Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)
În Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Practicarea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (5, 14-15).Una dintre cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace omeneşti. Bolnavul credincios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în unele păcate pe care nu le-a putut mărturisi sau că eventual va muri fără iertarea acestor păcate. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste deprimări şi îngrijorări care-i măresc suferinţa? Ele intră în componenţa existenţei omeneşti. E posibil să credem că Dumnezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste situaţii de boală şi de slăbire sufletească? Taina aceasta arată că Dumnezeu Îşi manifestă mila Lui şi faţă de cei suferinzi care-şi pun nădejdea în El, care apelează la El când ajung în aceste situaţii.De aceea, în toate rugăciunile Maslului se apelează mai ales la mila lui Dumnezeu, iar Dumnezeu apare în această Taină lucrând ca „Doctorul“ plin de milă. În pripeala cântării lui Arsenie, de la sfinţirea untdelemnului cu care se unge bolnavul, pripeală ce se repetă după fiecare tropar, se cere: „Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul tău“. Iar în podobia glasului IV se cere: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-l mântuieşte de păcate“.
Harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului
Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult sau mai puţin direct asupra trupului, vindecându-l, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi întărirea sufletească, şi iertarea păcatelor celui bolnav.Alteori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea puterilor sufleteşti; iar alteori, prin iertarea păcatelor nemărturisite, întrucât aceasta întăreşte sufletul şi, prin suflet, şi trupul. Dar prin harul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea trupului. Numai când este rânduit ca bolnavul să moară, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.
Taina aceasta poate fi socotită, prin excelenţă, Taină a trupului, sau Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care Însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dumnezeiască.
În rugăciunea citită după al doilea Apostol şi a doua Evanghelie se cere lui Hristos însănătoşirea bolnavului, pe baza faptului că El S-a întrupat şi „S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa“, arătând voinţa Lui de a mântui trupul şi de a-l înălţa în Împărăţia lui Dumnezeu, de a face din trupuri un mijloc de comunicare veşnică între Dumnezeu şi oameni.
De aceea, tot în aceeaşi rugăciune se cere sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17): „Caută dintru înălţimea Ta cea sfântă, mântuindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în ceasul acesta, şi-L sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)“. Duhul Sfânt e închipuit şi comunicat prin untdelemnul sfinţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu care se unge bolnavul.
Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet atâta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului asupra trupului şi asupra sufletului, însăşi vindecarea trupului e simţită de bolnav ca un har dat lui ca persoană umană integrală. Trupul e plin de energiile sufletului; prin el lucrează sufletul; fără el sufletul nu poate lucra. De aceea harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului. Asupra sufletului lucrează însă, întărindu-l şi curăţindu-l de păcate şi liniştindu-i prin aceasta conştiinţa, ceea ce are un efect întăritor şi asupra trupului, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.
De aceea în rugăciunile Tainei se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de păcate. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de păcate şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât păcatul este o boală a sufletului mai ales când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii trupului, Maslul este socotit atât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“. El e socotit necesar şi pentru vindecarea patimilor, întrucât, chiar dacă păcatele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost mărturisite, ele nu se pot tămădui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte păcătoase aproape continuu.
Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Pocăinţei, tămăduirea bolnavului de patimile sufleteşti odată cu tămăduirea trupului ne dă să înţelegem că mai ales la aceste rădăcini ale păcatelor se referă Taina Maslului, căci la această fază progresată a slăbiciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tainei Pocăinţei şi a conlucrării sale cu harul Botezului şi alMirungerii, se reduce de fapt păcătoşenia. Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului. Sau, poate, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori în ceaţa indefinitului.
