Dramatic! Poetul eminescian Cezar Ivanescu maltratat de mineri in 14 iunie 1990. Marturia sa si o FOTO INEDITA din Spitalul de Urgenta, realizata de Emanuel Parvu

 

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic… De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc… Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală… pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar… Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam… pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam… Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş…
Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre…
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament…
Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uşile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze… nu s-a putut… Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese… Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii… [...]

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră… Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia… Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât… Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea…
„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“
Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele… Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri… M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament… şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat… La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte…
Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare, 1997
…Am zăcut bolnav aproape doi ani
…iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam… [...]
…«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani…
Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau… [...]
Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“
Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996

Foto: Emanuel Parvu
Integral la: Ziaristi Online

Un an în Cer. Fotografii de la pomenirea de un an a Parintelui Justin. Mesajele transmise de fiii duhovnicesti ai Parintelui.

Părintele acestui popor obidit, pe care l-a plâns şi l-a binecuvântat cu ultimele sale puteri de pe patul unei cumplite suferinţe, s-a mutat la cele cereşti acum un an. Fiii săi nu au rămas singuri, ci au câștigat îndrăzneţ mijlocitor în ceruri, un biruitor asupra păcatului şi a înşelăciunii acestui veac, care şi-a pus sufletul pentru Evanghelie şi pentru popor. Ca un voievod, Părintele Justin Pârvu a stat drept, a stat bine, a stat cu luare aminte şi din inima plină a revărsat râuri de apă vie – dragostea părintească a Părintelui Ceresc. Ne-a lăsat tuturor moştenire Adevărul Ortodoxiei şi nădejdea mântuirii.

A fost mai întâi Sfântul Mucenic Iustin Filosoful. Apoi Sfântul Justin Popovici Mărturisitorul. Cu multă evlavie cinstind pe amândoi şi urmându-le pilda faptelor bune, Părintele Justin Pârvu Teoforul a lăsat testament scris în inimile tuturor celor pentru care s-a rugat – Noul şi veşnicul Testament, scris cu lacrima iubirii lui îndumnezeite prin jertfă şi Har. Iubind pe Dumnezeu-Cuvântul a ajuns la măsura bărbatului desăvârşit şi s-a împlinit cuvântul care zice: Tatăl meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dînsul ne vom face (Ioan 14:23).

Avem, fiecare român şi fiecare creştin-ortodox, responsabilitatea faţă de Dumnezeu pe care Părintele Justin a reînviat-o şi înflorit-o în fiecare clipă a vieţii sale în sufletul fiecăruia. Jertfa sa, chip şi asemănare a jertfei Celui pe Care L-a urmat, să ne fie spre întărirea inimilor slăbite de dor. Să ne întrebăm: Ce am răsplătit, ce a rodit întru nemurire viaţa şi moartea şi, iată, veşnicia fericită, a Părintelui Justin, care s-a adus pe sine prinos pentru noi toţi, poporul român şi neamul creştinesc? Cum ne vom întâmpina cu el şi unii pe alţii în Ziua Judecăţii, când Sfinţii vor judeca lumea, împreună cu Nemitarnicul Judecător?

Pomenirea Părintelui Justin va fi din neam în neam, pentru că ne-a iubit şi a ales să moară pentru Adevăr şi pentru noi, înțelegând şi ştiind că Darul părinţiei (Efeseni 3:14-15) de la Tatăl-Părintele ceresc s-a pus în inimile celor ce I s-au făcut Lui fii, Dar minunat pe care l-a lucrat până la propria sa moarte de martir.

Mărturisitor şi mucenic al prigoanei materialismului secolului XX, stă alături de ceata miilor de rugători împreună-pătimitori în temniţele atee, întrecând cu neprihănirea cugetului inimii lor măreţia faptelor mucenicilor oricăror alte prigoane. Iar după eliberarea din temniţa văzută şi întemniţarea în cea nevăzută a materialismului contemporan, Părintele stă alături de ceata strălucitoare a păstorilor de Dumnezeu luminaţi care au pus pe temelia Pietrei-Hristos sufletele întregului popor rămas în deriva ultimei jumătăţi de veac. În ambele prigoane mărturisirea sa a fost şi cu cuvântul cel ziditor de suflet, şi cu înţelepciunea harică a tainei duhovniciei, şi cu fapta nevoinţei mai presus de fire, şi cu îndelunga-răbdare în mucenicie, sârguind în fapte nu pentru că ele l-ar fi dus spre iubire, ci pentru că ele izvorau din iubire, din părtăşia Duhului Sfânt.

