Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXV-a după Rusalii (Despre ispitire si fatarnicie)

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre implinirea poruncilor

Să dăm, dar, ascultare poruncilor Domnului, să nu ne împotrivim lor şi nici să le discutăm! Că poruncile acestea, prin ele însele, ne prici­nuiesc mai cu seamă plăcere şi folos, chiar înainte de primirea răsplăţi­lor. Dacă multora li se par împovărătoare şi cu anevoie de îndeplinit,

tu gîndeşte-te că le faci de dragul lui Hristos;

şi atunci întristarea se va preface în bucurie. Dacă gîndim totdeauna aşa, nu vom mai simţi povara poruncilor, ci vom culege pretutindeni numai bucurii; osteneala n-are ni se mai pară osteneală, ci, cu cît ne ostenim mai mult, cu atît oste­neala ajunge mai plăcută şi mai dulce.

Deci cînd plăcuta obişnuinţă cu păcatele şi dragostea de bani te asaltează, atac-o şi tu cu gîndul acela care spune că vom primi mare răs­plată de vom călca în picioare plăcerea cea trecătoare şi spune sufletu­lui tău: „Te întristezi cumplit că te lipsesc de plăcere? Nu te întrista! Bucură-te, că îţi pricînuieşte cerul! N-o faci pentru om, ci pentru Dum­nezeu. Rabdă puţin şi vei vedea cît de mare e răsplata! Rabdă în viaţa aceasta pămîntească şi vei primi nespusă îndrăznire!".

De vom grăi unele ca acestea sufletului nostru şi nu ne vom gîndi numai la oboselile virtuţii, ci vom socoti şi cununile ei, ne vom depărta repede de orice păcat. Dacă diavolul ne arată ca trecător ceea ce este plăcut şi ca veşnic ceea ce este dureros, şi astfel are putere asupra noastră şi ne stăpîneşte, să facem şi noi contrariul: să arătăm ca trecător ceea ce este dureros şi ca nemuritor ceea ce este bun şi folositor; şi atunci ce motiv am mai avea de a nu săvîrşi virtutea, după atîta mîngîiere?

In locul tuturora ne este de ajuns temeiul ostenelilor noastre, acela anume că avem lămurit încredinţarea că suferim toate acestea pentru Dumnezeu.

Dacă un om care are datornic pe împărat se soco­teşte ferit de primejdii pentru toată viaţa sa, gîndeşte-te cît de ferit de primejdii va fi omul care-şi face, cu faptele lui mici şi mari, datornic pe iubitorul de oameni şi viul Dumnezeu?

Nu-mi vorbi de oboseli şi de sudori, pentru că Dumnezeu ne uşurează săvîrşirea virtuţii nu numai prin nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, ci şi în alt chip, ajutîndu-ne şi sprijinindu-ne totdeauna. De-ai vrea să-ţi dai cît de mică osteneală,
toate celelalte vin de la sine. Dumnezeu vrea ca tu să te osteneşti puţin,
pentru ca întreaga biruinţă să fie a ta.

După cum un împărat vrea ca fiul său să fie şi să se arate pe cîmpul de bătaie, pentru a pune pe seama lui victoria, tot aşa face şi Dumnezeu în lupta noastră cu diavolul.

Parintele Justin Parvu despre salvarea tinerilor. VIDEO

Sfantul Ioan Gura de Aur despre rugaciunea in comun

Dar de ce oare le spun acestea? Pentru că dacă noi facem rugăciuni şi cereri pentru voi toţi, deşi suntem atât de departe de această lucrare duhovnicească, apoi cu atât mai mult sunteţi datori voi a face aceasta. A se ruga unul singur pentru mulţi, este lucru foarte îndrăzneţ, şi are nevoie de mult curaj, pe când a se aduna mai mulţi la un loc şi a face cereri şi rugăciuni pentru unul singur nu e cu nimic greu. Fiecare atunci îşi face rugăciunea, nu atâta încrezându-se în propriile sale puteri, pe cât încrezându-se în mulţime şi în înţelegerea ce stăpâneşte printre dânşii, căci în faţa acestora Dumnezeu se milostiveşte totdeauna. „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18,20). Dacă unde sunt numai doi sau trei şi El este în mijlocul lor, apoi cu atât mai mult când veţi fi adunaţi voi la un loc. Dacă cel ce se roagă deosebit nu poate căpăta ceea ce cere, iar de se va ruga la un loc cu mulţimea va reuşi în cererea sa, apoi de aici putem avea dovada cea mai bună, că nu meritul nostru propriu are vreo putere înaintea, lui Dumnezeu, ci unirea şi conglăsuirea multora are acea putere. „Unde sunt, zice, doi sau trei adunaţi". Dar de ce spui doi sau trei? Când numai unul va fi întru numele tău, de ce nu eşti acolo? «Pentru că voiesc, zice, de a fi toţi la un loc, şi niciodată să nu se despartă».

