Cuvânt de întărire românească şi creştinească de la Mănăstirea Petru Vodă. Monahul Filotheu: "Oare care este păcatul să vrem ca România să fie a românilor? Cine se leapădă de sfinţenia sfinţilor, se leapădă de Dumnezeu, care a dăruit sfinţenie! Acum este momentul să arătăm că suntem fiii Tatălui Ceresc, să arătăm că ştim cine suntem şi de ce ne-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ. Acum este momentul să urcăm la munţii mântuirii noastre!"

http://manastirea.petru-voda.ro/2015/08/07/monahul-filotheu-cuvint-la-schimbarea-la-fata/

11 ani de la naşterea în Ceruri a unui mare poet al închisorilor comuniste - Andrei Ciurunga. Dragostea de ţară.

   Născut în Cahul (Basarabia) în 1920, Andrei Ciurunga îşi aşază cariera literară încă de la debut sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). Însă tânărul poet nu se va împărtăşi prea multă vreme din bucuria împlinirii visului de veacuri al românilor, unirea, căci Basarabia va fi din nou răpită, moment în care familia poetului se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.  
    Aici tânărul poet va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene sub pseudonimul Robert Cahuleanu. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică  sub diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu poate fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare, căci numai mâinile şi picioarele îi fuseseră înlănţuite, în vreme ce sufletul îi rămăsese liber să strige durerea neamului său forţat din nou la robie. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii(1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989). După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume:  Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare , N-aveţi un surâs în plus? , Poeme cu umbre de gratii , Versuri pentru Ina .

  Am purces la o trecere în revistă sumară a biografiei lui Andrei Ciurunga obligaţi fiind de absenţa interesului manifestat de către critica şi istoria literară recentă faţă de personalitatea literară a acestuia, precum şi a altor poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea. Punem acest dezinteres pe seama reeducării făcute de regimul comunist mai ales în afara temniţei, în spaţiul larg al puşcăriei exterioare, unde rezultatele au fost fructuoase şi, se pare, de foarte lungă durată.

În continuare ne vom apleca asupra câtorva dintre creaţiile de detenţie ale poetului, încercând, ca şi în cazul lui Radu Gyr sau al lui Nichifor Crainic, să surprindem semnificaţii, trăiri, sentimente panoramice manifestate într-un spaţiu ostil, menit să des-fiinţeze fiinţa umană.

Poezia lui Ciurunga este cutremurătoare. Ofensiv, dur, versul este încărcat cu puteri nebănuite, şi atunci când îngenunchează spre rugăciune, dar mai ales când poartă stigmatul blestemului. Întâlnim aici revolta firească a întemniţatului nevinovat, dragostea faţă de semenul încătuşat alături, conştiinţa responsabilităţii faţă de morţi, duioşia fiului faţă de mamă, a tatălui faţă de copil, a soţului faţă de soţie, dragostea de neam, dorul de Basarabia natală răpită, rugăciune, suferinţă, recunoştinţă şi atât de multe alte sentimente, încât putem spune că poezia de detenţie a lui Ciurunga este o radiografie completă a unui suflet complex. Versurile nu sunt doar o înşiruire stilistică de imagini, ci sunt reprezentări palpabile ale unor trăiri puternice manifestate în cunoscutele condiţii de detenţie.

Spre deosebire de Radu Gyr care spunea Tăcem din gură, Ciurunga, mai tânăr şi, prin umare, mai năvalnic, se îndârjeşte: Noi nu tăcem!. Deci, va da glas unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea în temniţă. Ciurunga strigă în poemele sale: „Eli, Eli, lama sabahtani”, şi nu întâlnim aici  nici negare, nici reproş, nici lipsă de credinţă, ci pur şi simplu un strigăt de durere. O durere venită de veacuri, dintr-un timp aproape imemorial, şi adunată, generaţie de generaţie, în conştiinţa neamului, pe care poetul o răscoleşte şi o glăsuieşte.

