Dr Florin Mătrescu despre Holocaustul roşu, nazism, bolşevism şi masonerie

Opinii mereu actuale

Deşi dialogul datează de câţiva ani buni, opiniile doctorului Florin Mătrescu sunt valabile astăzi mai mult decât oricând. Întrebările inspirat alese sunt răsplătite cu răspunsuri din care, cine vrea să înţeleagă şi să accepte, poate reflecta şi percepe evenimentele din zilele noastre sub un unghi diferit de cel afişat pe ecranele televizoarelor. Între timp s-ar putea ca intervievatul să fi primit atenţionări „elegante” de la „Licuricii planetari”. (Redacţia ART EMIS)

Viorel Patrichi: Domnule doctor Florin Mătrescu, aţi realizat o carte fundamentală pentru înţelegerea istoriei moderne şi contemporane a României, a Europei şi chiar a lumii. De ce i-aţi spus Holocaustul roşu?

Dr. Florin Mătrescu: Întrebarea este legitimă pentru ca această sintagmă îmi aparţine, fără lipsă de modestie. Nu a fost aşa de greu s-o găsesc. Nu cred ca este rezultatul căutării mele, cât al faptului că am avut curajul să folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate „holocaustului negru” sau „holocaustului nazist” şi de aici paralela cu ceea ce au facut comuniştii mi s-a părut absolut firească. Aproape nu-mi vine să cred că sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagmă. N-a fost o chestiune de inovaţie, cât mai mult o problemă de curaj. Fiindcă în lumea vestică - mă refer în special la Germania - se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului şi despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul să vorbeasca despre cealaltă tragedie care a urmat nazismului.

Complexul vinovaţiei

V.P.: De ce?

F.M.: Pentru că în Germania, complexul vinovaţiei se cultivă într-un fel. Un autor celebru şi un om de mare corectitudine - este vorba de Norman Finkelstein - a avut curajul chiar să scrie o carte despre „Industria holocaustului - reflecţii cu privire la exploatarea suferinţei evreilor”. Există cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au făcut un obiect aducător de bani. Vă reamintesc că, în afară de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adăugat despăgubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar şi generaţiilor care au urmat şi care însumează deja circa 180 de miliarde de euro (la nivelul anului 2007 - n.r.). Bani plătiţi de-a lungul timpului. Când ai în urmă un asemenea trecut istoric tragic, aducător de bani şi dacă îţi întăreşte si pozitia în societate, este firesc să-ţi aperi cu dinţii această lume ciudată a holocaustului. Ba chiar s-a deviat mai mult şi s-a spus că, dacă cineva ar îndrazni să compare holocaustul cu altă tragedie din istoria omenirii, înseamnă că relativizează un soclu de care n-ai voie sa te-atingi. Rezultă de-aici o anumită teamă pentru istoricii de mare faimă care au încercat să compare cele doua tragedii. Exista chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, care spune ca n-ar fi existat fascismul fără procesiunea comunismului. Că fascismul a fost o contrareacţie la comunizarea Europei.

V.P.: Este justificată o asemenea percepţie?

F.M.: Este oricând de discutat, cu argumente pro şi contra. Este foarte greu de spus dacă este în întregime adevărată şi cred că aici e cheia problemei. Fără îndoială ca Mollte are în parte dreptate, dar nu sunt istoric şi nici contemporan cu cele două tragedii. Nu ştiu dacă chiar aşa a fost. În orice caz, este evidentă asemănarea dintre doctrinele fascismului şi comunismului şi mai ales menţinerea acestor regimuri la putere printr-un aparat de teroare, cu o componenţă specifică fascismului. Hitler, spre deosebire de Stalin, a dus la început o politică economică benefică pentru Germania. A rezolvat problema celor şapte milioane de şomeri, a restabilit puţin demnitatea poporului german, foarte umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de muncş, a fşcut autostrăzi, o maşina pentru popor - Volkswagen etc. Manipularea mulţimii prin doctrină, alături de acoperirea monstruozităţii - ma refer la lagăre, la Aushcwitz şi celelalte - i-au creat o oarecare popularitate legitimă. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin care au provocat o întreaga tragedie?

