Analfabetii teologic (Nicolae Manolescu si Andrei Marga) care vor sa reformeze Biserica dupa principiile corectitudinii politice sunt si instigatorii infaptuirii manualelor alternative - deznationalizante si despiritualizante (dupa cum ne aminteste profesorul Adrian Botez)

Prof. Dr. Adrian Botez: N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.

- extras dintr-un interviu realizat de Maria Diana Popescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html

Scrisoare inedită a lui Mircea Eliade către Petre Ţuţea din 26 decembrie 1941

Petre Ţuţea (6 Oct. 1902 – 3 Dec. 1991) a fost unul din cei mai mari oameni ai României secolului XX. Vecin de celulă la Aiud cu marele filosof, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ne-a spus: “Nu am cunoscut în tot Aiudul om mai chinuit şi mai torturat decît Petre Ţuţea”. Filosoful român a fost arestat şi anchetat fără condamnare între 1948-1953, apoi din nou arestat şi întemniţat la Aiud între 1956-1964. Petre Ţuţea a fost una din cele mai strălucite conştiinţe pe care Dumnezeu le-a păstrat românilor pînă la ieşirea din dictatura comunistă. Documentul de mai jos este din arhiva CNSAS.

LÉGATION ROYALE DE ROUMANIE
LE SECRÉTAIRE DE PRESSE

                                                                                                                                             Lisabona, 26 decembrie 1941

Dragă Petrache,

Prietenul tău, d. J. Constantinescu[1], venit printr’o mie de miracole de la Tokyo, îți aduce această primă scrisoare din parte-mi. Inutil să-ți spun câte scrisori ți-am adresat în conversațiile nesfârșite cu Nina[2] și Giza[3], conversații în care geniul și dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirările și extazele lor. Știi că ești omul cel mai adnotat din România. Dar îmi place să cred că niciodată nu te-ai îndoit de frenezia, minuțiozitatea și inteligența cu care te-am comentat, editat, adnotat și prefațat eu. La noi în casă, alături de problema mântuirii și destinul neamului românesc, alături de Camoens[4] și credința în normele meditareniene, există, tot atât de viu și de fecund, fenomenul spiritual, Petre Țuțea. Nu roși, dragă Petrache, pentru că pagina de față este o scrisoare de dragoste.

Îmi pare rău că nu-ți pot vesti, de astă dată, nici o operă sfârșită. Am început mai multe, dar întâmplările m-au împiedecat până acum să trimit în țară un manuscris complet. Era și greu, de altfel. Rămâne „Viața Nouă”[5], urmarea, ca să zic așa, a prietenilor tăi „Huliganii”[6], va avea 3-4000 de pagini, și nu am scris decât a zecea parte, adică un volum de 3-400 pagini dese.

Am început o carte oarecum gravă, zisă „Camoens, încercare de filozofie a culturilor maritime”[7]. Doar începută. Mai înaintată se află o a treia carte, „Salazar și contra-revoluția în Portugalia”[8]. Îmi plac lucrurile cu „contra”- și sper că va fi gata în vreo două luni. Nici nu-ți închipui ce bibliotecă de memorii și monografii istorice am cetit, cu puternicele mele dioptrii, pentru pregătirea acestei cărți. Documentarea feroce, până la imbecilizarea finală, a fost pasiunea mea. Pentru o pagină, citesc uneori trei volume. Nu uita, totuși, că micul volum va fi semnat Mircea Eliade, nu Emil Ludwig[9], nici Stefan Ţvaig[10] (se pare că suntem siliți să românizăm cu orice preț!). Viața de la Lisabona este de o dulce inconștiență. Avem toți mica noastră viață interioară: se scumpesc stofele englezești, Costa Rica a declarat războiu Axei[11], anul acesta Carnavalul[12] va fi la Estoril, soția însărcinatului cu afaceri al Cubei va avea un copil, etc. Viața diplomatică, precum știi, e plină de probleme și mult gingașe.

Între alte multe alte boacăne, am înființat și o societate literară, un fel de „Junimea”, lisboetă, cu cei mai interesanți scriitori și cărturari portughezi, în care, săptămânal, la mine în casă, țin prelegeri despre lucruri inactuale.

Am devenit, nemeritat, o temută glorie lusitană. Oamenii aceștia m-au câștigat prin poeții lor, care l-ar face pe Cioran să se mire plângând. Altceva, Portugalia nu are. Inutil să-ți spun că mi-am alcătuit o bibliotecă lusitană și că discut savant cu filologii.

Ași vrea, uneori, să vin în țară[13] și să mă fac corespondent de războiu. În orice caz, nu știu cât voiu mai rămâne pe aici. Cinstit cum sunt, nu vreau să plec înainte de a termina cele câteva cărți despre Portugalia – și în nici un caz înainte de a face numele României firesc ca al soarelui[14].

Dragă Petrache, poate voiu avea vreodată fericirea de a primi un rând din parte-ți. Prietenul  tău, Jenică Constantinescu, e un om cu totul extraordinar și de o bunătate fără margeni. Nici nu știu cum i-ași putea mulțumi vreodată. N-am avut aici nici o carte de-a mea pentru a i-o dărui. Spune-i și tu că îi sunt sincer recunoscător. Îmbrățișează pe toți prietenii. Nu uita pe tânărul Georgel. Iar pe tine, pur și simplu, te mănânc.

Al tău, Mircea Eliade.

---

[1] Cel mai probabil este vorba de actorul Jenică Constantinescu.