Dragostea de ţară

Cea mai adâncă rană sufletească ce provoacă urlet de durere este ciuntirea ţării prin răpirea plaiurilor natale ale poetului. Ţara mea de dincolo de ţară, numită şi „ţara mea de dincolo de ape”, este în acelaşi timp rană şi alinare, durere şi panaceu pentru osânditul din temniţă. Nostalgia României Mari îl îndreptăţeşte să numească vremurile de după Unire „pruncia mea de aur”, însă e o pruncie pe deplin conştientă de rolul pe care dragostea de neam îl are în destinul omului, rol asumat în întregime de Ciurunga:

„Încă din pruncia mea de aur

m-am simţit cu tine cununat”, şi devenit cap de acuzare în cele trei detenţii ale sale:

„De-am strigat apoi că eşti a noastră

tânăra, întreagă şi pe veci,

m-au închis între pereţii reci

şi mi-au pus zăbrele la fereastră”.

Aici, însă, în „temniţa duşmană”, dragostea de ţară capătă dimensiuni mai adânci şi mai profunde. Devine „bandaj pe rana” trupului chinuit, ori „pui de cozonac/ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac” pentru trupul flămând, ori înger de pază şi de întărire în momentele de slăbire a credinţei:

„Dacă şovăi în credinţa mea

simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea

toţi stegarii din Orhei pe-aproape”.

Şi, mai presus de toate,  este lumină în abisul întunecat al temniţei:

„Când îmi dau târcoale bezne grele,

lilieci când se izbesc de grinzi,

numai tu prin noapte îmi aprinzi

policandrul Nistrului cu stele”.

Şi toate astea pentru că este sentimentul firesc, nativ, care a legănat pruncii, a clădit voinici, a îmbărbătat viteji, cuprinzându-i pe toţi într-o horă ce, brusc, „a murit”. Prin urmare, militantului nu îi rămâne decât, hrănindu-se şi adăpându-se cu dragostea de neam, să spere:

„Dar pândesc la drum o primăvară

să întindem iar din prag în prag

hora mare sub acelaşi steag,

ţara mea de dincolo de ţară...”.

Speranţa aceasta e susţinută de conştiinţa datoriei împlinite, care îl îndreptăţeşte pe chinuit să strige din adâncul temniţei, din nou, toate durerile neamului său, pentru care a fost înlănţuit. Nu-s vinovat faţă de ţara mea e un strigăt de resemnare faţă de propria soartă, dar mai ales de dragoste, de admiraţie, de durere, de revoltă, de neîmpăcare cu destinul crud al ţării. Apar aici înşiruite câteva dintre frumoasele trăsături sufleteşti ale românilor: unitatea (prin imaginea horei rotunde „ca o ţară”), credinţa ortodoxă (oglindită în primirea veştii naşterii sfinte, adusă de colindători), bogăţia (materializată, ca la Nichifor Crainic, în „tot belşugul de la vin la grâu”, adică în tot ceea ce încape în taina euharistiei), ospitalitatea etc. Prădarea tuturor acestora aduce răcnet „cu sufletul durut” şi ură faţă de „hotarul de la Prut”.

Experimentată personal, ocupaţia ţării de către „vrăjmaşi”, „haite”, „sutaşi”, „balaur” etc. a marcat profund personalitatea creatoare a lui Ciurunga. „A prăda” şi „a fura” sunt verbe definitorii care au declanşat întreaga rezistenţă şi revoltă poetică, ce a dus, de altfel, la osândă pe poet. Dar, este o revoltă „cu fruntea-n slavă”, binecuvântată deci de pronia divină, în faţa căreia dragostea de neam este la fel de firească precum cea de Dumnezeu.

Iată şi motivul pentru care:

„Pe după ziduri negre, adunată

cum brazii şi-i adună codrul sur

stă ţara noastră, veşnică şi toată,

cu temniceri şi lanţuri împrejur”.