Dumnezeu şi propaganda

V.P.: Totuşi, există astăzi ruşi care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl văd ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Că el ar fi salvat Uniunea Sovietică de la dispariţie, că dacă n-ar fi fost el, Hitler ar fi reuşit să distruga U.R.S.S.. Există şi o asemenea percepţie în Răsărit.

F.M.: Teza aceasta are şi ea un dram de legitimitate. Numai că este şi aici o imensă manipulare. Să vedem legitimitatea. Stalin a ştiut să mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a războiului când nemţii au ajuns la porţile Moscovei. Este vorba de acel act de trădare, decisivă pentru razboi, când armata germană în loc să prindă ca într-o pungă zeci de divizii sovietice, printr-un avertisment de la „Orchestra Roşie” din Elveţia, sovieticii au fost preveniţi, au început atacurile de artilerie mai devreme şi aşa au evitat o catastrofă militară de proporţii, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori militare, dar şi imense greşeli politice, care nu se datorează Wermachtului, cât aparatului de propagandă al S.S.. Şi anume, politica rasială, de discriminare a oamenilor şi de tratare a ruşilor ca popor inferior, ca neoameni, deşi sunt rasă nordică, la fel ca germanii. Sunt înrudiţi.

V.P.: Este interesant că germanii de astăzi ar avea suficiente motive să vorbeasca despre „holocausutul roşu”, totuşi n-o fac.

F.M.: Aşa e. Prin urmare, au fost greşeli militare, au fost erori politice îngrozitoare faţă de poporul rus. Iar Stalin şi-a tras de partea lui, printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscută demonstraţia făcută cu trei mii de preoţi devotaţi K.G.B.-ului, care s-au rugat la Dumnezeu, în Piaţa Roşie, pentru „Matuşka Rossia”. Ideea că Stalin apără Rusia, că are de partea lui pe Dumnezeu şi Biserica pravoslavnică a fost un factor de propagandă foarte important. Deci, în afara de aceasta efervescenţă a fermentului naţional rus în faţa agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experienţă tragică de pe urma lui Stalin. Pe de altă parte, masele reacţioneaza identic la victorie sau la înfrângere. Deşi tara era distrusă, chiar daca 38.000 de militari de elită fusesera casăpiţi de Stalin înainte de război, deşi economia era la pământ, U.R.S.S. a supravieţuit numai cu infuzie de capital şi tehnologie occidentala. Cel mai mare transfer a venit din America.

America, o ţara de stânga

V.P.: De ce credeţi că, dintre cele doua rele, americanii, care faceau comerţ şi cu U.R.S.S., şi cu Germania nazistă, au optat în final pentru ciuma roşie?

F.M.: Răspunsul nu este aşa de simplu. În primul rând, nu este cunoscută o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul al XX-lea. America a făcut permanent caz de democratie şi s-a pretins ţara cu cel mai democratic regim din lume, chiar dacă un asemenea statut de obârşie a democraţiei apartine Angliei. America nu a avut niciodată o înclinaţie spre ceea ce noi numim „centru-dreapta” şi mai ales, către o doctrina crestină. Nu putem defini nici acum curentele politice din S.U.A.. Ştim că exista două partide care alternează la putere, dar mi-ar fi greu să încadrez politica dusă de republicani sau de democraţi într-un curent politic sau doctrină. Ceea ce este sigur - democraţii au fost asezaţi mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-odata o ţara care, la apariţia comunismului în Europa, n-a reacţionat cum ar fi trebuit să reacţioneze o tara creştină. America este un stat în care Biserica este secularizată, unde religia nu se predă în şcoli, unde se depune jurământ masonic de multe ori, dar nu se jura pe Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reacţie de respingere a comunismului.

