27 septembrie - 2 ani de la nasterea in Ceruri a Parintelui Adrian Fageteanu. Minuni in viata Parintelui.

“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.

Sursa: Alternativa

Din cuvântările nescrise ale Părintelui Justin: „Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru”

Principiul unităţii la români
 

Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice:  „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo  la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează.  Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit armata roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

Continuare în Revista Atitudini

 

Sfantul Siluan Athonitul: Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvîrşită în Dumnezeu.

Cînd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta. [...]

Cine poate înţelege Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh, pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gîndeam: „Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul Duhului Sfînt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]

Cît trăim pe pămînt trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gîndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osîndim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]

Sfantul Siluan Athonitul - rugaciunea pentru lume

In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:

«0, Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila: nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da lumii intregi a te cunoaste».

Treptat in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.

Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate suferintele.

A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».

Prin rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului. Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima trupeasca,  el incepe sa patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit legata de propria sa fiintare.

«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.

Prin dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.

«Tatal nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire, «intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi Flps. 2: 5).

Duhul Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii ome­niri. O astfel de rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul. Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de aceasta atot-unime.

Dupa experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».

Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:

-        Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.

Vadit ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:

-        Spune-mi, rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?

-        Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:

-        Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.

Iar el cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.

Pana la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit, schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.

Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.

Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?

Chip al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.

Cuvintele acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba, se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.

Intreaga minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.

Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.

Adesea rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza, gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite; unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da uitarii, se curma ruga­ciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in Dumnezeu.

«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.

Cand insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul.  Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.

Cu ce înlocuim halloween-ul?

Irina Nastasiu 

Ne mai desparte puţină vreme de odioasa sărbătoarea a Halloween-ului, marcată în fiecare an, la finele lunii octombrie, prin tot felul de activităţi cu tentă satanică. De aceea, se cuvine să tragem încă de acum un semnal de alarmă privind pericolul pe care îl reprezintă această celebrare a răului, atât de nocivă pentru sănătatea sufletească şi morală a copiilor noştri. 

An de an, şcolile din România devin adevărate „castele” ale groazei, bântuite de vampiri, vrăjitori, mumii, vârcolaci sau criminali sângeroşi. O privelişte macabră care, însă, nu îi îngrozeşte nici pe părinţi, dar nici pe dascăli, căci la parăzile de Halloween, organizate în diferite oraşe ale ţării, ei se costumează aidoma copiilor lor, mărşăluind alături de aceştia.

De câţiva ani, însă, un fenomen mai periculos decât însuşi Halloween-ul îl reprezintă „Săptămâna Arhanghelilor”, un eveniment organizat de membrii Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut (M.I.S.A.). Aparent, organizatorii anunţă expoziţii de pictură cu tema „Lumea îngerilor", conferinţe despre angeologia creştină, teatru de păpuşi pentru copii, teatru iniţiatic pentru cei mari, concerte de muzică inspirată de îngeri, filme documentare despre îngeri etc. Mascată sub o formă şi o denumire „prietenoasă”, manifestarea are însă drept protagoniste cursante M.I.S.A., prestatoare de videochat erotic, care pozează în „îngeriţe”, aducând hulă împotriva Bisericii Ortodoxe şi credinţei creştine.

 „Ne propunem să compensăm impactul malefic al Halloween-ului şi promovăm organizarea în aceeaşi perioadă a Săptămânii Îngerilor, manifestare spirituală care se derulează simultan în mai multe oraşe din ţară şi din străinătate. Prin această iniţiativă unică la nivel planetar, mii de oameni apelează la unison graţia şi susţinerea lumii îngerilor. Astfel că fiecare dintre noi avem de ales: teroarea demonilor sau binecuvântarea paradisului. Ambele ne sunt la îndemână, alegerea e a noastră!“, susţin organizatorii evenimentului.