Mulţi dintre mărturisitorii împreună-pătimitori au slujit Credinţa cu fapta şi cu cuvântul, însă el singur, dintre toţi, s-a distins prin copleşitoarea iubire, prin covârşirea prezenţei dumnezeieşti, care dădea simplei sale prezenţe atunci, iar acum simplei sale pomeniri, harul şi lumina cerească. Între cei ce strălucesc ca nişte pietre de mult preţ ale credinţei, dar şi ca nişte eroi ai demnităţii, numai în el s-a arătat o putere de polarizare voievodală, măiastru ţesar al fibrei române pe un gherghef iconic-social ca al Sfântului Vasilie cel Mare. Vultur cu crucea în adâncul inimii îmbrăţişată, Părintele Justin a avut şi viziune dumnezeomenească, şi cuprindere a dragostei, ca şi cum prin ochii săi albaştri privea cu milă şi bună mustrare Însuşi Domnul, pe Care atât L-a iubit.

Adevărul de credinţă şi tăria iubirii sale pentru Dumnezeu şi pentru poporul român i-au dovedit, printr-un secol de viaţă la înălţime duhovnicească şi printr-o moarte de impecabilă trăire şi de jertfă hristoforă, sfinţenia. De aceea pomenirea sa e pecetluită în cerurile cerurilor, în graiul românesc al Duhului, pe vecie.

Îţi mulţumim Ţie, Dumnezeul nostru, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ne-ai învrednicit pe noi a ne bucura o clipă lângă sfeşnicul Tău cel ales, de iubirea căruia nu ne despărţi, ca să fim cu Tine una precum şi cu el ai binevoit a Te uni, spre slava Numelui Tău şi prin smeritul nostru popor, căruia dăruieşte-i, Doamne, mântuirea Ta, ocrotirea, adumbrirea, povăţuirea şi înveşnicirea prin Tine, amin.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Irina Nastasiu (Doxologia): Omagiu Părintelui Iustin

I-am trecut pragul, copii, bătrâni şi tineri, preoţi, monahi şi monahii. Pentru fiecare a avut mereu câte o vorbă bună, câte un sfat ziditor de suflet. L-am asaltat de atâtea ori şi, deşi era obosit şi suferind, ne-a primit pe toţi, renunţând la puţinele ore de odihnă, pentru a se dărui semenilor săi. Ne-a primit, ne-a iertat şi ne-a binecuvântat.