În al doilea rând, destule cercuri americane au susţinut financiar comunismul. De la Troţki şi Lenin. Prin urmare, a fost colaborare, nu s-a cultivat repulsia faţă de comunism. Imediat după Revoluţia din Octombrie, Rockefeller avea exploatări petroliere în Caucaz. Avea bancă în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale şi de tehnologii. Numai pentru opinia publică sovietica, America a fost prezentată ca un adversar al comunismului. În realitate, între cele două războaie mondiale, a existat o colaborare perfecta între U.R.S.S. şi S.U.A.. Aproape 20 de ani. S-a adaugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani: ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat sa continue ajutorul masiv pentru U.R.S.S., care trebuia să se menţină pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemena forţă militară? Nu doar printr-un buget militar uriaş. Existau apoi 17 oraşe din seria „X”, care au adus prizonieri germani din toate oraşele Germaniei cucerite. După invazia sovietică, toată intelighenţia germană a fost adusă în aceste oraşe cu circuit închis, cu unele condiţii de viaţă chiar foarte bune. Aşa au ajuns sovieticii la o tehnică militară, care să-i concureze pe americani.

Mare parte din tehnologia nucleară au furat-o. Este un adevar axiomatic. Toţi erau agenţi K.G.B.. Au fost cercuri de stânga din S.U.A., care puteau ceda din convingere. Demonstrate sunt multe, cum a fost procesul soţilor Rosenberg, condamnaţi la moarte pentru tehnologia furată, fiindcă aveau resentimente faţă de America. Se adaugă fizicienii germani, confiscaşi după război. Există documente că americanii acordau ajutoare U.R.S.S. în domeniul nuclear, chiar şi ulterior. 

Juramântul masonic

V.P.: Aţi vorbit de jurământul masonic în societatea americană. La ce va referiţi?

F.M.:La un lucru foarte simplu. Nu exista America fără masoni. Este statul masonic ideal. În nici un alt stat din lume, lojile masonice nu exercită o influenţa mai mare în tot ce se numeşte viaţă politică, economică, financiară, socială. În călătoriile mele prin toată lumea, nu am văzut nici un oraş în care, în centrul localităţii sa fie temple masonice de rit scoţian, etalate precum catedralele în Europa creştina. Am văzut la intrarea în oraşul Sedona din Arizona, pe o placă de lemn, ziua şi locul unde au loc întrunirile lojii. Este de notorietate. Un stat care se pretinde creştin are peste 400 de religii şi culte. Vicepreşedintele Dick Cheney a fost fotografiat când depunea juramântul: avea cele două coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.

V.P.: Mai este valabil astăzi juramântul masonic, de care vorbeşte Nicolae Paulescu, ritualul cu ţapul pe care ciracul, legat la ochi şi în patru labe, trebuie să-l sarute sub coadă?

F.M.: Fără îndoială. Mulţi americani obisnuiţi cred că ţara lor este crestina, dar ei ştiu că trebuie să facă şi compromisuri ca să promoveze într-o functie. Trebuie să ai un anumit loc în ierarhia masonică, altfel nu poţi promova în Statele Unite. Acasă, americanul poate să fie un bun tată de familie, să-şi dorească să aibă copii, să-şi crească familia conform moralei creştine. Există deci o duplicitate pe care noi am trait-o în comunism.

V.P.: O asemenea duplicitate a început să fie importată şi în România după 1990.

F.M.: Exact. Nu este o acuzaţie la adresa poporului american, un conglomerat de naţiuni, unde putem găsi orice stare de fapt, ca în orice ţară. Cu siguranţă însă, politica americană se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lazarescu spunea că nu poporul american îşi alege preşedintele, ci lojile din Washington şi Baltimore. Procesul electoral nu are nimic de-a face cu democraţia. Aşa cum George Bush şi John Kerry au facut parte din loja „Craniul şi Oasele”". Democraţia este un joc pentru mulţime. În realitate, hotarârea aparţine lojilor. Ce se întâmpla cu pax americana nu are nici o legătură cu ce crede poprul american despre politică. Am fost în America de şase ori. Am înţeles că pe Coasta Atlanticului este ingerinţa lojilor de stânga sau a Marelui Orient. Coasta Pacificului e controlata de masoneria de dreapta, are tot o politică straină poporului american, pe care-l gasim în oraşele mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminaţi de politică.

