Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

Etnogeneza.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.

Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.

Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.

Liturghia cosmică.

Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.

O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.

- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.

Un nou experiment Pitesti: televiziunea iti spune cum sa gandesti. Un insider din media vizuala descrie mecanismul antiortodox

O poveste adevărată

În 1985, când aveam aproape 11 ani, Ceaușescu mergea la promenadă cu Gaddafi și se pupau frățește la televizor. Televiziunea Română prezenta în jurnal encomioane nesfârșite în care zâmbetul tâmp al lui Ceușescu făcea casă bună cu outfiturile excentrice ale lui Gaddafi (cine își mai aduce aminte, știe despre ce vorbesc). În 1986, Americanii atacau Tripoli la ora 7 pm trecute fix, cu un bombardament programat cu rigoare de ceasornicar, ca să coincidă cu începerea jurnalelor de știri. Televiziunile fuseseră anunțate, așa că pandemoniul libian a fost LIVE pe toate televizoarele Americii și în feed-urile agențiilor de știri. Poporul american și-a văzut inamicul pulverizat de cea mai mare putere a lumii.

Ăsta a fost primul bombardament din istorie creat astfel încât să arate ca un reportaj TV, ba chiar pentru a fi un reportaj TV, zice Volkoff: inversiune interesantă a importanței relative a realității și a imaginii sale: e întrucâtva ca și cum grecii ar fi făcut războiul din Troia numai pentru ca Homer să poată scrie Iliada. Zis și făcut, Ulise a ajuns cu bine la destinație, fiindcă Reagan a ieșit la două ore după bombardament cu un Mesaj către Națiune care a fost, de asemenea, difuzat la scară națională, pe toate undele posibile. Cine are timp să-l citească se va minuna de precizia cu care mesajele-cheie au fost meșteșugite și puse în relație cu regia nimicirii inamicului. Ba, mai mult, presa vremii continuă povestea, așa cum a fost programat; iată un articol apărut în The Guardian a doua zi, în care citim că asta a fost dorința poporului american și iată și coperta revistei Time, ilustrată cu o fotografie care nu e decât un frame din odiseea TV a bombardamentului. Nu poate nimeni să acuze Time sau The Guardian că nu și-au făcut datoria; problema e că și-au făcut-o în paradigma indusă de americani.

Un jurnalist care-și face meseria, sapă până e sigur că a înțeles despre ce scrie, cum scriam în alegoria mea fantasticoidă, din care înțelegem că nu mai rămâne nimic din adevăr, dacă îl căutăm în spațiul public. Povestea de mai sus este despre doi americani morți într-o discotecă, pentru care a suferit jumătate dintr-o Capitală și, mai apoi, un întreg popor (ani mai târziu, Libia a făcut plăți compensatorii de un miliard și jumătate de dolari pentru rudele victimelor americane).

Fascismul invers

Cam același lucru se întâmplă, făcând schimbările de rigoare, cu valul de radicalism fără gnoză care, bălăcărind ortodoxia în fel și chip, îi întoarce pe români împotriva propriei lor națiuni. Ortodoxia a devenit, din singura valoare care ne-a ținut uniți peste secole, inamicul poporului. În spațiul public de la noi, ortodoxia e un personaj colectiv format din curve, nebuni, bigoți, apostați, schizoizi și, în general, un fel de pâclă amorfă care cade în adorație în fața unor “hoituri”. Asta spune, cel puțin, media, de ani de zile într-un ritm încet, dar sigur. Media care programează bombardamentele în prime-time ca să ne prezinte “inamicul” fără să ne lase privilegiul de a spune că nu suntem de acord. Influența ei penetrează conștiințelor câte o idee străină fără ca eul subiectului să participe la aceasta direct și imediat (tot de la Volkoff cetire).

Pentru exemplificare, să ne delectăm cu un intermezzo de un lirism covârșitor, care a circulat pe Internet: Vă propun să facem toți, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri în care au fost implicați preoți. Ideal este sp fie scandaluri sexuale, dar putem băga și altfel de lucruri: bătăi între popi, înjurături, tâlhării etc. Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, înregistrări audio… ce aveți voi… și vă linkuiți toți la materialele făcute de ADS București despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu. (Citatul este atribuit redactorului șef al ediției de seară a unui cotidian quality care, potrivit SNA, avea zeci de mii de cititori în epoca din care provine acest mesaj.) E o altă definiție a Fenomenului Pitești.