Părintele Iustin a plecat la Domnul. Am rămas orfani de un mare părinte duhovnicesc dăruit de Dumnezeu ţării noastre, un adevărat „apostol al neamului românesc”, iar acum un rugător în cer pentru Biserică şi Ţară. A răbdat chinuri de nedescris în închisorile comuniste de la Aiud, Baia Sprie, Gherla şi Periprava. Jertfa părintelui, scrisă cu litere de sânge pe filele neamului nostru, ne rămâne ca un îndemn la luptă şi sacrificiu, în aceste momente de grea cumpănă prin care trecem cu toţii.
I-am trecut pragul, copii, bătrâni şi tineri, preoţi, monahi şi monahii. Pentru fiecare a avut mereu câte o vorbă bună, câte un sfat ziditor de suflet. L-am asaltat de atâtea ori şi, deşi era obosit şi suferind, ne-a primit pe toţi, renunţând la puţinele ore de odihnă, pentru a se dărui semenilor săi. Ne-a primit, ne-a iertat şi ne-a binecuvântat.
Câţi dintre noi, însă, i-am urmat sfaturile? Ne eliberam sufletele de poveri grele, care rămâneau toate pe umerii părintelui. El se ruga pentru noi toţi. Însă dintre noi, câţi am renunţat la păcate, făcând ascultare de părintele Iustin? Am adus cu noi şi am lăsat pe seama rugăciunii fierbinţi a părintelui mii de boli trupeşti şi sufleteşti, neputinţe, depresii, apăsări, supărări. Mii de păcate. Plecam din chilia părintelui parcă zburând, plini de harul şi rugăciunile sale. Apoi ne întorceam la vechile noastre metehne. Părintele ştia şi suferea mult pentru îndârjirea noastră. Dar ne ierta mereu pe toţi. Copleşit, însă, de greutatea păcatelor mărturisite de cei care îi treceau pragul, părintele mărturisea:
“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.
Timp de 17 ore pe zi, cu pauze foarte mici, părintele primea pelerini din toate colţurile ţării. Înţelegem, oare, măcar acum sensul acestui sacrificiu imens? Alături de miile de oameni pentru care se ruga, părintele ardea ca o torţă vie pentru întreg neamul său. Dar constata, cu amărăciune, distrugerea tinerilor aflaţi sub influenţa nefastă a Occidentului, pervertirea copiilor prin flagelul pornografiei, introducerea măsurilor de control şi subjugare a populaţiei, ruinarea economiei şi agriculturii, lipsa modelelor autentice, în sfârşit, toată criza materială şi spirituală care zguduie şi acum ţara noastră. Spunea, cu tristeţe, părintele:
„A ajuns românul nostru acum de batjocura Occidentului, cerşetor în toată lumea, dar acesta nu este decât un plan satanic care caută să compromită un popor ortodox ca românii. Orice străin care ar trece pe la noi în timpul unei sărbători creştine, dacă intră să stea într-o biserică o oră sau jumătate de oră îşi va da seama ce înseamnă ortodoxia românească şi ce este românul. Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa neamului românesc, prin numărul mare de martiri, de mărturisitori pe care l-a dat şi prin viaţa creştină pe care a dus-o fiecare deţinut în puşcărie, că nu-i mai încăpeau închisorile, celulele, podurile şi beciurile Securităţii. Ce putem să spunem de o naţie ce nu s-a făcut vrednică de o astfel de suferinţă? Se poate ea compara cu una suferindă? România nu e valoroasă prin aurul şi alte bogăţii materiale, aşa cum se laudă occidentalii, pentru că astea pier degrabă, ci prin jertfa şi valoarea ei spirituală.”
Înţelegând sensul suferinţei neamului, părintele Iustin profeţea un nou val de prigoană, urmare a păcatelor noastre. Era convins, însă, că românul, obişnuit cu greutăţile, va reuşi, prin rugăciune, să treacă peste nenorocirile ce vor urma.
„Oricum nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferinţă şi prigoană. Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere (…) Românul a învăţat că din această criză nu vom putea scăpa niciodată decât ridicând mâinile la cer şi plecând genunchii noştri la pământ. Şi cu cât putem ţine noi mâinile mai mult la înălţime, cu atât Dumnezeu va veni cu mila Sa peste noi. Românul nostru este obişnuit cu viaţa aspră, este obişnuit să urce iarna culmile munţilor. Românul va reuşi, poate alţii nu vor reuşi…”
Noi, cei care am primit ajutorul părintelui Iustin, suntem datori să ducem mai departe lupta sa pentru revigorarea neamului. Să ne întoarcem la satele noastre, să luăm în stăpânire pământurile noastre strămoşeşti. Să umplem bisericile noastre. Să reînvăţăm obiceiurile şi tradiţiile lăsate moştenire de bătrânii noştri. Să cinstim memoria martirilor noştri. Este ceea ce şi-a dorit părintele Iustin pentru ţara sa.

Irina Nastasiu

Doxologia

 

Monahul Paulin Clapon (fost detinut politic timp de 22 de ani): Eminescu a fost creştin! Sa-l citim integral!

