Nicolae Manolescu. Nu există pentru că nu există organul de receptare a unui astfel de mesaj. Nici el, nici critica literară, în general, nu şi-au propus acest lucru. Au fost două dificultăţi: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă, fiindcă în momentul în care ţi-ai propus să vorbeşti despre acest lucru trebuie să fii şi întărit duhovniceşte.

Guvernul interzice vânzarea laptelui provenit din gospodăriile de la ţară

După ce a permis cumpărarea terenului agricol de către străini, de la 1 ianuarie, statul român mai dă o lovitură micului producător autohton.
Astfel, începând cu noul an, în România nu se mai poate comercializa decât laptele prelucrat la maxim două ore de la muls, ceea ce înseamnă că ţăranii români se vor afla în imposibilitatea de a mai vinde produsele lor în pieţe.

Sfidează Uniunea Europeană: Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol

Ei vor fi nevoiţi să investească în echipamente foarte scumpe, pentru a reduce numărul de germeni, sub 100.000/ml şi de celule somatice, sub 400.000/ml.
„Dacă aveam bani, luam și tanc, că de pe urma vacilor trăim. Avem ceapă și cartofi în grădină, creștem păsări. Dar bani scoteam doar de la piață. Acum, ce să fac cu laptele?”, se întreabă Dumitru Cocoș, țăran din Neamț, citat de stiriagricole.ro.
Asemeni lui Dumitru Cocoş sunt aproximati 800.000 de crescători de vaci din România. Pentru a fi sprijiniţi de Guvern, oamenii trebuie să se asocieze. Suma maximă este de 5.000 de euro pentru fiecare comună. Decizia Guvernului a venit însă prea târziu, pentru că pentru a îndeplini etapele necesare acordării ajutorului este nevoie de minim două luni. ar ultima derogare pentru vânzarea laptelui neconform expiră în două zile.

Foto: Silviu Matei
Autorul: Mihai Șomănescu  
Sursa: activenews 

Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol până în 2020! La noi de ce nu se poate?

Parlamentul Bulgariei a aprobat extinderea interzicerii vânzării pământului agricol către străini până în 2020, informează Abc News.
Parlamentarii au aprobat cu 171 de voturi pentru și 38 împotrivă o moțiune introdusă de partidul naționalist Ataka care propune extinderea deja existentei interdicții cu încă șapte ani.
Această măsură a fost luată în ciuda amenințărilor venite dinspre Uniunea Europeană, care așteaptă liberalizarea încă din 2008.
Comisia Europeană a avertizat Bulgaria că vor urma consecințe în urma acestei decizii, dar nu a precizat la ce se referă. Președintele Bulgariei, poate, în teorie, să blocheze această lege.
În România, din 2014, nu vor mai exista niciun fel de interdicții în privința achiziționării de pâmânt agricol.

Autorul: Mihai Șomănescu

Sursa:

activenews

 

De la Dan Fagarasanu pentru cititorii blogului, cu gandul la cei vii si la cei adormiti: La multi ani si sa avem sfarsit crestinesc!

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului (Ioan VI, 53-57).

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinta? – Nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi.

Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc?

Si care sunt conditiile pe care Hristos le cere de la noi?

Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea!

Cu acestea trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu neputinta!

Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale viilor.

Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

„M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Jurnalistul Raymond Ibrahim a postat pe 15 decembrie, pe un cunoscut canal de socializare, un fapt ce ne duce cu gândul la primele trei secole creştine – la sângeroasa perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dacă alăturăm descrierea actului martiric al preotului Montanus şi al soţiei sale, Maxima, care au trăit pe teritoriul ţării noastre, la sfârşitul secolului al III-lea şi destinul tragic al unui preot din lumea arabă, din anul 2013, nu prea găsim diferenţe.
La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.
Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.
Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.
Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită... Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…
Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…
Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia 

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Prislop.26.XII.49.