Din cei 91 de ani ai săi, 16 i-a petrecut prin temniţele comuniste. A ctitorit lângă Ceahlău o mănăstire de monahi. Nu a crezut că lucrarea sa va avea o astfel de amploare, mărturiseşte în dialogul cu Laura Isabela Aivăncesei, deşi şi-a dorit să revină pe locurile natale unde trăiesc oameni curaţi şi credincioşi.
6.4.10
Părintele Dumitru Stăniloae despre Învierea Domnului.
Hristos nu ramane in starea mortii decat atata cat sa se vada ca El a murit cu adevarat, adica pana a treia zi. Unirea deplina ca om cu Tatal prin jertfa Ii aduce fara intarziere starea de inviere. Aceasta arata ca nu se ajunge la inviere fara sa se treaca prin moartea ca jertfa, dar nu numai ca sa se arate ca trebuie sa se treaca de la trupul acesta muritor la cel nemuritor, ci si pentru ca starea la care se ajunge prin moartea ca jertfa e o stare de unire deplina cu Dumnezeu, deci cu totul superioara celei traite in trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va invia. Hristos ajunge la inviere indata dupa starea in care intra prin moartea primita ca jertfa, dar noi ajungem la ea la sfarsitul acestui chip al lumii, cand materia intreaga se va transfigura, dupa ce va servi, in forma actuala, tuturor oamenilor de dupa noi spre cresterea spirituala si spre primirea in trupul acesta muritor a mortii lui Hristos. Aceasta si ca sa ne rugam aici cu intelegere, pentru cei ce au fost pe pamant inaintea noastra. Invierea fara intarziere a lui Hristos e preinaltarea Lui (Filip II, 9) pentru ca El a primit Cel dintai moartea ca jertfa de bunayoie si pentru ca El sa ne fie nadejdea invierii tuturor si ca focar de atractie spre ea. Invierea lui Hristos prevesteste deplina “trecere” de la viata robita legilor naturii in starea actuala, la viata din Dumnezeu Cel absolut, in care materia va fi ridicata in Duhul Sfant peste legile care o robesc si prin care robeste pe om. Starea mortii noastre fata de pacatele placerilor egoiste e o treapta mai inalta la care urca omul in transcenderea sa. Prin moartea cu trupul, acceptata din credinta, va trece la o treapta si mai inalta. Iar invierea cu trupul va fi trecerea la cea mai inalta treapta. Starea mortii fata de pacat e o biruire a prea marilor dependente ale omului de lume si de trupul ajuns intr-o robie fata de ea prin pacat, sau prin slabirea legaturilor cu Absolutul personal. Starea mortii cu trupul va fi o eliberare completa a trupului de aceste dependente. Dar starea de inviere va fi ridicarea trupului de catre sufletul inaltat la treapta atinsa printr-o mai mare penetrare a lui de Dumnezeu, o data cu moartea trupeasca, la starea de transparenta desavarsita a lui Dumnezeu prin omul intreg. Sufletul reunifica prin aceasta trupul cu sine si, prin aceasta, cu Dumnezeu la nivelul cel mai inalt, dupa asemanarea lui Hristos. Se restabileste omul intreg, dar la treapta de suprema transcendere si de deplina transparenta a lui Dumnezeu prin el, asemenea lui Hristos si in unire maxima cu El.
La invierea cu trupurile vor fi dusi, la sfarsitul chipului actual al lumii si cei ce nu au lucrat deloc la pregatirea lor, pentru un trup deplin transparent si care, deci, n-au trecut cu sufletul prin moarte la o treapta mai luminoasa. Caci si aceia vor ajunge la o eternitate a lor cu trupul, fiindca Hristos, inviind, a eternizat identitatea tuturor oamenilor creati de Dumnezeu in intregimea lor sufletesc-trupeasca. Dar trupurile acelora vor avea o opacitate dusa la extrem si chinurile de patimi imposibil de satisfacut, in asa fel ca nu va mai fi in ei nici o miscare de spiritualizare a lor, datorita extremei slabiciuni la care a ajuns spiritul lor. Opacitatea in care vor fi incremeniti va fi o rigiditate chinuitoare in rau, echivalenta cu extrema neputinta spirituala a comunicarii. Aceasta, nelasand sa se vada din sufletul lor nici o miscare spre bine, spre lumina, nici pentru ei, nici pentru allii, nu le va permite nici o deschidere. Deosebiti de ei vor fi cei ce s-au pregatit insuficient pentru transparenta invierii. Desi sufletele lor trec dupa moarte intr-o stare oarecum intunecoasa, vor putea fi ajutati pentru o inviere fericita de rugaciunile altora.