Pe lângă aceea, pe cât de imposibil este să se separe între trup şi suflet, tot pe atât de imposibil este să se separe între omul total şi influenţa fenomenelor văzute şi a forţelor rele nevăzute asupra lui. Eliberarea de influenţele văzute se face şi prin întărirea simţurilor trupului cu harul Sfântului Duh, a cărui introducere în ele se face prin ungerea lor cu untdelemnul sfinţit. Prin aceasta simţurile sunt curăţite, sfinţite, întărite în ele înseşi împotriva ispitelor ce vin de la lucrurile din afară şi de la forţele rele nevăzute prin mijlocirea lor.
Lucrarea Sfântului Duh în om prin Taina Maslului
Astfel, în rugăciunile Maslului în care se cer deodată tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi tămăduirea de patimi, eliberarea simţurilor de influenţele rele şi alungarea vrăjmaşului, toate acestea se cer pentru ca bolnavul, devenit sănătos trupeşte şi sufleteşte, să poată trăi o viaţă curată, închinată slujirii lui Dumnezeu. Aceasta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru sănătate şi curăţie.
Lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua însă fără o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Poate mira faptul că bolnavului care primeşte această Taină nu i se cere o mărturisire de credinţă ca la Botez, unit cuMirungerea, şi ca la Euharistie, o mărturisire a păcatelor unite cu mărturisirea credinţei, ca în Taina Pocăinţei; dar preoţii au temeiul să o considere dată, aşa cum consideră episcopul mărturisirea de credinţă dată de cel ce se hirotoneşte întru diacon sau preot (prin certificat teologic şi prin spovedanie înainte de Hirotonie), sau învoirea dată de cei ce se căsătoresc. Însuşi faptul că bolnavul cheamă preoţii să se roage pentru el implică credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Taină. Pe lângă aceea, de obicei, el se mărturiseşte înainte. Apoi, omul bolnav are o sensibilitate deosebită pentru Dumnezeu. El îşi dă seama de neputinţa sa ca om şi a omului în general şi îşi pune suprema nădejde în Dumnezeu. Dumnezeu i-a devenit mai transparent prin slăbiciunea trupului.
De aceea, preotul se întemeiază şi pe credinţa şi căinţa bolnavului, cerând de la Dumnezeu harul Lui tămăduitor şi curăţitor.
Iată câteva texte din rugăciunile Maslului, edificatoare pentru aceste scopuri ale lui şi pentru deschiderea bolnavului faţă de ele.
Mai întâi, în rugăciunea amintită (după a doua Evanghelie), după ce s-a cerut sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, se spune: „Căci el şi-a cunoscut păcatele şi a venit cu credinţă la Tine. Deci, primindu-l cu iubirea Ta de oameni, ori de a greşit cu cuvântul sau cu gândul, iertându-l, şterge-l şi curăţeşte-l pe el de tot păcatul şi, petrecând pururea împreună cu el, păzeşte-l în ceilalţi ani ai vieţii lui, ca, umblând întru îndreptările Tale, să nu mai fie o batjocură a diavolului, ca şi în dânsul să se mărească preasfânt numele Tău“. Iar înainte de acestea s-a cerut tămăduirea trupului bolnavului.
Însuşi Hristos Cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav
Într-o cântare, mai înainte de sfinţirea untdelemnului, se cere: „Caută din cer, Cela ce eşti neajuns, ca un milostiv, cu mâna Ta cea nevăzută însemnând, Iubitorule de oameni, prin untdelemnul Tău cel dumnezeiesc, simţurile acestuia ce aleargă la Tine cu credinţă şi-şi cere iertarea greşelilor, dăruindu-i tămăduire sufletului şi trupului, ca să Te preamărească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta“. Preoţii ung pe bolnav cu untdelemn la simţurile principale, în semnul crucii, iar semnificaţia crucii în această ungere o arată cântăreţul care cântă în timp ce preotul săvârşeşte această ungere: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, că se scutură şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, căci morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat“. Însuşi Hristos Cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav, dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenţei la orice egoism al pornirilor păcătoase; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biruiască boala din trup. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea.
Împotriva acţiunii forţelor nevăzute se cere şi ajutorul nevăzut al sfinţilor, al mucenicilor, al Maicii Domnului.