[2] Nina Mareş, prima soţie a lui Eliade, a murit de cancer la Lisabona, în Noiembrie 1944.

[3] Adalgiza Tătărescu, fiică a Ninei Mareş dintr-o căsătorie anterioară, emigrată în 1948 în Argentina.

[4] Luís Vaz de Camões (~1524 – 1580), mare poet portughez.

[5] Roman început în 1937, neterminat și publicat abia în 1999, despre care a ținut între 1940-1942 un jurnal publicat în volumul 1 din „Jurnalul portughez și alte scrieri” (ed. Humanitas, 2008).

[6] „Huliganii”, roman al lui Mircea Eliade apărut în 1935.

[7] Ar putea fi vorba despre studiul „Camoens şi Eminescu”?

[8] Lucrare biografică publicată la Bucureşti în 1942 (republicată în 2002), care l-a făcut apropiat al lui António de Oliveira Salazar.

[9] E. Ludwig (1881-1948) Biograf celebru al unor mari personalități ale sec. XIX și al principalilor oameni politici ai celui de-al doilea război mondial.

[10] S. Zweig (1881-1942), unul din cei mai importanţi scriitori, jurnalişti şi biografi ai primei jumătăţi a sec. XX.

[11] Ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbor din 7 Decembrie, președintele Calderon al micului stat Costa Rica a declarat război Japoniei chiar cu 5 ore înaintea Statelor Unite.

[12] Sărbătoare portugheză anuală.

[13] Eliade a mai apucat o singură dată să se întoarcă în România, în Iunie 1942.

[14] Aluzie la cuvintele testamentare ale scrisorii lui Ionel I. Moţa către Corneliu Z. Codreanu: „Și să faci, măi Corneliu, din țara noastră o țară frumoasă ca un soare și puternică și ascultătoare de Dumnezeu!”

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/31/scrisoare-inedita-a-lui-mircea-eliade-catre-petre-tutea-din-26-12-1941/

Profesorul Th. Codreanu il pune la punct pe Nicolae Manolescu: Istoria critica a literaturii romane este contaminata cu ideologia internationalismului

„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

- fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

Reputatul filolg Ovidiu Moceanu declară: Nu există perspectiva creştină în "Istoria" lui Nicolae Manolescu. Cauzele: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă

Nu există perspectiva creştină în “Istoria critică a literaturii române”, scrisă de Nicolae Manolescu. Nu există pentru că nu există organul de receptare a unui astfel de mesaj. Nici el, nici critica literară, în general, nu şi-au propus acest lucru. Au fost două dificultăţi: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă, fiindcă în momentul în care ţi-ai propus să vorbeşti despre acest lucru trebuie să fii şi întărit duhovniceşte.

Guvernul interzice vânzarea laptelui provenit din gospodăriile de la ţară

După ce a permis cumpărarea terenului agricol de către străini, de la 1 ianuarie, statul român mai dă o lovitură micului producător autohton.
Astfel, începând cu noul an, în România nu se mai poate comercializa decât laptele prelucrat la maxim două ore de la muls, ceea ce înseamnă că ţăranii români se vor afla în imposibilitatea de a mai vinde produsele lor în pieţe.

Sfidează Uniunea Europeană: Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol

Ei vor fi nevoiţi să investească în echipamente foarte scumpe, pentru a reduce numărul de germeni, sub 100.000/ml şi de celule somatice, sub 400.000/ml.
„Dacă aveam bani, luam și tanc, că de pe urma vacilor trăim. Avem ceapă și cartofi în grădină, creștem păsări. Dar bani scoteam doar de la piață. Acum, ce să fac cu laptele?”, se întreabă Dumitru Cocoș, țăran din Neamț, citat de stiriagricole.ro.
Asemeni lui Dumitru Cocoş sunt aproximati 800.000 de crescători de vaci din România. Pentru a fi sprijiniţi de Guvern, oamenii trebuie să se asocieze. Suma maximă este de 5.000 de euro pentru fiecare comună. Decizia Guvernului a venit însă prea târziu, pentru că pentru a îndeplini etapele necesare acordării ajutorului este nevoie de minim două luni. ar ultima derogare pentru vânzarea laptelui neconform expiră în două zile.

Foto: Silviu Matei
Autorul: Mihai Șomănescu  
Sursa: activenews 

Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol până în 2020! La noi de ce nu se poate?

Parlamentul Bulgariei a aprobat extinderea interzicerii vânzării pământului agricol către străini până în 2020, informează Abc News.
Parlamentarii au aprobat cu 171 de voturi pentru și 38 împotrivă o moțiune introdusă de partidul naționalist Ataka care propune extinderea deja existentei interdicții cu încă șapte ani.
Această măsură a fost luată în ciuda amenințărilor venite dinspre Uniunea Europeană, care așteaptă liberalizarea încă din 2008.
Comisia Europeană a avertizat Bulgaria că vor urma consecințe în urma acestei decizii, dar nu a precizat la ce se referă. Președintele Bulgariei, poate, în teorie, să blocheze această lege.
În România, din 2014, nu vor mai exista niciun fel de interdicții în privința achiziționării de pâmânt agricol.

Autorul: Mihai Șomănescu

Sursa:

activenews

 

De la Dan Fagarasanu pentru cititorii blogului, cu gandul la cei vii si la cei adormiti: La multi ani si sa avem sfarsit crestinesc!

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului (Ioan VI, 53-57).

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinta? – Nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi.

Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc?

Si care sunt conditiile pe care Hristos le cere de la noi?

Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea!

Cu acestea trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu neputinta!

Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale viilor.