Interesant este că ateii, agnosticii și teiștii noștri își exercită dreptul de a exprima opinii numai când e vorba de ortodoxie și creștini ortodocși. N-am auzit mai pe nimeni să ia în deșert tradiționalismul musulman, fundamentalismul iudaic sau, de pildă, pietismul protestant. De catolicism nici nu mai vorbim. Și atunci, poate ar fi și mai interesant să înțelegem de ce. Mai mult, în nicio țară ortodoxă pundiții nu-și bat atât de literalmente joc de singura valoare care trece prin toate măruntaiele poporului. Pentru că pundiții noștri nu știu, de fapt, ce este ortodoxia și, dacă n-o înțeleg, atunci nu e bună. Se simt agresați în forurile cele mai intime de simplitatea dezarmantă a unor oameni care recunosc, cu zâmbetul pe buze, că ar muri oricând pentru Hristos. Le e ușor să clameze corectitudinea politică în ce privește respectul pentru credința altor neamuri, în timp ce pot terfeli fredonând manele credința propriului neam.

Efectul fascismului invers este, însă, dincolo de frica generalizată de a mai recunoaște că avem nevoie de duhovnicie, impotența de a mai identifica atacurile gratuite și continue la credința noastră. Încetul cu încetul, fascismul ăsta invers ne transformă pe toți în supușii noului Hitler, care ne mesmerizează conștiințele, din spatele microfonului. Majoritatea vocilor care stâlcesc ortodoxia o fac fiindcă nu au curajul să recunoască faptul că sunt ortodocși și se duc cu valul, din frică în frică, până ajung să creadă că ceilalți au dreptate.

Îmi aduc aminte cum îmi țineam crucea ascunsă sub maioul alb, când mă schimbam la ora de sport, în școala comunistă în care învățam. Aveam șapte, opt, nouă ani și trebuia să conștientizez că părinții mei pot suferi dacă declar că postesc. Aveam 10, 11, 12 ani când trebuia să înfierez capitalismul pentru că promovează “oligarhia financiară” și “exportul de capital” deși știam că, în România, capitalismul există, dar nu pentru căței. Îmi venea să plâng de neputință, dar nu aveam voie. Trebuia să mă feresc, adică să mint prin omisiune.

Cum putem scăpa de Apocalipsă

Urmărind spectacolul cu “fuga” fetei de 15 ani, mi-am dat seama că ne îndreptăm spre aceeași minciună. Mari și mai mici jurnalști, pundiți, bloggeri și foste vedete arată cu degetul, judecă și disecă o poveste pe care nu o înțeleg decât umoral, aducând argumente dintr-o zonă gri, care nu e nici cunoaștere, nici motivație personală. Ei sunt radicalii fără gnoză, deținuți ai propriei închisori care nu sunt capabili să înțeleagă că există copii care țin post și se mărturisesc fără a fi târâți de nimeni, nicăieri. Nu înțeleg că n-au cum să înțeleagă nici cu instrumente raționale dorința unei fete care simte agresiunea lumii, atâta vreme cât ei aplică legea seculară într-o lume guvernată de legile Sfinților Părinți, pe care nu o cunosc, fiindcă nu s-au documentat. Ortodoxia e un mod de viață în care se aplică liberul arbitru; o viață care începe cu botezul, nu cu alte momente și schițe, cum și-ar dori, în ignoranța lor candidă, preopinenții acestei apocalipse. Cu siguranță că dacă ar citi, măcar, nițică bibliografie, cu toții am avea șansa să amânăm apocalipsa.

Breviarul declarațiilor curente

“Duhovnicul ar trebui achetat pentru corupere de minori.”

“Cei mai vulnerabili copii sunt copiii inteligenți – au încredere în oameni.” (sic!)

“Când vă duceți copiii la spovedanie, duceți-vă cu ei de mână, nu-i lăsați singuri cu popa, că cine știe ce le bagă în cap.”

“[…] jurnale tv lacrimogene și emotionante, dedicate, zilnic, disparitiilor de adolescente nebune.” (sic!)

“în timpul vizitei, anchetatorii au făcut mai multe fotografii şi au stat de vorbă cu călugării pentru a lămuri care a fost traseul exact al fetei în cele două zile petrecute la mănăstire.”

“Fugara a revenit cu Poliția la călugării din munți.”

“Biserica trebuie să se conformeze unor canoane ale societatii.” (sic!)

“Trebuia chemat un psiholog, să instituționalizăm situația asta!”

(Toate citatele aparțin unor foști și actuali jurnaliști, șefi de agenții de presă, deputați, bloggeri, medici, purtători de cuvânt care au vorbit la televiziunile de știri, în edițiile online sau live TV ale ziarelor quality.)

Autor: Dorothéa Ionescu Vânău

Sursa foto: Mediafax Foto/AFP/SERGEY GAPON

Sursa: politica.ro

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit.

