Sursa: Manastirea Petru Voda
3.12.14
Petre Ţuţea, românul: Grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Am suferit pentru un ideal. Am apărat interesele României în mod eroic. Prin iubire si suferintă.
Petre Ţuţea, adresându-se fraţilor săi de luptă şi suferinţă din închisoarea Aiud:
Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!+3 Decembrie - 23 de ani de la nasterea in Ceruri a Romanului Absolut Petre Tutea. Marturii
“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?
Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.
Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).
Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).
Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.
“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.
Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).
După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).
Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.
“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)
*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.
Gheorghe NISTOROIU
28.10.14
28 octombrie - 62 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic.
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat
într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat
prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în
nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior,
târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o
minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca
să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort.
Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept,
care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul
bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o
congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele
necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune
(mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte
circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum
am mărturisit eu.
Mărturia lui Aurel Obreja
La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost
adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum
şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.
Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai
conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând
binele creştin.
Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost
trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în
celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de
fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice
viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu
(care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul
s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate
greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un
minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.
Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru
Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în
închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a
sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se
salva pe sine.
Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai
târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul
Nicolae Crăcea.
Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă
Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?
Cine ar putea-o tagadui?
Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.
Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri
binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba
puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi
microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e
preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de
prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut,
de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe,
mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar
trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care
au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe
secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste
taberi - a pasarilor stymphaliene?
- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care
isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis
si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca
exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu
numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata
omenirea, poate cu exceptia zulusilor!
Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara,
sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu,
propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului
launtric.
Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.
Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru
crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea
ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de
capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat
numai sensul ispitelor!
Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
22.10.14
Părintele Paulin Clapon decorat de Armata Română
Ieri, Marţi, 21 Octombrie 2014,
Părintele Paulin Clapon, veteran al primei unităţi de paraşutişti
militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru
Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Parașutiști «Smaranda Brăescu» de la Bacău, pentru meritele sale militare.
Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost
combatant activ pe frontul de Răsărit în al doilea război mondial, luînd
parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari,
o tînără armă de elită înfiinţată în 1941, cu cîteva zile înainte de
intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După
întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste
vreme de 16 ani, pînă la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii
deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin
care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un
model de demnitate, integritate şi dîrzenie. După săvîrşirea întru
Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă,
unde a fost tuns în monahism de Părintele Justin Pârvu. Reamintim că şi
Părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vînători de
munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
Evenimentul de ieri este unic în istoria
post-decembristă a României şi face o mare cinste Armatei Române,
pentru care Sfînta Biserică Ortodoxă se roagă la toate slujbele sale.
Întru mulţi ani, Părinte Paulin!
Sursa: Manastirea
Petru Voda
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
