Juramantul lui Ion Creanga nu este masonic. O ipoteza de lucru: apartenenta la una dintre organizatiile secrete, nemasonice, din care facea parte Eminescu

„- Panule, ştii tu cã în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.” – Mihai Eminescu (Gh. Panu, “Amintiri de la Junimea din Iaşi“, Edit. Adevãrul, Bucureşti, 1908 via Theodor Codreanu, “Dubla sacrificare a lui Eminescu“)
“Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” - 
[14 august 1882] Mihai Eminescu, (“Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169)
Pe 15 aprilie a.c., Muzeul Literaturii Romane – Iasi a dat publicitatii un document descoperit in arhivele sale, semnat de 12 literati ai sfarsitului de secol 19, intre care si Ion Creanga. Institutia l-a intitulat pe pagina sa de internet “un juramant misterios”. Diverse personaje au inceput deja sa acrediteze ideea ca ar fi un juramant masonic. Nu este. Il redau pentru a intra direct in subiect:

„Jur pe onoare și conștiință.

Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu

Să lucrez din toată inima pentru ridicarea

neamului românesc

Să respect și să execut toate hotărârile luate de comitetul

din care fac parte.

Și să păzesc secret absolut.

Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce”.

In aceeasi zi de 15, spre seara, corespondentul local al ziarului Adevarul l-a prezentat putin grabit – sau poate editorii de la Bucuresti? – sub titlul “Document de arhivă descoperit la Iaşi. Opt mari oameni de cultură jură să execute hotărârile unui comitet misterios”. Nu sunt 8, sunt 12. Intre acestia, prin semnaturile care au fost descifrate, sunt urmatorii: Ion Creanga, N. Culianu, N. Gane, A. Lambrior, A.C. Şendrea, I. A. Darzeu, C. Corjescu, D.A. Anghel, unii din ei membri ai Junimii dar si ai Lojei masonice “Steaua Romaniei”.
Cine sunt acestia: N. Culianu (1834-1915) a fost matematician şi astronom, membru al Societăţii Junimea şi al Academiei Române, rector al Universităţii din Iaşi (1880 până în 1898), iniţiat în loja masonică „Steaua României”. N. Gane (1828-1916) a fost scriitor, magistrat, avocat şi om politic, ministru, membru fondator al Societăţii Junimea, membru al Academiei Române, iniţiat în loja masonică „Steaua României”. A. Lambrior (1845-1883) a fost filolog şi profesor, membru al Societăţii franceze de lingvistică, al Societăţii Junimea şi membru corespondent al Academiei Române, venerabil al unei loji masonice din Iaşi. A.C. Şendrea a fost un jurist de excepţie, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene, membru al Societăţii Junimea. I.A Darzeu a fost învăţător, un remarcabil pedagog, autor de manuale şcolare, membru al Societăţii Junimea. I. Creangă (1837-1889, foto dreapta) a fost preot, scriitor, membru al Societăţii Junimea, clasic al literaturii române, prieten cu Eminescu, pe care il insoteste si prin moarte, in acelasi an cu  “omul deplin al culturii romanesti”, jurnalistul militant pentru proiectul “Dacia Mare”.
Din partea Muzeului ni se explica: “Textul la care ne referim, prin totalitatea elementelor sale, se înscrie în categoria jurămintelor de credință față de patrie și popor, având însă un mare neajuns: sunt absente indiciile lămuritoare cu privire la organizația căreia i-ar aparține misteriosul Comitet ale cărui hotărâri urmează să fie respectate și executate.
Fiind vorba, de personalități cunoscute ale culturii românești, majoritatea afiliați Societății Junimea, am fi tentați să ne gândim la o organizație a francmasoneriei. Ne oferă însă un contra-argument puternic prezența iscăliturii lui Ion Creangă – care, se știe cu certitudine, nu a fost francmason.
Singurul indiciu cu privire la datarea documentului este furnizat de Al. Lambrior, care a decedat în anul 1883. Deci înscrisul este anterior acestui an. Oricum, având în vederea statutul moral și profesional al celor care semnează succintul manuscris, putem considera că aceștia și-au respectat jurământul. Semnatarii însă au reușit, fără îndoială „să păzească secret absolut”, cu privire la forma lor de organizare, după cum s-au și angajat”, a declarat cercetătorul științific la Muzeul Literaturii Române Iași, Dr. Dan Jumară.
Cu toate acestea, intr-un al doilea articol, aparut a doua zi in Adevarul, respectiv pe 16 aprilie, scriitorul iesean Liviu Antonesei, autor PoliRom si membru al “PEN Club”, sustine: “Acest document arată, fără îndoială, ca un jurământ de tip masonic. Eu sunt convins de acest aspect în proporţie de 99,95%. Important este, mai ales, prin faptul că ne arată că ceea ce ştiam noi, la suprafaţă, despre Junimea, era dublat de o activitate dacă nu secretă, atunci cel puţin discretă“. Formularea manipulatorie a profesorului de psihologie-sociologie iesean lasa de inteles, in “proportie de 99,95%”, ca juramantul “de tip” masonic ar fi chiar masonic. In fapt este, in primul rand, un juramant de credinta fata de tara si neam, sustinut intr-un comitet cu caracter secret. Este o exagerare cumplita sa spui ca orice organizatie secreta ar fi “in proportie de 99,95%” “de tip masonic”. Nu. Ar insemana ca si SRI-ul sau orice alt serviciu secret din lume, unde se depune un juramant similar, sa fie masonic, “in proportie de 99,95%”. De fapt, elemente izbitoare ale legamantului semnat de Ion Creanga vin in contradictie cu orice “juramant de tip masonic”, cum sunt convins ca stie profesorul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi.