Cupola Ocultei

V.P.: Nu este falsă disjuncţia masonerie de dreapta - masonerie de stânga?

F.M.: În parte, da. Între ei, există, prin definiţie şi prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent în televizor, un semnal care arată că în subteran noi ne înţelegem şi putem discuta orice tema din politica lumii. Concurenţa apare numai atunci când vine vorba de aria de actiune şi influenţă, de teritoriu. Deci o adevărata luptă între ei apare numai când se creeaza grupuri de interese. În subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scoţian sau Marele Orient, este o concordanţă totală. De fapt, la masa dintre cele doua ordine care guvernează lumea, are loc o împărţire a teritoriului. O să spuneţi că este o fabulaţie. E dreptul dumneavoastră.

V.P.: În perioada interbelica, s-au realizat studii care arata ca Loja Bʼnai Bʼrith de la New York ar fi capacul universal pentru toate aceste jocuri, cu aparenţă de stânga sau de dreapta. Care este adevărul?

F.M.: Este o afirmaţie incorectă ca Bʼnai Bʼrith ar fi vârful ierarhiei. Noi ştim ceva despre ierarhia masonică mondială după apariţia descrierii piramidei masonice a unui individ, John Todd, care a fost mason de gradul 33 şi a făcut parte din Tribunalul Rotschild - o grupare de 13 - forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atenţia că pe dolarul american se află treptele piramidei masonice, care deţin puterea mondială supremă. Cam două treimi din aceasta piramidă o formează aşa numiţii iluminaţi: ei deţin puterea efectivă a masoneriei mondiale - cam 5.000 de persoane. Estimări relative din literatura de specialitate. Bʼnai Bʼrith este ordin exclusiv kazar. Nu are nici o legatură cu evreii. Kazarii sunt o populaţie turcică, trecută la mozaism, în secolele al VIII-lea, al IX-lea. Are cam 500.000 de membri în lume şi se încadrează în treptele superioare ale masoneriei a lui Todd, deci nu se află în vârful piramidei. A doua menţiune: există însă structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalentă, dar nu avem spaţiu aici. La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, raspunsul este: covârşitor.

V.P.: Aşadar, masoneria este implicată în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu le atribuim prea multe masonilor?

F.M.: Este un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era că tancurile ruseşti - rareori spuneam „tancurile sovietice” - ne-au adus comunismul. Ţăranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitraliera, prăda, viola. El nu ştia cum arată un N.K.V.D.-ist. În schimb, acelaşi ţăran român, contrar propagandei comuniste, a rămas cu o imagine rezonabilă, chiar frumoasă, despre soldatul german, care plătea fiecare găina, fiecare litru de vin. Sistemul nazist a fost un epifenomen, doar câţiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui număr redus de germani. Pe când sistemul sovietic şi doctrina bolsevică, cu Ilia Erenburg - un ucigaş cu sânge rece prin instigare la crima - au creat un soldat bolşevic reeducat, cu o morală de luptă îngrozitoare. A ucide făcea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic. Pe când armata germana a venit ca parteneră în România. Când un neamţ apărea în tramvai, cei din jur aveau senzaţia de securitate. Şi când intra soldatul sovietic, săreau pe geamuri, ascundeau femeile, ţuica era răsturnata în şant. Se confruntau două civilizaţii două armate.

V.P.: Cartea Holocaustul Roşu demonstrează că sistemul comunist este un experiment de distrugere socială. De ce?