Un pustnic din munţii României: Părintele Proclu!
Scos de comunisti din manastire, sihastrul Proclu s-a refugiat, nici el nu mai stie de cand, într-o chilie în care vine lumea la el ca la Petrache Lupu.Parintele Proclu spune ca a plecat dintre oameni si a ajuns tot la ei.
Are 82 de ani si de mai bine de jumatate de veac îsi duce zilele într-o chilie din lemn construita de el, pe un deal la poalele Muntilor Neamtului. Nu salta mai mult de un metru saizeci, si are o barba alba, de Mos Craciun. Vorbeste rar si ragusit, iar ochii albastri îi lacrimeaza pe rand. E batran si bolnav, dar mintea îi merge.
Cu anii care au trecut are o problema. Nu-i mai tine minte care si cand au fost. Nu mai stie cand l-au alungat comunistii din manastire: „Atunci, cu decretu’…“. Se refera la prigoana calugarilor din anii ’50. Culmea, nici în evidentele Patriarhiei nu figureaza. Asta n-a împiedicat lumea sa vina la el, pana de curand, ca la Maglavitul lui Petrache Lupu. De cativa ani nu mai poate sa vorbeasca mult. Se pregateste de cele vesnice. Numele din buletin este Nicau, dar oamenii îi zic parintele Proclu. Multi spun ca e un sfant. E pustnicul de langa padurea ce ocroteste catunul Mitocu Balan, cel mai mic dintre satele comunei Cracaoani, din Neamt.
„Va rog nu bateti, sunt batran si bolnav”
„De multe ori m-as ascunde de mine. Unde ma duc, tot de mine dau, si de mine nu pot sa scap!”, ofteaza batranul calugar. Greu se ajunge la chilia lui, pe un drum de tara, ciuruit de gropi, ce pleaca din soseaua ce leaga Piatra de Targu Neamt. Apoi opintesti pe un deal abrupt, pana la o casuta de pitici, ca-n Alba ca Zapada, pe a carei usa zavorata cu un lacat scrie cu litere mari, de tipar: „Va rog, nu bateti. Sunt batran si bolnav”.
Mai sus o tara sta sora-sa, Georgeta, o munteanca apriga la cei peste 70 de ani ai sai si tare otarata pe cei ce vin sa-i strice linistea mosului. „La ce-ati venit, ca nu primeste pe nimeni. Se roaga toata ziua, ca-i Saptamana Mare si nu vorbeste!”.
Tilica, casierul primariei din Cracaoani, avertizase din timp ca problema va fi cu soru-sa, care-l apara de straini pe schimnic, ca o closca puii din poiata. Nici vreun cadou sau de-ale gurii nu e bine sai duci. „O paine daca i-o lasi pe masa o începe peste o luna, cand e deja pesmet, spune altu’”, si el angajat la primarie.
Comunicat cu privire la starea sănătăţii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Înregistrare telefonică cu Părintele: Nu cad acum!
Din incredintarea si cu binecuvintarea Prea Cuviosului Parinte Iustin, staretul Manastirii Petru Voda, pentru a nu umbri bucuria acestor sfinte zile ale Invierii lui Hristos cu zvonuri nefolositoare, oricit de mare ar parea folosul unor astfel de stiri, va incredintam ca starea sanatatii sfintiei sale este buna, in mare. In prezent se afla sub cea mai atenta supraveghere a medicilor din Cluj. Parintele Iustin a ales acest oras pentru internarea de urgenta datorita conditiilor medicale superioare, atit din punctul de vedere al pregatirii profesionale, cit si din cel al aparaturii medicale, dar si pentru faptul ca medicii care supravegheaza starea sanatatii parintelui sint fii duhovnicesti ai manastirii noastre de multi ani de zile.Motivul repetatelor internari ale Parintelui Iustin este o infectie pulmonara cu un anumit tip de bacterie. Momentan se asteapta rezultatele hemoculturii, pentru a stabili o medicatie precisa si eficienta impotriva acestei bacterii. Starea generala a sanatatii sfintiei sale este buna, stabila, un neajuns fiind o oarecare slabire pe care o aduce lupta organismului cu boala. Dupa identificarea precisa a cauzei bolii si stabilirea unei medicatii corespunzatoare, eficiente, il vom avea din nou in mijlocul nostru pe parintele staret.
De altfel, si starea sufleteasca a sfintiei sale este buna, Parintele Iustin fiind foarte optimist, asa cum il stie o tara intreaga, lucru care se poate verifica si din inregistrarea telefonica de ieri seara, 5 Aprilie 2010, ora 22, aflata mai jos. Sfintia sa le multumeste tuturor celor ce s-au rugat pentru sanatatea sa si nadajduieste ca in citeva zile sa se intoarca acasa. Ca atare, cerem fiiilor sai duhovnicesti si tuturor celor ce iubesc manastirea noastra sa nu inceteze a se bucura de sfintenia acestor zile si a slavi Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, rugindu-se pentru sanatatea si mintuirea nu doar a Parintelui Iustin, ci a tuturor celor ce-L iubesc pe Hristos.