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

- Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?
- Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!
- Putem afirma că Eminescu a fost martir?
- Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!
Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.
Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

- Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?
- Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!
Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de suferinţele pe care le-a îndurat!

fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea, nr. 4, 2009

Acatistul Parintelui Justin de la Petru Voda. AUDIO/VIDEO. Scris, alaturi de o Rugaciune, de Maica Neonila

Acatistul Parintelui Justin Parvu de ZiaristiOnlineTV

TROPAR glas 1:

Mărturisitor în temniţe şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Justin; cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile haruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

ACATHISTUL PREACUVIOSULUI JUSTIN

PĂRINTELE ARHIMANDRIT de la Petru Vodă

facere a maicii Neonila

Condac 1

Pe voievodul Ortodoxiei şi păstorul cel adevărat, pe cel ce în smerenia muceniciei cununa desăvârşirii a luat, veniţi toţi credincioşii să cântăm celui cu Dumnezeu unit: Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!

Icos 1

Vas al plinătăţii iubirii dumnezeieşti te-a lucrat pe tine calea milostivirii, din pruncie arătându-te înţelept cu dorirea către viaţa cea îngerească, preafericite părinte. Cele pământeşti a lăsa iar cele cereşti a urma îndemnându-ne, îţi cântăm:
Bucură-te, că Numele Tatălui întru toate ai sfinţit
Bucură-te, că Chipul Fiului întru toate ai preţuit
Bucură-te, că harul Duhului întru toate ai slăvit
Bucură-te, că lumină lumii harul te-a aprins
Bucură-te, că întunericul nu te-a cuprins
Bucură-te, minunea Maicii Domnului
Bucură-te, mireasma Mântuitorului
Bucură-te, pârga cea miloasă a fecioriei
Bucură-te, cântarea cântărilor călugăriei
Bucură-te, că în frica de Dumnezeu tot gândul ai sădit
Bucură-te, căci pe Cuvântul Însuşi ai odihnit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!

Condac 2

Din tinereţe cercetând filosofia creştinească lucrând Darul Botezului cu armele Filocaliei iar nu cu deşarte iscodiri, ai mărturisit cea mai curată Predanie ortodoxă, sfinte părinte, învăţând pe toţi să cânte cu har:  Aliluia!

Icos 2

Neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus îndeletnicindu-te, părinte, n-ai îndrăznit a vorbi despre dânsa, decât că “rugăciunea este a privi cu seninul dureros al inimii tâlcul umbrit în Psaltire şi desluşit în Evanghelie”, întru care-ţi cântăm:
Bucură-te, că dincolo de chipuri şi umbre, cu Hristos faţă către faţă voiai a grăi
Bucură-te, că toate cele ale Bisericii le-ai cinstit ca pe nişte puternice a mântui
Bucură-te, că scrierile sfinţilor toată viaţa cu sete le-ai citit
Bucură-te, că artele bisericii şi cărţile ca pe mântuitoare şi apostoleşti podoabe le-ai ocrotit
Bucură-te, că sfintele icoane bizantine şi duhul străvechii psaltichii ai sârguit a le rectitori
Bucură-te, că te-ai însoţit cu rugăciunea curată şi fără răspândire
Bucură-te, că pentru aceasta n-ai ţinut a răului pomenire
Bucură-te, că prin sfintele slujbe şi rugăciuni începătura gândului ai plivit
Bucură-te, că înainte de a lega rod la despătimire mintea o ai sârguit
Bucură-te, că prin darul discernământului Înţelepciunea cea de sus O ai slăvit
Bucură-te, că pentru vederea ta duhovnicul neamului ai fost numit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!

Condac 3

Acoperământul Maicii Domnului ai purtat în cuget hramul ţării tale, preacuvioase, şi cu evlavie spuneai: “în Biserica slavei stând, în cer a sta ni se pare”, ca un arhanghel pe credincioşi trezvindu-i ca “să stăm bine, să stăm cu frică!”, să cântăm pururea: Aliluia!