Iata cateva:
- Nu exista referiri la “Marele Arhitect al Universului” sau la “Gloria” lui;
- Nu exista simbolistica masonica;
- Nu sunt mentionate conceptele masonice de “libertate, egalitate, fraternitate”;
- Nu este mentionata nici o loja;
- Nu exista vreo referire la vreun grad sau vreo initiere;
- Nu exista practic nici o terminologie masonica;
- Nu exista nici o referire la repercusiunile drastice in cazul tradarii juramantului, specifice juramintelor masonice ale epocii.
Mai mult, masonii nu invoca Sfanta Cruce! Spre edificare, un exemplu de juramant masonic disponibil pe internet este cel alaturat.
Mai concret, in proportie de 100%, nu este nimic care sa para macar de sorginte masonica in acest juramant.
In plus, intre semnatari se regasesc membri a cel putin alte doua loje masonice, dintre care cea mai cunoscuta este “Steaua Romaniei”. Ori aceasta are un juramant al ei propriu care nu are nici o legatura cu vreun “comitet”. Spre edificarea profesorului iesean o sa public un astfel de juramant din epoca, aflat acum la Arhivele Nationale. Pana atunci putem sa facem deosebirea intre juramantul Comitetului din care facea parte Creanga cu un juramant masonic prezent intr-un studiu oficial al Bisericii Ortodoxe Romane, semnat de IPS Nicolae:
Iata juramantul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: “Jur inaintea Marelui Arhitect al pamantului ca nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica ceva ce nu trebuie descoperit. In caz de calcare a juramantului primesc sa mi se taie beregata, sa mi se scoata ochii, sa mi se gaureasca pieptul, sa mi se smulga inima, sa mi se scoata maruntaiele din trup, sa se arda, sa se prefaca in cenusa si sa se arunce in fundul marii sau sa se imprastie in cele patru vanturi pe fata pamantului”.
No comment …
Avand in vedere ca ne aflam in perioada de dupa Razboiul de Independenta, cand incercarile coerente pentru Marea Unire se manifestau in conditii mai speciale, ipoteza noastra de lucru, pe care o transmitem, spre aprofundare, si cercetatorilor Muzeului Literaturii Romane-Iasi, este urmatoarea: posibilitatea ca acest Comitet sa fie parte a uneia dintre organizatiile secrete gandite de Mihai Eminescu sau din care chiar facea parte bunul prieten al lui Ion Creanga.