„Nimeni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin rugăciunile Bisericii“
Mai e de menţionat că Maslul se face de obicei cu participarea mai multor credincioşi, care se roagă şi ei concomitent cu preoţii. Din această largă comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-l dau mai mulţi semeni în starea lui de boală şi neputinţă, bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupească şi sufletească. Cuvântul lui Homiakov, „Nimeni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin rugăciunile Bisericii, ale Sfinţilor, ale Maicii Domnului“, se adevereşte şi la săvârşirea acestei Taine.
Însăşi săvârşirea acestei Taine de către mai mulţi preoţi (de şapte, sau măcar de doi) manifestă voinţa Bisericii de a pune mai multe forţe ale ei în mişcare, prin comuniunea în rugăciune şi în dragoste, pornirea mai multora de a scăpa un membru al ei de situaţia de neputinţă şi de durere în care se află. Mai ales la boală simte omul trebuinţa simpatiei şi a comuniunii, mai ales în această ocazie se adevereşte cum omul slăbit prinde putere din dragostea mai multora.
Dar această comuniune îi dă puteri omului nu numai prin ceea ce are omenesc în ea, ci în primul rând prin faptul că toţi cei ce vin şi intră într-o comuniune cu semenul lor bolnav vin cu credinţa în Hristos, Care a vindecat toată boala şi neputinţa, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugăciunile altora şi a spus că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, adică în credinţa în El şi în dragostea între ei, este şi El în mijlocul lor. Ei îl ajută pe cel bolnav numai pentru că fac transparente şi lucrătoare, prin credinţa şi rugăciunea lor, prezenţa şi puterea lui Hristos, numai pentru că înlesnesc comuniunea bolnavului cu Hristos prin credinţa lui, întărită de credinţa lor.
Ca în toate Tainele, tot aşa şi în această Taină, comuniunea cu preotul şi cu alţi semeni ne ajută să intrăm în comuniune cu Hristos.
În cele de mai sus s-au spus cele necesare şi despre elementele constitutive ale Tainei: despre preoţi ca săvârşitori, despre primitorii ei, despre untdelemnul sfinţit, despre mâna preotului care unge pe bolnav cu el, în numele Domnului, despre deschiderea bolnavului, prin credinţă şi căinţă, harului tămăduitor al trupului şi al slăbiciunilor sufleteşti şi al iertării păcatelor ce i se împărtăşeşte.
Mădularele trupului sunt unse de şapte ori în semnul crucii, după citirea a şapte pericope evanghelice şi din Apostol, şi după citirea a şapte rugăciuni, pentru că şapte sunt darurile Sfântului Duh, pentru că şapte au fost duhurile rele scoase din femeia păcătoasă, pentru că numărul şapte simbolizează totalitatea formelor răului, dar şi a darurilor lui Dumnezeu.După numărul şapte vine numărul opt care simbolizează odihna şi fericirea nesfârşită.
În toate se arată o insistenţă, pentru că boala trupească şi sufletească în care a căzut omul îl face inapt de viaţa normală sau îl ameninţă cu sfârşitul vieţii pământeşti. El trebuie ajutat în mod stăruitor, prin puterea lui Hristos, să se facă sănătos trupeşte şi sufleteşte, sau măcar sufleteşte, dacă sfârşitul lui se va dovedi apropiat.
Întrucât mântuirea stă în comuniunea cu Hristos, atotiubitoarea Persoană dumnezeiască devenită om, iar omul s-ar putea ca din boala prezentă să treacă în moarte, lipsit, din pricina patimilor sale, de capacitatea pentru această comuniune, întrucât n-a înaintat, prin celelalte Taine şi prin conlucrarea sa, în ea, Biserica face un efort maxim să-l pregătească pentru această comuniune cu Hristos şi să-l deschidă comuniunii cu semenii, deci un efort maxim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă împreună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să întărească comuniunea cu cel bolnav.
*Preot profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 211-218.