Icos 3

Cu sabia Duhului despicând învelişul gândurilor ai pătruns miezul lucrurilor cu simţirea ta duhovnicească, preaviteazule părinte, şi din întunericul temniţei ai revărsat tămâia rugăciunilor pe arderea de tot a jertfei tale, pentru care-ţi grăim aşa:
Bucură-te, Mintea lui Hristos în dulcele glas moldovenesc
Bucură-te, sobornicesc Părinte întru crez strămoşesc
Bucură-te, preoţie cu fierbinte dragoste şi fără de prihană
Bucură-te, cel ce eşti necredinţei grea dojană
Bucură-te, că pentru Chipul Domnului în tinereţe ai fost întemniţat
Bucură-te, că pentru Chipul Domnului şi la sfârşitul vieţii mult te-ai întristat
Bucură-te, că în închisoare adâncul unirii cu Dumnezeu prin isihie l-ai lucrat
Bucură-te, că împreună cu Noii Mucenici sublimul creştinismului l-ai arborat
Bucură-te, că viaţa Mântuitorului în inimi aţi scris şi s-a pecetluit
Bucură-te, că mai mult decât voi nimeni acest popor nu a iubit
Bucură-te, că moştenirea Învierii neamului cu preţul vieţii voastre ni l-aţi agonisit
Bucură-te, râu de lacrimi ce în adâncul temniţei raiul României ai doinit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!

Condac 4

În lanţuri mai liber fiind decât călăii tăi, pe toate nevoinţele călugăreşti le-ai purtat mai presus de fire, iar în tainiţa inimii intrând şi toată gândirea trupească aruncând-o, s-a aprins întru tine Învierea prin lumina pocăinţei. Şi înălţând ca pe un steag flacăra dumnezeiescului dor împreună cu fraţii tăi mucenici ai cântat dincolo de timp lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4

La înălţimea Crucii nu pot privi urâtorii de Dumnezeu, căci lumină revarsă din răni Mântuitorul, iar Numele Său e mărturisit de toată limba că Domn şi Împărat este. Iar precum odinioară prin Iisus necredincioşii Chipul Tatălui au prigonit, aşa pe creştinii cei în chipul Fiului ei pururi prigonesc. Iar precum Acela în veci e proslăvit, aşa cel ce biruieşte printr-Însul primeşte cununa fericirii şi cântări ca acestea:
Bucură-te, că ucigaşii voştri n-au priceput că Împărăţia cerurilor le-o vesteaţi
Bucură-te, că necunoscând pe Adevăratul Împărat nu-nţelegeau de ce până la moarte Îl iubeaţi
Bucură-te, că la Aiud, la Gherla, la Baia, la Suceava şi la Periprava, îndelung pătimeaţi
Bucură-te, că din rădăcinile voastre cereşti mai luminoşi aţi înviat
Bucură-te, că v-a fost milă de vrăjmaşi şi cu dragoste i-aţi iertat
Bucură-te, că numele voastre strălucesc în Cartea Vieţii pe fila neamului străbun
Bucură-te, că pomenirea voastră s-o stingă din conştiinţa omenirii vor acum
Bucură-te, sfinte, că cinstirea Noilor Mucenici ţi-a fost ascultarea
Bucură-te, că ctitorindu-le locaşuri la Petru Vodă, Paltin, Aiud şi Poarta Albă ţi-ai împlinit chemarea
Bucură-te, că în iadul bolşevic pătimind, din iubirea de oameni n-ai slăbit
Bucură-te, că prin smerita-cugetare şi din prigoana nihilistă de acum mai puternic ai ieşit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!