Ne referim la: 1. Societatea “Carpatii” - a carei activitate secreta pentru unirea tuturor romanilor in hotarele “Daciei Mari” era urmarita atent de serviciile de informatii ale imperiilor tarist si austro-ungar, dupa cum o dovedesc documentele de arhiva, in special notele informative transmise la Viena de catre baronul Von Mayr  – ; 2. Societatea “Balcanii” – a romanilor din intreg spatiul balcanic; 3. Societatea secreta “Matei Basarab”.
Profesorii eminescologi Nae Georgescu si Theodor Codreanu si cercetatorii Calin Cernaianu si Dan Toma Dulciu – la care se alatura si George Ene cu noua sa lucrare, “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României” – sunt printre cei care s-au aplecat cu acribie asupra acestui subiect ocultat mai bine de un secol. Redau din lucrarea profesorului Codreanu, “Eminescu – drama sacrificarii” (p 112), disponibila integral, spre descarcare, pe site-ul nostru Mihai-Eminescu.Ro:
“In mss. 2263, f. 44r, vorbeste de douã societãti „a tuturor românilor, veniti în tarã”: Carpatii si Balcanii 204. Prima, stim cã s-a înfiintat la 24 ianuarie (zi nu întâmplãtor aleasã) 1882. Dar Eminescu voia una si mai cuprinzãtoare, de tip francmasonic, cu numele lui Matei Basarab, ultimul nume de domnitor pronuntat de el înainte de moarte, cu care s-a si identificat: „O organizare între Români asemenea societăţii francmasonilor şi Iezuiţilor – ca a bisericii catolice. Pretutindenea oameni omenosi (*), care să  ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşărtăciunea lui, decorat la nevoie; trezite mii de operatii (*) in el, in caz de enorma nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc. Matei Basarab reprezintă o putere enormă”  205.” Tinta, adauga profesorul Codreanu: unirea tuturor românilor si „Emanciparea economicã si intelectualã a întregului popor românesc” 206.
(*) Posibil sa fie alt cuvant.
Notele sunt urmatoarele: 204 – Cf. M. Eminescu, Opere, XIII, Edit. Academiei, Bucuresti, 1985, p. 381. Lectiunea gresita a editorilor care considerã cã e vorba de o singurã societate, a fost corectatã de Ion Filipciuc (v. O paginã eminescianã ineditã?, în “Poesis”, Satu Mare, noiembrie-decembrie 1997); 205 – Ibidem, p. 379; 206 – Ibidem, p. 371.
Iata si fila de manuscris (Mss. 2257, f.246) pe care o public in premiera online (nu inteleg de ce Academia Romana nu a transpus online pana acum toate manuscrisele eminesciene!):

Profesorul Codreanu mai arata, in continuarea expunerii pe aceasta tema, ca “Vlahutã, unul dintre putinii care au încercat sã înteleagã tragedia poetului, a mãrturisit cã, vizitându-l la sanatoriul dr. Sutu, Eminescu i-a spus „cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socialã, la care se gândeste demult, o lucrare colosalã, care-l munceste si îi dã nopti de insomnie si dureri de cap ucigase”.
Sa fie, oare, acest juramant asumat si de prietenul lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, dat in cadrul Societatii “Matei Basarab” – “o organizare intre romani”, pentru romani? Activitate care este posibil sa le fi atras ambilor camarazi sfarsitul, oarecum, similar (sa remarcam coincidenta perioadei in care ambii membri ai unor organizatii secrete “pentru ridicarea neamului romanesc” au iesit din spatiul public, pana la moarte: 1883 – 1889, perioada cand, dupa cum spune Eminescu, a fost “un mort viu”)? Este o ipoteza care, cred eu, merita investigata!
Lucrarea profesorului Theodor Codreanu despre drama sacrificarii jurnalistului nationalist Mihai Eminescu este axata pe declaratia acestuia – de dupa arestarea si internarea fortata din 1883, care l-a transformat in cel mai mare detinut politic al istoriei romanesti -, facuta junimistului Petre Missir, caruia Eminescu i se confesa în mai 1884 ca el este „ein aufgegebener Mensch” (“un om sacrificat”!).
Daca termenul are o trimitere masonica, atunci referirea la Matei Basarab din interogatoriul analizat de profesorul Nae Georgescu in Texte cu cifru privitoare la biografie lui Mihai Eminescu, interogatoriu despre care se afirma ca a fost contrafacut de masoni, are o cu totul alta semnificatie, care vorbeste despre o posibila razbunare masonica asupra lui Eminescu. Matematicianul si profesorul de criptologie cu grad de general Emil Torsan, releva intr-o demonstratie stiintifica exemplara codul folosit de Eminescu pentru a arata ca stie cine sunt cei care il “sacrifica”.
La doua zile dupã semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român si Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arata discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, in articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gãrii îl conduc Titu Maiorescu si fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, pãstrat miraculos – disponibil la sursa citata -, aflãm ce s-a întâmplat pe peronul Gãrii de Nord”: “Când ne apropiarãm de cupeu, pãzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndatã mâinile afarã, se puse la fereastrã si, fãcându-si un “ochian” din degetul cel gros si din arãtãtorul ambelor mâini ce-l tinea la ochi si râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie si colo marea domnisoarã”; apoi scuipã de câteva ori, începu sã râdã si se asezã. Pãzitorul ridicã geamul si E. continuã sã vorbeascã, scuipã apoi de douã ori în geam. În momentul plecãrii îl nelinisti flueratul si sunatul si începu sã strige Argus, nu se ridicã însã de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete romanesti Ilie Torsan decripteaza fraza pe baza unui cod folosit si in cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care iti da fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” si, in acelasi timp, “O stiu!”. Iata cheia sparta:

Adenda: Tot Adevarul reproduce de la Muzeul Literaturii Romane – Iasi o fotografie nu tocmai inedita dar foarte frumoasa cu A.C. Cuza, Ion Creanga si N.A. Bogdan. Ce remarc eu este similitudinea pozitionarii celor trei dintr-o alta fotografie, reprodusa, din pacate la o calitate slaba, in memoriile lui AC Cuza aparute sub titlul “Insemnari din viata si documente omenesti”, Editura Oscar Print, 2011. Iat-o:

Incheiere de Joia Mare:
“Nazarineanul, dulce, în deal, îşi are casa (Dealului Mitropoliei – n.m.)
Işi poart['] bătrânul rabbin Berlicoco perciunii/
Versiune: S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii şi secta lui hidoasă,
Acolo fac contorul comediei ş’a minciunii
Calomniei, vânzării, făţarnică grimasă                                     (70)
Alăturea cu crucea, cu moaştele din templu
De uri şi infamie sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe făcură ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul                          (75)
Hidoasele fiinţe ca cojile să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple, trepte şi treceri, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap cloceşte acolo sămânţa lui de ură                               (80)
Mihai Eminescu – Ms.-ul 2260,103. f¹) 2261,157—168
“Hidoasa pocitura” este C. A. Rosetti, initiat in masonerie la Paris, fost primar al Capitalei, presedinte al Camerei Deputatilor si apoi ministru de Interne in perioada scrierii de mai sus, ministru al Cultelor in primul guvern al lui Carol I (Sursa)
Si, pentru final, o Nota informativa catre Franz Josef in care se ofera si stampila cu motto-ul Societatii secrete “Carpatii”: “Noi prin Noi”

Sursa: Victor Roncea

Video. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste. Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea,  prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  

   Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor  a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine.   Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

   Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au  făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş.  Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

   Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

   Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a  mânat  bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii. 

 

   Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).  

   Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi  mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

   As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…) 

   Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.   Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

 Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus. 

   Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

   

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum  Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul  pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă. 

   Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.     

   O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O, de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini, /ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini. /Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut. /Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).

   A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii. 

   Ai noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis, /că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. /Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

    Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit  mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

   Hristos a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para. /De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara. /Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat, dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).

   Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suit urcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şi cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toate amăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că la capătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii. 

   În clipa când te-au pironit pe cruce /S-a rupt istoria romană-n două… /Cu “omul nou” începe era nou, /Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce… /Pe cei uitaţi în funduri de istorii / -cohorte mândre de viteji străbuni- /Sub flamura Legiunii tu-i aduni /Şi-I preamăreşti, cu ale tale glorii… /Trecutul a-nviat din nou prin tine. /Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul /În fapte de-adevăr, frumos şi bine, /Va fi ca semnul vieţii prins la sân. /Prin veacuri, te va adora poporul, /De-acuma, pân-la ultimul Român!...  (La răscrucea Neamului).