F.M.: Nici un sistem politic nu se poate edifica fără o baza materiala. Idei politice, de transformare revoluţionară, au avut şi alţii în istoria lumii. Pentru a trasnforma o ideologie în dorinţa de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politică de la altcineva, trebuie mulţi bani şi forta materială. Când am văzut ce se întâmplă în lumea vestică, m-am întrebat imediat: cine a finanţat comunismul? Pentru că eu, organizând demonstraţii anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, iniţial, făcând un sediu al Congresului Mondial Românesc şi al Naţiunilor Captive, plătind chiria pentru acea cameră, organizând ziua naţiunilor captive pe banii mei şi o conferinţă de presă la care nu venea nimeni şi văzând cât mă costa, normal că mi-am pus întrebarea firească: dacă noi, pentru o eficienţă atât de redusă, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce-a însemnat să organizezi revoluţia bolşevică?

Troţki n-a venit cu o gentuţă în Europa, ci a traversat Atlanticul însoţit de circa 500 de camarazi, care de fapt erau ostaşi de elita, instruiţi pe un teren oferit de Rockfeller. Astfel încât, dintr-un idealist cum parea Troţki - pentru că idealistul poate avea toate culorile ă am vazut dintr-odată o persoană pragmatică, pregătită pentru a face revoluţie, cu o mică armată lânga el. S-au adaugat ulterior finanţarea americană pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri ale Bisericii Evanghelice erau deturnate către sandinistii din Nicaragua. Dintr-o discuţie la televizor a rezultat ca bietul contribuabil german îşi vedea donaţiile facute pentru Biserica mergând spre o mişcare de gherilă comunistă. Aşa s-a închegat mecanismul explicării punerii pe scena a comunismului, menţinerea lui ca sistem şi mai ales extensia lui, printr-o finanţare care ţine de anumite cercuri financiare. Încercând să eşalonam cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lămurit că revoluţia bolşevica nu a fost o mişcare spontana, într-o situaţie specială - o armata ţaristă vlăguita de război, mujicul rus sătul de sărăcie şi de război - a existat un factor subiectiv, au fost agitatorii care au dat scânteia, au ştiut unde să acţioneze pentru a face revoluţie. 

Doctrina şi ingineria socială

V.P.: Din cartea dumneavoastră rezultă clar că de experimentul comunist tot masonii se fac vinovaţi şi tot ei l-au distrus, pe principiul „Eu te-am facut, eu te omor!”. Este aici o anume continuitate?

F.M.:Fără îndoială! Asta pentru că a intervenit altceva. Este continuitate, dar cu alte mijloace. Mai întâi afirmaţia ca nu exista doctrină masonică de dreapta. Chiar lojile de Rit Scoţian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scoţian din America, mult mai de dreapta decât Marele Orient.

V.P.: Nu este tot o iluzie întreţinută? Am întâlnit masoni români care pretind că fac parte din loja de dreapta „Bujor Sion”...

F.M.: Nu, nu este o iluzie. Este în parte şi un act de manipulare. Eu trebuie să demonstrez alegătorului că am ceva cu dreapta sau că sunt opus stângii măcar. Altfel, cum s-ar întâmplă că în loji masonice de dreapta au intrat o mulţime de ofiţeri de securitate? Prin urmare, este un joc politic. Experimentul comunist are legătura cu ideologia masoneriei, care este atee şi internaţionalistă. Deci nu are cum să fie de dreapta.

V.P.: Dacă parcurgem toate etapele, de la Revoluţia Franceză pâna la construcţia europeană actuală, care este scopul politic discret al masoneriei?

F.M.: Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am făcut comunismul fiindcă este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care tinde spre un guvern mondial şi un stat masonic unic. Iar paşii către acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependinţă politica socialistă sau comunistă, conform ritualurilor masonice. Prin urmare ne îndreptam spre un guvern mondial, care nu va avea alături Biserica, în calitate de sfătuitor. Ne îndreptam către un stat care tinde către distrugerea naţiunilor, a familiei şi a religiei. Se doreşte concentrarea puterii într-un singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internaţionaliştii, mondialiştii, globaliştii nu sunt în nici un caz de dreapta. Ei doar mimează un joc al dreptei. Problema vizează doar concentrarea puterii. 

Consumismul

V.P.: În aceasta luptă teribilă pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?