Parastasul de 1 AN al Sfântului Părinte Justin

Astăzi, 14 iunie, a avut loc parastasul de 1 an de la trecerea la Domnul a Sfântului Părinte Justin. S-au adunat la mormântul Părintelui, proaspăt împodobit cu flori tricolore, peste 5000 de oameni, și inimile noastre de români ortodocși au bătut unisonul clopotelor de la Petru Vodă. Nimeni nu a trecut neascultat astăzi la mormântul Părintelui. Oamenii ii mulțumeau și îi aduceau smerite rugăciuni, slăvitului rugător, Părintele Justin Pârvu. Tot sacrificiul și toata nevoința Părintelui sunt în memoria noastră și îi datorăm trezvia conștiinței noastre ortodoxe și naționale, dragostea și credinta pe care a resuscitat-o în întrega noastră ființă. Mormântul are o înfățisare nouă, prin strădania maicilor care-l cinstesc pe Părinte și ale cărui slujnice au fost. Piatra de Vratza împodobește astăzi Pământul Nostru Iubit, mormântul Părintelui Justin. Au fost astăzi la Petru Vodă mesaje anti-ecumeniste și cererea din partea unui popor întreg: CANONIZAȚI SFINȚII ÎNCHISORILOR! Parintele este cu noi, astăzi, acum, în fiecare ceas al trecerii noastre prin traiul acestui neam. România îl are Sfânt Mărturisitor și Părinte al mântuirii noastre ca neam românesc. Ne-a lăsat testament rugăciuni de pavăză pentru întreg neamul românesc și o Românie mare pe care să o iubim așa cum ne vestește Evanghelia. Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi să ne mântuim cu întreg neamul românesc!

Sursa: Atitudini

Vezi si:

http://www.antena3.ro/romania/parintele-iustin-parvu-comemorat-de-mii-de-pelerini-257088.html

Nota:  Slujba a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Un an de la naşterea în Ceruri a Părintelui Justin. Doamna Aspazia Oțel Petrescu despre o proorocire a Părintelui Justin. Vom avea miracole care vor atesta că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Rușilor nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.

Reporter: – Care este locul pe care Părintele Justin îl ocupă în spațiul românesc ortodox?

Doamna Aspazia Otel Petrescu: – Părintele Justin a fost un foarte mare creștin, dar a fost un creștin luptător, un creștin ostaș. Dacă ar fi să-i dau o etichetă, deși am oroare de lucrul acesta, a fost ostaș al lui Hristos. S-a înrolat în oastea lui Hristos și a luptat sub acest drapel. Noi ne-am considerat ca o cruce, brațul vertical fiind dragostea pentru Părintele veșnic, iar cel orizontal fiind dragostea pentru neam. Dumnezeu m-a scos dintr-un anumit pământ, dintr-un anumit popor, și n-a făcut-o că așa a avut El fantezii atunci, ca Aspazia Oțel să se numească ortodoxă și româncă. Am un locușor al meu în misiunea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o, punându-mă anume în acest loc și dându-mi această etnie. Altfel, mă făcea să mă nasc într-un neam internațional, care are de toate în el.

- Ce a însemnat Părintele Justin pentru lumea legionară?

- În primul rând, confirmarea că a avut dreptate Căpitanul când a spus că nu este suficient să spui o rugăciune și să ții o relație personală cu Dumnezeu. Trebuie să fii și luptător. Era împotriva resemnării care vine dintr-o anumită comoditate a creștinului, care spune: eu mă retrag în mine, mă lupt, îl înving pe diavol în mine, pentru că așa trebuie, așa ni s-a trasat. Pentru toate acestea, lupta în comun cu neamul meu, cu cei în mijlocul cărora eu trăiesc este cu mult mai eficace, duce la rezultate mai bune. Ori, Părintele Justin a zis că trebuie să fim oastea care luptă ca Hristos să biruie în tot amalgamul ăsta de rătăciri. A fost un creștin luptător, foarte activ. Părintele a avut foarte puține ore de odihnă, numai Dumnezeu Sfântul știe dacă și orele acelea îi erau acordate, dacă nu în clipa aceea părintele Justin stătea de vorbă cu Părintele său veșnic. Plângea păcatele celorlalți.
Cineva m-a întrebat de ce Părintele a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele. Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului.

- Înainte de operație, Părintele a spus: “Oare ce ar fi mai de folos pentru voi ca să vă pocăiți: să mor sau să mă fac bine?”. Cum tâlcuiți aceasta?

- Probabil că la lucrul acesta se gândea: oare cine va mai lua asupra lui atâtea poveri? Lucru pe care l-a exprimat atât de simplu și atât de cutremurător maica Teodosia: “Tu cum de poți să le mai duci/Atâtea cruci, atâtea cruci?”. Cred că Părintele și-a pus întrebarea: cine va mai lua poverile lor, ca ei să știe că poverile acelea au fost luate? Că așa le ia Părintele în continuare, suntem siguri de lucrul acesta. Vom avea miracole care vor atesta lucrul acesta, că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Dragostea lui de oameni a fost atât de fără limite, încât nu se împiedică de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

- Putem spune că am câștigat un mare mijlocitor în Împărăția lui Dumnezeu.