Într-o scrisoare deschisă semnată de ASCOR Braşov, în 2010, cu titlul MISA declanşează operaţiunea „Săptămâna Arhanghelilor!” aflăm că „acest eveniment ce se vrea a fi cultural-umanitar, care până anul trecut purta numele de „Săptămâna Îngerilor”, este organizat de ani de zile de mult controversata sectă MISA care îl are ca lider pe Gregorian Bivolaru. Iniţial, în anul 2005, MISA şi-a asumat „paternitatea” pentru acest eveniment, în anii următori însă, datorită problemelor pe care le are cu justiţia, presa şi opinia publică, a închiriat spaţiile necesare desfăşurării acestui eveniment prin diverse fundaţii şi asociaţii pe care le controlează din umbră (Sophrozin, Satya , Diamant, Anima Mundi etc). În toamna anului 2009, cu puţin înainte de „Săptămâna Îngerilor”, în două articole din „Gardianul” au fost prezentate două cursante MISA, prestatoare de videochat erotic, care în anii trecuţi au participat pe post de „îngeri” la „Săptămâna Îngerilor” din Timişoara şi Braşov.

Tot anul trecut au fost retraşi de la eveniment copii de la o grădiniţă din Galaţi şi elevi de la o şcoală din Hinteşti şi de la un liceu din Piteşti, care urmau să participe la diverse spectacole din cadrul ,,Săptămânii Îngerilor din oraşele respective”.

Compensarea impactul malefic al Halloween-ului (care are valenţe sataniste) nu se poate realiza (aşa cum spun cei de la MISA) prin promovarea  acţiunii Săptămânii Îngerilor, deoarece este imposibil să compensezi răul cu rău.”                                                                                                                    

„Săptămâna Arhanghelilor”, un atac la adresa Bisericii Ortodoxe

După ediţia de anul trecut a „Săptămânii Arhanghelilor”, reacţii prompte au venit şi din partea foştilor adepţi MISA, care au tras un semnal de alarmă asupra pericolului reprezentat de această manifestare. Astfel, din articolul Foştii adepţi ai lui Bivolaru atrag atenţia. Săptămâna Arhanghelilor poate fi preselecţie pentru sectanţii MISA publicat în ediţia din 29 octombrie 2012 a cotidianului „Glasul Hunedoarei”, aflăm că manifestările organizate sub denumirea „Săptămâna Arhanghelilor" au stârnit reacţii negative din partea foştilor adepţi ai Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut (MISA), care susţin că această manifestare reprezintă o acţiune de racolare de noi membri pentru MISA:

„În municipiul Hunedoara, „Săptămâna Arhanghelilor" este o acţiune organizată sub forma unui simpozion de către Asociaţia Civică „Dreptate" cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local. În această perioadă sunt programate să aibă loc, în Deva şi Hunedoara, o serie de manifestări şi acţiuni culturale şi religioase şi se bucură chiar de prezenţa unor reprezentanţi ai Episcopiei Devei şi Hunedoarei. (…) Promovarea în media locală a stârnit reacţii negative din partea unor foşti adepţi ai lui Bivolaru, care vin să atragă atenţia părinţilor care permit copiilor să participe la eveniment despre eventualele riscuri la care îi expun.”

„Vă scriu din Germania pentru a vă atrage atenţia că, timp de o săptămână, sub egida MISA va avea loc şi în Hunedoara evenimentul „Săptămâna Arhanghelilor”, o acţiune indirectă de racolare de noi adepţi. Printre îngerii şi arhanghelii ce au participat în cursul anilor la evenimente de acest gen din toată ţara au fost prezenţi cursanţi MISA ce au jucat în filmele porno ale MISA şi cursante active pe site-uri de adulţi", susţine o fostă instructoare MISA, Cecilia Tiz.”