F.M.: Naţionalismul. Mai întâi trebuie însă precizat că sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat şi calculat. Sistemul nu mai funcţiona, îşi facuse deja datoria. Una din misiuni era să menţina o mare parte a Globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatura, provocând erodarea statului naţional. Să ne imaginăm că, dacă ţări mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenţi comerciali puternici pe piaţa mondială, ce-ar fi fost ţări cu tradiţie ca România, Polonia sau China, ce concurenţă uriaşă ar fi creat aceste state pentru cei vreo 5.000 de indivizi care vor să ţina în mâini puterea lumii? Dacă aceste state ar fi beneficiat de un regim democratic? Experimentul comunist de inginerie sociala a ţinut în mare parte din lume nu numai sub dictaturi odioase, care au distrus destine individuale, dar care au anihilat economiile naţionale. Prin tratate comerciale subterane, bogăţille acestor ţări au fost spoliate. Ne aflăm într-o ţara de unde s-au defrişat padurile, s-au furat resursele de uraniu şi de alte rezerve strategice. Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidentală a progresat. Nivelul de bunăstare a crescut. Concomitent, statul masonic bine organizat are grija să satisfaca niste nevoi elementare ale omului obişnuit. Asta este deosebirea colosală între Europa Occidentala şi ţările post-comuniste. Aşa s-a ajuns ca nivelul de viaţă al omului mediu din vest să fie cu mult superior faţă de condiţiile de viaţă ale individului din spaţiul fost comunist.

V.P.: Să înţelegem că se pregateste un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?

F.M.: Un imperiu mondial, iar consumismul şi datoria - traiul „înainte” pe cărţi de credit - a te face dator, a te împovăra până la sfârşitul vieţii pentru casă, pentru maşină, pentru studiile copiilor - pe de o parte, este singura şansă a oamenilor tineri, pe de altă parte îi împovărează tot restul vieţii cu rate lunare şi vor avea foarte puţin spaţiu de respiraţie. Iar dobânzile de la leasing, de la credite, care sunt uriaşe, în comparaţie cu averile acumulate, nu fac decât să-i îndatoreze pe tineri. Anumite drepturi ale omului se reduc şi mai mult. În comunism, îmi era frică să văd dacă nu s-a oprit maşina neagra a Securităţii în faţa casei, ca să-l aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Maşina neagră dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau care se comporta politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialiştii se sprijină. Este o varianta a lui homo sovieticus.

Strategia

V.P.: De ce mondializarea este percepută de unii observatori drept marea revanşa, ultima, faţă de toate naţiunile lumii?

F.M.: Fără îndoială că este o percepţie corecta. Aşa cum masoneria a contribuit şi la faurirea statului român. Dar atunci ne aflam în momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor si trebuiau stimulate statele naţionale. Deci acceptarea statelor naţionale era un pas fiindcă dusmanul numărul unu al masonilor erau atunci imperiile. În acel context, România şi-a dobândit independenţa naţională. După ce-au terminat imperiile, s-a ajuns la faza în care avem în faţă naţiunile. Întâi monarhiile, pe care, dacă nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale. Prinţesa Diana a fost transformata, dintr-o posibilă purtatoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proastă calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca, Norvegia, au pătruns prin căsătorii - probabil dirijate - componenţi ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul „regalitate” nu mai trezeşte respect total şi supunere ca oameni daţi de Dumnezeu pentru conducerea naţiunii. Monarhia devine un duşman de bază, dar din ea n-a rămas mare lucru. Să nu uitam că şeful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina Elisabeta a II-a vine după el. Prin urmare, regii ramaşi au putere consultativa, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele Spaniei colaborează mult cu prim-ministrul, are discuţii private, dar hotărârile guvernului socialist nu se iau de acord cu regele. Socialiştii fac tot ce se spune de la lojile superioare. De aceea, şi regelui Mihai, care face şi el parte din Ritul Scoţian, nu i s-a dat dreptul să ramâna în România. Am convingerea că aşa a fost. Când s-au adunat atâţia oameni în faţa lui, putea să rămână în România. Dar se hotărâse să nu mai fie regalitate. După distrugerea monarhiilor, se anihilează naţiunile. Acesta este procesul la nivel macroscopic. La scara microscopică, instituţiile care ne sunt adversare şi care trebuie să dispara sunt Biserica, Armata şi Familia. Aceasta erodare continuă arată planul foarte clar al unei instituţii ce nu are a face cu morala noastră creştină. 