Monahul Filotheu Balan
Manastirea Petru Voda
6 Aprilie 2010
Sursa: revista Atitudini
5.4.10
NAE IONESCU: Paştele gândului şi celelalte Paşte
Nu ştiu cum s-ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi. A trăi Paştele- asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţei; a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunata propedeutică la deschiderea cerurilor. Înţeleg însă că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părinţilor noştri; de patru sute de ani încoace; sau noi singuri cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa - ori de câte ori, orgolios, se ridică, deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune şi a o sluji. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluţie de continuitate; când s-a întunecat totul şi când, la întoarcerea luminii, ne-am găsit într-un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsura pe trăsnete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scântei electrice, pe care şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Wimshurst; şi nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focurilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuşi, măcar ca o moştenire (deşi zăvorâtă cu nouă lacăte înţelegerii fiinţei noastre), încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.A, desigur, din vechea taină am dezlegat prea puţin. Un colţ; o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s-a născut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, paştele nou, paştele cel sărac. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noi credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust; cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei - dacă nu l-ar fi izbit spaima durerii. Ce e Christos? Un erou al unei convingeri morale! Ce e Paştele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?
Atât - nu e destul! ,,Probe" desigur nu am. Dar e ceva în fiinţa mea, care se refuză cu încăpăţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fel de ,,afacere Dreyfus" de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seara strigătul sfâşietor al crainicului care anunţa: ,,astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce spânzură pământul pre ape"; şi s-a întors în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire, care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Christos, însăşi viaţa.
Patimile, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu "însemnează'', ci "sunt''. S-au întâmplat aievea; iata, acum 1900 de ani. Şi ne-au dezlegat pe noi de păcat, de vină şi de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile cerului. Si s-a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om - după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi înca de la căderea lui Adam în păcat.
S-a răstignit deci,
şi s-a îngropat
şi a înviat a treia zi.
Toate - "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire". Ca să ne fie iarăşi cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumnezeu; de a ieşi din noi, destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi - depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în faţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând - omorând deci moartea. Şi a înviat - după trup - cum vom învia şi noi la plinirea vremii; când se va împlini şi ceea ce credem atunci când mărturisim: aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
...Iatã Paştele - pentru care nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aici? Şi poate că prin asta am fãcut şi proba. Pentru cine are nevoie.
NAE IONESCU
CUVÂNTUL, 1 Mai 1932
Pr. Ilarion Felea: Iisus Hristos în istoria şi în viaţa omenirii.
S-a spus, s-a scris si asa se invata cu destula staruinta ca Iisus Hristos nici nu a existat ca om, ca persoana istorica; ca Iisus Hristos este „intemeietorul legendar al religiei crestine” , un nume scos din povesti, ca Mos Craciun, Fat-Frumos, Gerila, Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne sau alte nume care preinchipuie o idee oarecare, ca darnicia, bunatatea, vitejia, frigul, puterea si altele. Usor a spune, dar greu a dovedi.
Este Iisus Hristos un nume de legenda, sau o persoana istorica?