Sub ocupaţia bolşevică, Aici e toată ţara, în lanţuri, în temniţe, în ocne, căci este sfântă datoria de a apăra pământul, istoria, credinţa. Până şi înaintaşii se-adună în temniţă:

„Se rup din calea vremii voievozii

cu mersul şui în stare de ocnaşi (...)

aici e gura care cheamă plebea

să-şi afle răzvrătirilor sălaş”.

Dar nu numai istoria, ci şi geografia ţării se coboară în temniţă, sub chip de „Caraiman de doruri”, ori „Nistru care spumegă vândut” sau „Dunăre de lacrimi şi de stele”.

Prof. Dr. Crina PALAS

Alexandru Florian rămâne încremenit în hotărârile instanţelor bolşevice.

Într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, directorul Institutului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, cel chemat să ofere expertiză PNL în elaborarea așa-zisei legi antilegionare, a afirmat că documentarea lui în cazul “ziariştilor fascişti” a fost superficială, făcută pe internet, unde a avut posibilitatea să afle că cea mai mare parte a jurnaliştilor condamnaţi în 1945, printre care s-a aflat şi Nichifor Crainic, au fost reabilitaţi. Noroc că am postat decizia Curţii Supreme de Justiţie din 1995 de anulare a hotărârii Tribunalului Poporului (într-un proces în care unul dintre acuzatorii publici a fost Alexandrina Sidorovici, nevasta lui Silviu Brucan). Reamintim că Tribunalul Poporului era “un organ de executare” al Partidului Comunist (conform declaraţiei primului ministru comunist, dr. Petru Groza, aşa cum apare în stenograma Consiliului de Miniştri în care s-a aprobat raportul privind trimiterea în judecată a marilor criminali de război, din 2 mai 1946). 

Alexandru Florian a făcut un pas înapoi, acceptând faptul că, “din punct de vedere juridic”, Nichifor Crainic este nevinovat. În schimb, a ţinut să precizeze că nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul poetului Radu Gyr, pentru care hotărârea tribunalului bolşevic ar fi valabilă. În opinia sa, condamnările politice apar abia după după adoptarea unei legi din anul 1952. Ceea ce uită sau vrea să uite directorul Institutului „Elie Wiesel” este că, până în acel an, în puşcăriile comuniste se aflau sute de mii de români, condamnaţi de instanţele “democratice”, la ordinul Kominternului. (Florin Palas)

Vezi şi:Directorul Institutului “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, minte din nou!

4 august - 96 de ani de la cucerirea Budapestei şi eliberarea Ungariei de comunism de către Armata Română

Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.

În această zi neuitată de patru August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!

Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.

Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.

De la Turtucaia, la Budapesta!

A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!

De la Turtucaia, la Budapesta!

Este drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.

Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.

Soarele apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.

Budapesta a fost cucerită de armata românească!

Eram, între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden. Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam, înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.

Ne-a fost dat nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi: “Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.

(fragment din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu „Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)

Monahul Filotheu Bălan: Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

(...) Cnejii Cîndeştii şi-au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le-au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală. Blazonul cnezilor Cîndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate. Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cîndeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Rîu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Din păcate, la Sfînta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s-a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sîrb mai sus menţionat. Dacă vreodată în viitor această frescă sîrbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII. O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului. Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cîndea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.

Monahul Filotheu Bălan

Textul integral: Mănăstirea Petru Vodă

 

+3 AUGUST - CINCI ANI DE LA INTRAREA ÎN VEŞNICIE A DOCTORULUI TEOFIL MIJA (vezi mărturia VIDEO a dârzului luptător, alături de mărturisitorul Nicolae Purcărea, într-o convorbire despre rezistenţa armată din Munţii Făgăraşului cu regretata jurnalistă Maria Petraşcu)

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... de f100001582328508

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

          

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

  A fost cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

+ Maria PETRAŞCU

Florin PALAS