Vasile Blănaru-Flamură

    Turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios  în scrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o    rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.   Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară: /e calea pe care o suim cu străbunii din veac. /Ne târâm anii osteniţi-surghiun, şi nici măcară /nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac. /Ne târâm paşii peste răscruci magistrale, /ca nişte nevolnici îmbătaţi de himere fără orizont, /Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale? /Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont? /A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, din miliarde, /la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt. /S-a despicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde, /iluziile, iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt. /S-a desprins din infinitul vărstelor milenare /o fărâmă din fiinţa neamului ce trudeşte aici, /pe bolta înălţimilor dure s-au aprins felinare, /iar sub catapiteasma spaţiului mioritic ard licurici, /să stingă văpaia speranţelor noastre, descântec, cu zările. /Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem. /Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările, /şi calea lactee şi crucea Golgotei şi tot ce-navem. /Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară s-au cimentat în amar; /de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene /ale noastre au fost sângerările şi geamătul nostrum plenar. /Atunci, o ţara mea-osândă! Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilor noştri de azi şi pentru ele /să nbu maim oară nimeni tras pe roată şi nici ştrangulat. /Nimeni pentru o bucată de pâine în lanţuri să nu mai fie, /nici minciuna să nu mai stea la masă cu foştii iloţi, /Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie, /Adevărata iubire de oameni şi dreaptă judecată pentru toţi. / Am învăţat să ne iubim neamul osândiţi fără vină, /prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles, /nici blidul de linte, nici arginţii-n rugină, /ci-n locul lor, o, ţara mea! Doar prigonirile am ales. /Să stingă văpaia speranşelor mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară cimentate ăn veac /şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene, /ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărarea  unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.

   Şi la noi a intrat într-o zi în celulă, /în celula morţii, la Jilava Iisus, /Iisus din Icoane; /ne era frig şi foame destulă. /I-am sărutat mâinile bătute-n piroane /şi plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta, /din resemnarea îndurărilor de pe cruce /şi în ispita disperărilor nun e duce, /ca orice hulă /s-a putem ierta”. /Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus, /aşa cum se duce un vis în mister, /în nenţelesuri pornite spre cer, /şi noi am plans, căci totul era plângere /şi înfrângere, Iisus. /Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci /să nun e mai  doară /a mia oară /şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară /în veci de veci. /Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea, /a luminat ca un rug aprins, /cu mintea de necuprins, /ca scânteia, /ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul /şi până noaptea târziu am aşteptat, /am aşteptat năuci /să vină cât mai repede călăul /cimitirelor fără cruci, /să plângă-n cântare de cetini Rarăul /şi mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula morţii).

Ion Golea provenea din buchetul de ţărani înmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste şi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său drag şi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţa şi dragostea sa. 

   Cioplit din voioşia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărări de luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţile credinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmi dreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurile rupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cu fruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină.   Se lasă noaptea peste sat /grea, un munte de basalt, /şi-n pas cu ea, din salt în salt, /flueră vânt: s-a desprimăvărat… /Pe uliţele lungi se mişcă, /umbre-ntrupate, fără glas, /din deal coboară`n ritm de pas, /dăngăte ce din tăcere muşcă… /E denie…şi-s multe evanghelii /la slujbă, e Joia Mare; /Iuda este gata de vânzare, /Iar Petru azi e simbolu`ndoielii… /Doar codrul înverzit suspină`n vânt /de durerea proprie-i vieţi, /căci mugurii sunt singurii asceţi /cari ştiu să-şi ţină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).

   Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim şi sus, Bolţile de borangic ale cerului se scutură peste cireşul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie  aţintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar  din lanţurile de tăceri şi-a nituit fulgere de-nvieri.

   Din orga milioanelor de piepturi /cresc psalmii biruinţii asupra morţii; /sunt Paştile: e soare, cânt şi jocuri, /Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sorţii. /Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe, /şi buzele s`adapă cu foc şi cu oţet, /şi`n coasta lumii toate /se`mplântă-al durerilor stilet. /De când din veşnicia fără ţărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare, /trec toate sub a suferinţei flamuri, /şi glasul tuturor vueşte de`ntrebare: /De ce numai prin moarte se învinge moartea? /Şi greutatea pustie a mormântului? /Şi uşa car duce în lumea cea / plină de chinul luminii şi-a duhului? /De ce martirul îşi rosteşte ultimul discurs, /prin gâlgâitul săngelui ce curge? /De ce al vieţii tragic curs, /Din Niagara morţii apale îşi strange? /Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere: /În mugurul tinereţii, în tinereţea anilor, /doar pentru zilele pline de fiere, /Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Paşti).