Pentru ca sa poti dovedi ca Iisus Hristos este un nume de legenda, trebuie mai intai sa distrugi marturiile care striga si ne arata ca Iisus Hristos este o persoana istorica. Intai de toate trebuie sa distrugi Vechiul Testament si un popor intreg, care doua mii de ani inainte de era noastra a trait in asteptarea Mesiei. Impreuna cu acest popor si cu istoria lui, marturie a existentei lui, trebuie sa distrugi si profetii lui, oamenii cei mai de seama pe care i-a dat acest popor inainte de Hristos. Ca sa arati ca Iisus Hristos nu este o persoana istorica trebuie sa distrugi o tara intreaga, Palestina, cu intreaga istoria si geografia ei (precum si o parte din Talmud): sa distrugi Nazaretul, unde a trait Maica Domnului, sa distrugi Vifleemul unde S-a nascut Mantuitorul, sa distrugi Iordanul in care S-a botezat, sa distrugi lacul Ghenizaret, cu localitatile din jurul lui, pe unde a predicat Iisus Evanghelia; sa distrugi Ierusalimul, unde a murit si a inviat; sa distrugi Muntele Taborului si Muntele Maslinilor pe care S-a urcat cu ucenicii Sai, care toate sunt marturii istorice si geografice despre existenta Lui, pana in ziua de astazi. Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana legendara, trebuie sa distrugi numele si opera celor 12 apostoli, pe Petru, pe Andrei, pe Ioan si Iacob din Betsaida – de pe malul Ghenizaretului; sa distrugi numele si opera Apostolului Pavel care a predicat Evanghelia din Ierusalim pana in Spania, in capitale si in sfaturi de-ale inteleptilor, ca Atena, Corintul, Efesul si Roma; sa distrugi numele de persoana si marturia istorica a tuturor apostolilor care, atunci cand erau prigoniti si batuti pentru Hristos, raspundeau: «Noi nu putem sa nu graim cele ce am vazut si am auzit» (FA 4 :20); fata si faptele Lui pe care le-am vazut cu ochii nostri; cuvintele Evangheliei Lui pe care le-am auzit cu urechile noastre. Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana de legenda, trebuie sa distrugi Evanghelia, cartea despre viata si lucrarea Lui istorica, pana astazi neintrerupta; cartea cu cele doua insirari ale generatiilor dinainte de Iisus Hristos, una coboratoare de la Avraam pana la Iisus Hristos (Mt. 1:1–17) si a doua suitoare de la Iisus Hristos pana la Adam (Lc. 3 :23 –38 ); care tocmai aceasta vor sa ne arate ca: Iisus Hristos a fost si om, om adevarat si Dumnezeu adevarat; cartea din care, spre deosebire de toate celelalte carti de temelie ale religiilor, legenda este cu grija si cu totul inlaturata inca de la inceput. «Fereste-te de basmele cele lumesti si babesti» scrie Pavel lui Timotei (1 Tim. 4 :7), iar lui Tit ii scrie acelasi Apostol sa spuna cretanilor «sa nu ia aminte la basmele jidovesti si la poruncile unor oameni care se abat de la adevar» (Tit 1:14). «Caci va veni o vreme, se vede ca a si venit – cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si gadile auzul – isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si-si vor intoarce urechile de la adevar si se vor abate spre basme» (2 Tim. 4:3–4). Ca sa arati ca Iisus Hristos este o persoana de legenda, trebuie sa distrugi pe toti mucenicii crestinatatii, intreg calendarul crestin si sa arati ca nu au existat acei oameni care veacuri intregi au primit martiriul ca dovada a dragostei si a credintei lor in Iisus Hristos. Ca sa arati ca Iisus Hristos este un nume de poveste, trebuie sa distrugi istoria Bisericii cu o parte din istoria celor mai culturale popoare care au existat in vechime: istoria iudeilor, care ne-au dat Apostolii si istoria grecilor si a romanilor, care ne-au dat Sfintii Parinti ai Bisericii precum si o buna parte din istoria popoarelor europene, intre care ne numaram si noi, care si-au inceput cultura lor cu slujitorii lui Hristos si cu cartile Bisericii Lui…Sa distrugi istoria si istoriografii lor; sa distrugi geografia si arheologia lor; sa distrugi o buna parte din cultura lor. In sfarsit, trebuie sa distrugi toate sufletele crestine si sarbatorile crestine, care an de an dau marturie, lumii intregi, de numele, de viata, si lucrarea Mantuitorului – nu in timpuri mitologice sau preistorice, nici in locuri necunoscute, ci in plina desfasurare a istoriei si a culturii omenirii celei mai civilizate. Iata ce opera de distrugere trebuie sa faci, omule, ca sa scoti pe Iisus Hristos din istorie, sa distrugi toate marturiile istoriei Lui, sa distrugi catedralele, sa distrugi bisericile, sa distrugi Biblia, sa distrugi muzeele, sa distrugi bibliotecile, sa distrugi toate sufletele si sarbatorile crestinilor de pe toata fata pamantului – lucru cu neputinta de implinit. A scoate pe Iisus Hristos din istoria si din viata omenirii, cand e plina istoria de martirii si de credinciosii Lui, de Evangheliile si bisericile Lui, de cultul Lui, si de o cultura nascuta din religia Lui, nu inseamna numai a goli bisericile de credinciosi, casele si muzeele de opere de arta, bibliotecile de carti, lumea de scolile intemeiate de Biserica lui Hristos, sufletele de mangaierea si de lumina Evangheliei lui Hristos, ci mai inseamna a saraci sufletul omului de cele mai alese valori morale si spirituale; inseamna a intoarce istoria inapoi cu doua mii de ani, inseamna a lipsi omul de religia desavarsirii depline, a bunatatii si a iubirii, a pacii si a iertarii, a fratiei si a omeniei, a libertatii si a culturii, a mantuirii si a fericirii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