Aurul lumii

V.P.: Există în Vechiul Testament un dicton straniu: „Voi veţi înghiţi aurul lumii!”. Nici o naţiune nu are înscris ceva similar în cartea ei fundamentala. Unde merge aurul lumii moderne? 

F.M.: La ora actuală, nu se mai poate răspunde simplu. Nici cunoscătorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca să evaluam unde se concentrează banii, vă amintesc un lucru. Dacă vrei să faci o excursie în Statele Unite, am cerut bani de la bancă în dolari. De fiecare dată, primeam bancnote noi. Toţi turistii germani, care pleacă peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circulă în întreaga lume. Cum să tipareşti atâţia dolari noi? Trebuie să ai acoperire. Nicio ţara din lume nu are însă acoperire în aur, platină sau acţiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costă doar hârtia, cerneala şi manopera. Nu mai are nici o acoperire. Şi atunci, cum răspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se făcea trimiterea la depozitul de lingouri din aur al Băncii Naţionale. Astazi, vedem nişte virgule care se muta în computer. Am trăit în Germania un episod interesant. Fără să dau detalii, o anumită firmă avea o datorie foarte mare şi era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o sumă fabuloasă într-una ridicolă, a unei familii obişnuite. Deci se joacă aşa cum vor ei cu bunăstarea unei ţări. Am devenit tributari cărţilor de credit şi manipulării financiare prin bancă. Banul ca atare îl folosim pentru cumpărături marunte. Se dau deja pensii pe carduri şi în România.

V.P.: Înseamnă că nu trebuia să arunăm cărţile de marxism, în care se scria că banii vor dispărea, naţiunile vor dispărea...

F.M.: Sigur că da, se lucrează deja. Se vor implanta cipuri sub piele, le vom arăta în faţa cititorului electronic şi vom beneficia de cumparaturi în toate magazinele. Fără bani. Cartea de credit este o etapă intermediară. După cum numerele recente de înmatriculare ale maşinilor sunt urmărite prin satelit. Nu sunt poveşti.

Masoneria şi democraţia

V.P.: Unde este salvarea, domnule doctor?

F.M.: Trebuie o precizare. Ca să ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizarii, trebuie să fi trecut prin etapa democraţiei. Democratia este asociata de români cu notiunea de bunăstare. Ei nu vor doar să-şi expună liber opiniile, fără să scoata cineva pistolul pe masă. Democraţia presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un mason care conduce un trust internaţional - şi ei le conduc în totalitate - nu-şi poate permite să aiba salariaţi niste incapabili. Noţiunea de concentrare a puterii si de acumulare a banilor se leaga de competenţa subordonaţilor. Un şef de firmă este foarte important - cazul Kruppului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual şi voia să transforme Insula Capri într-un paradis al homosexualilor. Nu a trezit rezonanţe favorabile în familie. N-a fost dezmoştenit, a primit o rentă viagera, dar n-a ramas conducător. Kruppul s-a desfiinţat şi a devenit societate pe acţiuni, preluată de masoni, fără îndoiala. Prin urmare, democraţia în lumea vestică a însemnat competenţă şi eficienţă. Societatea a produs bani şi a permis un anumit nivel de viaţă. Din considerente de calcul politic, nu din considerente creştine, masonii vorbesc frecvent de linişte socială. Ca să le tihneasca procesul lent de cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstraţii în stradă.

V.P.: Nu au învăţat asta de la marxişti?

F.M.: Posibil. Rezultanta a fost însă un nivel de trai ridicat.

V.P.: Ceauşescu a fost mason?