 Virgil Maxim, luminător de neam şi de ţară şi-a închinat toate năzuinţele credinţei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început şi-a plămădit cântarea, devenind un nuntaş al cerului. Isihia voinţei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape şi-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele paşilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvaşul anilor albi, imnul tinereţii. Nopţile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nunţii Cereşti.

   Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneşte peste mine, /întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile, în care corcoduşii măceşii, porumbarii, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul, şi dulceaţa, /împodobind mormântul-comun în care viaţa /s-a îngropat de vie ca Viaţa lui Iisus/Străjerii făcând pază în noapte minunată /au aşteptat ca ucenicii furându-L /să mintă că Iisus a înviat… /Şi neştiind că moartea nu biruie Viaţa /s-au prăbuşit cu-armura-romană la pământ, /când Învierea-Vieţii dăduse Moartea…morţilor! /Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!... /

În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă a Primăverii /nici piatra, nici peceea, nici paznicii, /nici Moartea n-au biruit Viaţa! /Mărturiseau tăcute miresmele luminii /împodobind mormântul… şi îngerul de pază!... /De-aceea corcoduşii, măceşii, porumbarii…, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul şi dulceaţa… /Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viaţa! /Şi florile… Nu Mint! (Paşti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sânt vii…).

Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-şi inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinare Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. 

  

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri, /cu funii grele trase, păstrate în iubiri; /uşor, pe nesimţite, ăn suflet năvălesc, /trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc. /Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme /m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme. /Sunt ţintirimul tragic,, cu morţi ce n-au murit, /ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit. /sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume, /în gropniţe commune ascunşi de cer şi lume, /răsună-n piepturi stinse cantările de ieri, /din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri! /Nădejdea neînvinsă supune gândul trist, /ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ! /Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii… /Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (De Paşte).

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmi biruinţei, Liturghia Învierii.

   Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare, /m-apasă ca o piatră trecutul izgonit; /vin amintiri din vreme şi calde ca un soare, /vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât. /În “cuşca”unei dube ce duce viaţa mea, /Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri… /puterile-mi sleite de aşteptarea grea /mi-adun, să mă-nsoţească ăn noaptea de-nvieri. /Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit, /stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun, /desprins ca dintr-un cleşteîn drumul meu cernit, /plutesc parcă aievea cu cântecul străbun. /Mă leagă- oboseala, îmi dă mereu târcol, /lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot, /aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol, /fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot. /Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât, /o undă străvezie cătuşele-mi aprind, /învăluit în umbră, ăn “cuşcă” surghiunit, /eu chem. În preajmă morţii şi raze mă cuprind. /E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu… /închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop. /Ard dincolo de mine lumini până târziu, /când eu cobor în Zarcă şi-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).

   .  Peste giulgiul de lumină, Dorul şi-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria şi Fecioarele, Ucenicii şi Îngerii, Mamele şi Florile, Copiii şi Arhanghelii, Taţii şi Apele, Vinul şi Eroii, Păsările şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cucii, Pâinea şi Crucea, Catapeteasma şi Codrul, Vieţuitoarele şi Magii, Păstorii şi Sibilele, Cireşii şi Sfinţii, Stelele şi Ostaşii, Albinele şi Martirii, Rândunelele şi Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:

    - HRISTOS A ÎNVIAT !   / - ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta şi Marea Joi. Despre Sfanta Cina

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.
Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.



Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!
Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi?

„M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.
Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?
Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?

Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.

Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!

Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.
Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.

Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur

Predică a Părintelui Petroniu la Sfânta și Marea Miercuri

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.
Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau:
„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința...“.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.
Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sf. Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru...“.
Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Părintele Petroniu Tănase

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare

 

Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării - şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului". Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară. „Nu cere de la tine Domnul post", spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe". Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul 1-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi 1-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat - la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său - şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră.

Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume (l Ioan 4, 4)". Prin harul Său, Domnul va ucide în clipa dezlegării patima şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată. Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi". Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?" Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte". Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul - iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?"

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!

Amin.

31 martie 1865

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

sursa: http://impantokratoros.gr

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!