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.

Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.

Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.

 

La Mănăstirea Poarta Albă, ctitorie a Cuviosului Părinte Justin Pârvu, a fost sfinţită Troiţa Robilor de la Canal

Duminică 1 iunie 2014, de ziua Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, a avut loc sărbătoarea hramului Mănăstirii de la Poarta Albă Galeşul – mănăstire ctitorită în 2012 de Părintele Iustin Pârvu întru veşnica pomenire a deţinuţilor politici din lagărele Canalului.
Înaintea Sfintei Liturghii, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a sfinţit Troiţa Robilor de la Canal, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu am ridicat-o pentru lupta, suferinţa şi biruinţa deţinuţilor politici care au trudit şi au murit în lagărele de exterminare ale Canalului între anii 1949 – 1955. Pe lângă IPS Teodosie au participat la slujbă un sobor de preoţi şi ieromonahi între care Pr. Ştefan Neicu (duhovnicul Mănăstirii Poarta Albă), Pr. Leonid Nica şi Pr. Ioan Şişmănian sosiţi de la Petru Vodă. Sfinţirea a început cu slujba aghesmei mici cu care apoi a fost stropită Troiţa.
Liturghia a fost slujită în altarul de vară de acelaşi sobor de preoţi în frunte cu episcopul. IPS Teodosie a ţinut un cuvânt puternic şi mobilizator pe care sutele de credincioşi sosiţi la Poarta Albă l-au primit cu inimile deschise şi bucurie. Sfinţia sa a spus:
„Dumnezeu l-a ales pe Pr. Iustin Pârvu să fie el cel care a pus aici temelie pentru Mănăstire întru pomenirea tuturor celor jertfiţi la Canal. Apoi pentru cei de la Periprava unde s-a obţinut loc şi se va face Mănăstire... Iată, aici este pentru noi un sanctuar al nostru, al tuturor. De aceea astăzi am venit şi trebuie să ne aducem aminte cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe Pr. Iustin...
Iubiţi credincioşi ne-am aflat astăzi aici, în acest loc de jertfă. Am pomenit şi pe Pr. Iustin şi pe toţi ceilalţi. Trebuie să înţelegem că suferinţa aduce lumină şi că lumina ne uneşte cu cerul şi cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este lumină. Suferinţa curăţeşte, purifică sufletul şi trupul. De aceea din rănile multora din cei ce au suferit, ale tuturor martirilor, au răsărit cununi de lumină, care sunt cununi de viaţă veşnică. De aceea sunt cele mai strălucite cununile mucenicilor, mai strălucite decât ale ierarhilor, ale cuvioşilor şi drepţilor. Să înţelegem că această suferinţă ne uneşte cu jertfa Lui Hristos. Aşa s-a îmbrăcat Hristos în lumină după ce a trecut prin jertfă. Aşa nădăjduim că s-au îmbrăcat şi se vor îmbrăca cei ce au suferit pentru Hristos, pentru adevăr, pentru credinţă, în închisori, în lagăre, în deportări.
De aceea vă invit şi vă spun că în sâmbăta Rusaliilor trebuie să fac Liturghia aici şi să-i pomenim pe toţi cei care au suferit la Canal pentru că sunt sute şi mii de oameni. De aceea pe toţi care doriţi să fiţi părtaşi la rugăciunile celor care se roagă pentru noi – pentru că noi suntem convinşi că mulţi dintre ei se află în slava Lui Dumnezeu – vă chemăm să îl pomenim din nou pe Pr. Iustin, Pr. Calciu, Pr. Făgeţeanu, Pr. Băbuş, Pr. Boghiu, Pr. Stăniloaie, Pr. Galeriu, pe toţi cei care au trecut prin închisori, prin lagăre, şi deportări...
Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne primească rugăciunea de astăzi şi să ne facă şi nouă parte de raze de lumină din lumina celor care au suferit pentru credinţă, pentru neam şi pentru ţară. Să ne cheme Dumnezeu şi pe noi la bunatăţile pe care Le-a pregătit celor ce s-au jertfit pentru El. Amin.”
După Sfânta Liturghie a urmat parastasul Părintelui Iustin Pârvu care pe 1 iunie 2012 s-a aflat la Poarta Albă alături de mulţime de credincioşi punând piatra de temelie a viitoarei Mănăstiri. În timpul parastasului, prin grija maicii stareţe Eleodora, s-au împărţit prosoape şi batiste tuturor participanţilor ca semn de aducere aminte a pomenirii. A urmat masa şi diverse discuţii între participanţi.
Amplasată între Biserica Mănăstirii şi altarul de vară, Troiţa este de acum înainte loc de închinare pentru toţi pelerinii ce vizitează Mănăstirea. Inscripţia ei conţine şi versurile poeziei „Canalul” scrisă de Andrei Ciurunga, documentul poate cel mai edificator pentru conturarea dimensiunii suferinţelor îndurate de către deţinuţii politici din toate lagărele Canalului.
În pustiul dobrogean, gropile comune de la Canal ascund încă osemintele a câtorva mii de mucenici. În numele acestora am ridicat Troiţa pentru ca mormintele lor neştiute să fie străjuite simbolic de o cruce. Pentru cei tineri nădăjduim ca Troiţa să fie un îndemn spre neuitarea suferinţelor cauzate de regimul comunist şi un prilej de constantă aducere aminte a robilor martiri care, luptând pentru ţară, neam şi cruce, au împlinit măsura absolută a creştinătăţii care este jertfa.