- fragment dintr-un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, transmis de un frate al nostru

Protest faţă de Tratatul “moşit” de Teodor Baconschi şi Vladimir Filat

Pornind de la faptul că, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, la 1940 Moscova n-a acaparat un teritoriu numit Republica Moldova, ci una din cele zece provincii românesti, numită Basarabia, protestăm şi condamnăm cu tărie antinaţionalul tratat privind nefireasca şi impusa frontieră dintre România şi aberanta Republică Moldova, tratat “moşit” de Teodor Baconschi şi Vladimir Filat!

Românii de pe cele 2 maluri ale Prutului, dezbinaţi cu forta armată de Stalin, sunt datori să redevină ceea ce au fost: o natiune demnă de numele ce-l poartă, cu capitala la Bucuresti.

Actul Final de la Helsinki din 1975 privind pretinsa inviolabilitate a graniţelor de după cel de-al doilea război mondial, ni s-ar putea replica!... Să fim serioşi! Unde este fosta Uniune Sovietică? Unde este fosta Republică Germană zis Democrată? Unde este Jugoslavia lui Tito?...

E timpul, în pofida “atotstiutoarei” Uniuni Europene cu mult lăudatul ei “Schegen”, ca guvernanţii bucureşteni să renunţe la logica sucită prin care li se inoculează celor mulţi şi neiniţiati neadevărul că, chipurile, Noua Suliţa lui Petru Rares, Cristineştii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cernăuţii lui Aron Pumnul, Storoijineţul lui Iancu Flondor, Herţa lui Gheorhe Asachi, Izmailul Mareşalului Averescu, braţul Chilia şi Insula Şerpilor ar fi (!) teritorii… ucrainene!

E timpul să ne trezim din amorţeala noastră naţională şi să redevenim ceea ce suntem de când lumea, toţi cei dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră: r o m â n i!

Asociaţia Mondială “Pro Basarabia şi Bucovina”, Uniunea Naţională “Vatra Româneasca”, Liga pentru combaterea antiromânismului, Revista Noi, Dacii!, Asociaţia “Ţara Noastră”, Fundaţia Deceneu pentru Caritate şi Cultură, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău

Bucureşti, 8 Noiembrie 2010

Profesorul Ioan Vladuca conferentiaza la Constanta: ARTA TRADITIONALA ROMANEASCA PE CALE DE DISPARITIE

FUNDATIA SFINTII MARTIRI BRANCOVENI

organizează conferinta cu titlul

ARTA TRADITIONALĂ ROMÂNEASCA PE CALE DE DISPARITIE

susţinută de IOAN VLĂDUCĂ – Profesor de Apologetică Ortodoxă

Conferinţa este urmata de Expozitia cu vanzare

OBIECTE TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI

LA SEDIUL FUNDATIEI SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI

SÂMBĂTĂ, 13 NOIEMBRIE, ORA 17

Despre Cain si Abel. Falsa religie a lui Cain era frumoasa in forma ei exterioara. Apostazia

Referitor la mulţumirea de sine monahul Augustin notează:

„Sunt unii care grăiesc cele ale împărăţiei, dar nu în cunoştiinţă. Dar dintre cei în care a fost cuvântul Mântuitorului: «împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru vostru este», puţini sunt şi greu de aflat cei în care a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi s-au născut cu adevărat din Dumnezeu şi, lepădând chipul celui pământesc, al celui mulţumit de sine şi luând chipul Celui ceresc, s-au preschimbat din slavă în slavă şi au pe Hristos locuind în ei, prin credinţa, care nu are nimic comun cu mulţumirea de sine. In aceştia şi sufletul şi trupul s-au unit fără pată cu Duhul, prin lucrarea Duhului, şi rămân nevinovaţi şi necertaţi cu toţii de conştiinţă, fiind încununaţi cu pacea lui Dumnezeu în inimile lor, ca unii ce s-au dăruit total Duhului Sfânt, renunţând la sine şi fugind de părerea şi mulţumirea de sine. Pe aceştia vrăjmaşii nu-i mai pot vătăma" (Evergetinos. Cartea a Il-a. Cap 32. Citat de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia 3. Sibiu, 1947).