Nimeni nu contestă nevoia de a combate Halloween-ul, despre care însuşi „părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor LaVey, obişnuia să spună că este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de „Noaptea Walpurgică” sau „Sabatul vrăjitoarelor”. Dimpotrivă, ar trebui să preluăm modelul Rusiei, unde Ministerul Educaţiei a decis să interzică încă din 2003 orice eveniment legat de sărbătoarea Halloween-ului în şcoli, întrucât această sărbătoare promovează cultul morţii, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ. Mai mult decât atât, un reprezentant al Ministerului Educaţiei, Alexander Gavrilov a precizat că Haloweenul „tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevilor”, concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihiatri consultaţi pe această temă.

Însă nu putem combate un rău prin alt rău, „ambalat” într-o formă atractivă. Căci în joc sunt sufletele copiilor noştri care pot cădea uşor în plasa unor organizaţii oculte, renumite în lumea întreagă pentru orgiile sexuale, perversiunile şi traficul cu minori. Prea multe familii distruse, prea mulţi tineri care şi-au pus capăt zilelor, prea multe copile care au luat calea străinătăţii pentru a se prostitua, încât să mai permitem pătrunderea în şcoli şi licee a celor care vor să ne racoleze copiii!

„Din experienţa trăită de mine în universul acesta al practicilor bioenergetice, am văzut că ele duc la o îndrăcire treptată a celui ce le practică şi că oricând pot apare tulburări mintale şi comportamentale, care se finalizează în cele mai sinistre forme de nebunie. Dar cel mai periculos fapt este că această nebunie este logic argumentată şi acceptată, ea venind cu acordul şi prin voinţa noastră, şi deşi ştii că ceilalţi te consideră nebun pentru ceea ce crezi şi faci, tu îţi argumentezi şi demonstrezi că de fapt tu eşti cel sănătos, iar ei sunt nebuni, căci nu cunosc şi nu înţeleg adevărata realitate.”(Mărturia unui tânăr care a practicat yoga şi tehnici de bioenergie).

Sursa: Doxologia

Parintele Arsenie Boca: Bucuriile lui Iisus

‹‹Au fost puţine. Tradiţia spune că adesea a fost văzut plângând, dar nimenea nu L-a văzut râzând.
L-a bucurat credinţa neobişnuită a sutaşului roman din Capernaum. Cu Lazăr din Betania era prieten. La nunta din Cana încă nu va fi fost un morocănos. Şi se bucura când Cerul scria numele oamenilor în Cartea Vieţii. Acestea erau bucuriile mărturisite ale lui Iisus: că oamenii simpli – copiii, s-ar putea spune – primesc Revelaţia. Tatăl îi face capabili de aceasta, împotriva aparenţelor lor smerite, pe ei, cei simpli, spre ruşunarea înţelepţilor încrezuţi, care nu admit nici o revelaţie, ci numai migălelile minţii lor.
Bucuriile ucenicilor erau mai multe. Dintre acestea, una le-o făcuse Iisus, „dându-le puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”. Dar Iisus i-a înfrânt de la bucuria aceasta, arătându-le mai motivată altă bucurie mai mare: înscrierea numelor în Cartea Vieţii.
Bucuria minunilor te poate pierde (Matei 7, 22-23) în slavă deşartă; pe când în Cartea Vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând. Cu puterea de-a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi foloseşti şi pe alţii.
Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se adaug, de cele mai multe ori, plângând.
Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6, 22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-l în Cartea Vieţii veşnice.
… Poate că întrezărim – ca de departe – temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă intru necazuri!” (II Corinteni 7, 4; Tesaloniceni 5,16; Filipeni 4,4). Trebuie că, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria intru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului. Acestea sunt, după Revelaţia, bucuriile legitime ale omului, care-l fac om al veacului viitor. Iată motivul bucuriei lui Iisus: omul, deşi copil, - sau poate tocmai de aceea - primea raţiunile paradoxurilor divine.
 Dar Iisus mai avea o bucurie, pe care n-a mărturisit-o niciodată, şi a ascuns-o de oameni: bucuria mare a mânturii omului; bucuria că rostul întrupării Sale între oameni, prinde oamenii!››

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, Deva, 2006, pp 219-220.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea Minunată

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5, 5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,