- Absolut, absolut. Iar problema lui era: va putea să facă tot atât de mult bine? Căci oamenii nu știu să trăiască mistic, să trăiască în ascuns, cum spunea părintele Arsenie Boca. Or ști acolo că eu în continuare mă nevoiesc pentru ei? Aici, văzându-l și sărutându-i mâna și spunându-i toate poveștile… Doamne, ce-am putut să aud! A stat o oră și ceva o băbuță să-i spună ce-a pățit cu gâștele, și ce-a pățit cu bobocii, și ce pisică i-a aruncat în grădină vecina și toate chestiile astea… Oamenii sunt inconștienți, nu-și dau seama de unde veneau toate aceste rele, toate aceste nefericiri. Îi mâncau orele de tămăduitor, de vindecător, ale Părintelui.

- Ați fost la căpătâiul Părintelui Justin. Cum l-ați găsit?

- Atât de frumos! Părintele parcă dormea, căci în timpul vieții pământene n-a prea avut parte de odihnă. Oamenii au fost fără milă cu Părintele. Au tras de harul Sfinției Sale cât au putut. Nu s-au gândit că, pentru alinarea lor, Sfinția Sa stătea treaz până la ore mici din noapte. M-am liniștit când l-am văzut pe Părinte, am certitudinea că, așa cum Părintele Arsenie Boca face miracole mai mari după mutarea la Domnul, și mai multă lume se adună în jurul lui, și mai multă alinare aduce, așa o să facă și Părintele nostru.

Mi-ați vorbit despre o proorocie a Părintelui…


- Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!

Părintele Justin a fost omul iubirii, și puterea lui de iubire față de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foștii deținuți politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o față de ateismul comunist. Noi am rămas orfani. Dar, în același timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăsește și că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

În același timp, Părintele a avut o atitudine corectă față de naționalism. Rușii duc acum o campanie intensă că ortodoxia este internaționalistă, că nu există bulgari, că nu există români. Părintele Justin n-a negat niciodată faptul că Mântuitorul a venit mai ales pentru cei nechemați. Ca dovadă este pilda ospățului, când El a chemat pe cei care trebuia să participe la ospăț, și fiecare a avut câte un motiv pentru care să nu vină. Și atunci, El a zis celor care au pregătit ospățul să iasă în stradă și să cheme pe cei care vor să vină. Și au venit și cei care erau în haine de sărbătoare, de ospăț, și au venit si cei care erau în haine de lucru. Deci, din asta se vede că toate neamurile sunt creația lui Dumnezeu, nu numai un neam ales. Sunt unii care susțin că nu există etnie creștin-ortodoxă, și că există numai ortodoxie, atât și punct. Eu susțin că există bulgar ortodox, român ortodox etc. Nu se poate nega acest lucru. La problema națiunilor, aceasta ni s-a părut nouă, celor ce am trecut prin închisorile comuniste, parabola cea mai limpede. N-ați venit voi cei chemați, i-am chemat pe ceilalți. Sunt la fel de chemați ca și voi. Important este cum trăiești această chemare, cum o aduci la îndeplinire. Iar Părintele Justin a fost întotdeauna pe această linie.

Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. Fiecare neam are o misiune în planul de mântuire al Părintelui veșnic, fiecare a venit cu această chemare, nu s-a lepădat de ea. Biserica Ortodoxă este universală, iar sub această cupolă vin atâtea neamuri, cu specificul lor. Faptul că sunt ortodoxă nu exclude faptul că sunt româncă, dimpotrivă, în cazul poporului meu, subliniază și mai mult acest lucru, pentru că așa s-a născut: creștin. Fac parte dintr-un popor care, atunci când s-a zămislit, a făcut-o sub bolta ortodoxiei.

Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.

Interviu consemnat de Florin Palas
iunie 2009