Cezarina Condurache

 Sursa: http://www.fgmanu.ro/continut.php?sectiune=Manifestari#543

Cuviosul Iustin Popovici: “Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane"

“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.

Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.

„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.

Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.

Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.

Ce-i mână pe ei în luptă? GayFest Bucureşti 2014, exhibiţionismul spurcăciunii, susţinut de ambasadele Australiei, Austriei, Cehiei, Danemarcei, Elveţiei, Finlandei, Germaniei, Irlandei, Israelului, Italiei, Marii Britanii, Norvegiei, Portugaliei, Olandei, Spaniei, Statelor Unite ale Americii, Suediei şi Ungariei.

Cu ocazia GayFest Bucureşti 2014, ne exprimăm solidaritatea și sprijinul pentru comunitatea minorităților sexuale (LGBT – lesbian, gay, bisexual, transgender) din România. Susţinem dreptul acestora de a manifesta în mod paşnic şi legal; devenit deja o tradiție, Marșul Diversității este un prilej pentru persoanele LGBT de a atrage atenția asupra problemelor specifice cu care se confruntă.

	Drepturile omului – inclusiv justiţia, egalitatea, umanitatea, respectul şi libertatea de expresie – şi statul de drept alcătuiesc fundația pe care se sprijină țările democratice. Legislația internațională în domeniul drepturilor omului pornește de la premisa că toţi indivizii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi şi libertăţi, așa cum prevede Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Tocmai respectul pentru aceste valori fundamentale obligă guvernele să-și protejeze cetăţenii împotriva violenţei și discriminării şi să se asigure că toți se bucură de șanse egale.
	Unele persoane se confruntă în continuare cu acte de discriminare, direct sau indirect, din cauza orientării și identității lor sexuale. Guvernele noastre încearcă să combată astfel de acte prin promovarea drepturilor omului. Oricine, inclusiv persoanele din comunitatea LGBT, trebuie să se poată bucura de drepturile și libertățile prevăzute pentru cetățenii tuturor națiunilor.
	* Declarația de mai sus este semnată de Reprezentanţa Comisiei Europene şi de ambasadele Australiei, Austriei, Cehiei, Danemarcei, Elveţiei, Finlandei, Germaniei, Irlandei, Israelului, Italiei, Marii Britanii, Norvegiei, Portugaliei, Olandei, Spaniei, Statelor Unite ale Americii, Suediei şi Ungariei. Sursa: Comisia Europeana - reprezentanta Romania

Ultimul mesaj al legionarilor catre Maresalul Ion Antonescu, inainte de executarea acestuia

Am spus intr-un capitol anterior ca in tot timpul razboiului, facand abstractie de intreg cortegiul de suferinte, nedreptati, samavolnicii si crime pricinuite lor de dictatura antonesciana, iertandu-le pe toate, straduindu-se sa uite, legionarii s-au aflat permanent in spatele maresalului, printre primele randuri in marea inclestare impotriva bolsevismului. Li s-au parut suferintele lor proprii prea mici in comparatie cu imensele calvaruri ce se pregateau neamului romanesc prin politica mioapa a unei aliante cu bolsevicii. Mai mult ca oricand, acum in ultimele ceasuri ale vietii, maresalul avea nevoie sa nu se mai simta singur, sa stie ca milioane de romani constienti sunt alaturi de el, acum cand interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.
La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarcerati, in doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei, aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in agonie.
Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act, ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica, in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni, mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie. Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.
Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu (acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului legionar „Razleti” si fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:

"Domnule maresal Ion Antonescu,
In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri. Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.
Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv, fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru, de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.
Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra: Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."
(...)
Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam asa: „Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum, iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e rusine...”
S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii, avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de ganduri privind in gol.

Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu in camasa verde legionara” de Vasile Blanaru-Flamura