Cel stăpânit de mulţumirea de sine nu-şi poate însuşi niciodată în mod real patimile lui Hristos, adică durerile Lui pentru păcatele noastre şi astfel nu scapă de păcatele sale, lipsindu-se de mo­delul Celui ce a biruit păcatul prin patimile Sale. Ca să fii mulţumit cu adevărat de tine, ar trebui să fii liber de păcate. Dar această libertate faţă de păcate ne vine numai de la Hristos, nâscându-ne şi noi din Duhul Sfânt, cum s-a născut El. Această naştere are loc la Botez, dar trebuie actualizată zilnic prin fapte aducătoare de Duh Sfânt. Numai prezenţa Duhului Sfânt în noi ne insuflă şi nouă starea şi gândurile frăţietăţii cu Hristos, frăţietate care te umple de lumina lui Hristos, nicidecum de mulţumirea de sine. Mulţumirea de sine este păcatul adamic prin care omul îşi urmează inima în păcat de moarte, este contrastul smereniei, adică al nepreţuirii de sine în toată fapta şi al tăierii voii proprii în toate. Mulţumirea de sine l-a făcut pe Cain incapabil să simtă că pământul a intrat în sufletul său. Cain, la prima vedere, cu toate greşelile lui, nu pare a fi ateu; din contră, se prezintă drept un om conştient, religios şi mai doritor decât fratele său să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că apropierea lui de poarta raiului, pentru a aduce jertfă, este menţionată prima. El a adus o jertfă bogată din roadele pământului, în timp ce Abel a adus doar un miel fără cusur şi fără pată. Mulţumit de sine, Cain a privit cu dezgust la altarul plin de sânge al lui Abel şi cu îngâmfare la propriul său altar. Abel însă a sub­stituit mulţumirea de sine cu credinţa şi «prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Dumnezeu a primit darurile lui» (Evr. 11, 4). Actualizând valoarea credinţei în actul mântuirii, Apostolul spune: «Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos» (Rom. 10, 17), este evident, deci, că aseme­nea lui Cain şi lui Abel nu suntem lăsaţi să decidem de capul nostru cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Ci această apropriere trebuie s-o facem prin jertfire de sine, căci: «fără vărsare de sânge, nu este iertare» (Evr. 9, 22). Abel şi-a luat locul în faţa lui Dumnezeu ca un păcătos fără speranţă, vinovat, pierdut, având nevoie de o jertfă ispăşitoare. Păcatele lui moştenite erau atât de roşii în ochii lui Dumnezeu, datorită omuciderii prin neascultarea pro-topărinţilor, încât numai vărsarea de sânge putea să le ispăşească. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, Abel a privit de departe Sfintele Patimi. El L-a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost considerată neprihănire. Nu tot aşa s-a întâmplat cu Cain. El şi-a adunat hainele zdrenţuite ale mulţumirii de sine şi a dispreţuit mântuirea prin sânge. El îşi urma calea lui, o cale care i se părea destul de bună pentru el şi pentru urmaşii lui spirituali, de atunci încoace, dar o cale respinsă categoric de Dumnezeu. Sunt numai două căi pentru a te apropia de Dumnezeu. El poate fi aflat fie pe calea Sfintei Cruci, fie pe calea lui Cain sau a mulţumirii de sine. Prima cale duce direct la împărăţia cerurilor, cealaltă direct în iad. Adevărata mântuire are în vedere trei aspecte principale: Cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos şi mărturia Duhului. Mulţumirea de sine a lui Cain, care a generat prima religie falsă din lume, a găsit un substitut pentru toate aceste trei aspecte. Biblia spune: «prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni» (Efes. 2, 8-9). Eu mai spun că noi suntem «râscumpăraţi cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană» (1 Petru 1,18-19; 1 In. 1,7; leş. 12,13 şi trimiterile). Religia aberantă a mulţumirii de sine a lui Cain ignoră toate acestea. Ea nu a fost bazată pe revelaţia divină, ci pe raţiunea omenească, susţinând că mântuirea omenească trebuie să fie câştigată, meritată, asigurată doar prin eforturile şi strădaniile proprii. Falsa religie a lui Cain, ca de altfel starea decăzută a oricăruia dintre noi care se complace în mulţumirea de sine, era contrară planului revelat al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Era ascetică, impresionantă şi frumoasă în forma ei exterioară, dar era bazată pe fals şi neascultare voită faţă de adevărul lui Dumnezeu. Este numită de Dumnezeu «calea lui Cain» (Iuda 1, 11) şi înseamnă apostazie. Al doilea fals în aşa-zisa religie a lui Cain, cel ce se îmbăta cu mulţumirea de sine, la fel de rău ca şi primul, constă în aceea că în loc să se centreze pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos, religia sa derutantă se baza pe o jertfă pur umană. El n-a priceput că darul lui era o jignire la adresa lui Dumnezeu, întrucât cu toate că era mult mai costisitor decât al lui Abel, era compus din fructele şi din roadele pământului pe care El îl blestemase. Cain a adus un dar, însă nu o jertfă; el a exprimat gânduri pioase, cum face orice amăgit de mulţumirea de sine, dar a ignorat misiunea sacră şi Sfintele Patimi ale Domnului lucru pe care nu 1-a făcut Abel care este, astfel tip sau chip al Mântuitorului. Cain era gata să se închine, dar numai în felul lui propriu, aşa cum fac şi astăzi toţi aşa-zişii liber cugetători, care nu sunt altceva decât o altă mască a acelor îmbătaţi cu mulţu­mirea de sine. Darul adus de Cain, lucrare a mâinilor sale, era tot ce putea el să facă mai bine, dar era total inadecvat, era un afront la adresa sfinţeniei lui Dumnezeu, deci o respingere a lucrării Fiului Său întrupat. Milioane de oameni care aleargă şi astăzi pe calea lui Cain perpetuează erorile lui provenite din mulţumirea de sine. Gândurile lor făţarnic pioase , faptele lor fariseic bune, ritualurile religioase şi acţiunile sociale încărcate de aspecte păgâne, rămân fără valoare atata timp cât sunt despărţite de lucrarea desăvârşită de Hristos, prin Duhul Sfânt.