F.M.: Aşa zic unii, dar nu se ştie nimic concret. Se zice că era în masoneria albastră, care nici măcar nu este structură masonică. Este o organizaţie pentru prostirea proştilor, care şi asa sunt proşti. Masoneria albastră acorda trei grade: este vorba de oameni care plătesc cotizaţie la masonerie, le satisfac vanităţile ca au intrat şi ei într-o organizaţie secretă care conduce lumea, de care au auzit şi ei de la a şaptea mâna. În realitate, nu au nici un fel de acces la operaţiunile de împărţire a profitului.

Secretă, nu „discretă”

V.P.: Se alimentează deja, discret, iluzia că numai intrând în masonerie poţi să ai parte de afaceri mănoase, de carieră stralucită, numai aşa poţi să ai acces la funcţii în stat, chiar la recunoaşterea valorii artistice a operei...

F.M.: În parte, este valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om foarte obişnuit, am primit invitaţia sa fac parte din loja Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmaş al dinastiei. Am refuzat şi am fost admonestat într-o situaţie îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis să refuz?! Mi-a cerut chiar şi scrisoarea înapoi. I-am restituit-o. Am refuzat de patru ori să fac informari pentru Securitate pentru a putea pleca în străinatate, tot aşa am refuzat şi intrarea în masonerie. Fiindca o consider la fel de pernicioasă. Dacă noi, românii, dorim să ne însuşim democraţia, să construim un stat democratic, o facem în speranţa de a ne putea exprima opiniile, de a nu mai vedea monstruozităţile de nedreptate socială de astăzi, de a avea un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie plătit tributul de a trece de la calitatea de membru de partid la cea de membru de loja. Fiindcă asta echivalează cu tradarea sistemului nostru de educaţie, a credinţei noastre în Dumnezeu. Ar însemna să subordonăm interesele prin loja care îşi zice naţională, unor loji internaţionale. Nu pot, ca intelectual, să accept formularea masonică a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc „laboratoare de idei”. Sorin Roşca Stănescu îşi pune ca motto la editorial „Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregatite în laboratoare”. Un motto care nu e ales întâmplător. Şi-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele? Din moment ce, parăsind Parlamentul, Guvernul, Biserica, Tribunalul, Banca Naţională, ne întâlnim în loja, unde se iau realele hotărâri? Dacă optăm pentru o societate democratică deschisă, cu egalitate, fraternitate, cu libertate, atunci de ce va ascundeţi, domnilor? De ce vă faceţi adunările în locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notiţe, în afara de protocoalele încheieate, pe care nu le vede nimeni? În New Mexic, la Santa Fe, am văzut un centru masonic, unde scria mare „Accesibil publicului între orele cutare şi cutare”. De trei ori, am fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obişnuit, când vede afişul, chiar crede că se poate intra acolo, dar nu-l interesează problema pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franţa face şi spectacole de vizionare. Îşi permite uneori să arate că ar fi deschişi publicului şi se consideră societate discretă, iar nu secreta. Este o cacealma. În concluzie, eu zic să nu mai vorbim despre democraţie, îi lăsăm în plata Domnului, desfiinţăm partidele politice, îi lăsăm să tipărească dolari cu ce vor, hotarâţi împărţirea ţărilor, demolaţi biserici, faceţi ce vreţi! 

Pionul

V.P.: Din cartea dumneavoastră rezultă că George Sörös are un rol deosebit în construirea „societăţilor deschise”. De ce-l preocupă un asemenea obiectiv?

F.M.: În momentul de faţă, îl consider pe Sörös principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos uriaş pentru masonerie.

V.P.: Este un altruist?

F.M.: El zice aşa. Eu nu cred. El oferă o capcană foarte atractivă: bursele Sörös. Foarte mulţi tineri străluciti din ţările ex-comuniste, încătuşati de neo-ciocoimea postdecembrisă, nu au nici o şansa de promovare. Trebuie să plece. Puţine firme îi caută. Şi atunci agenţii lui Sörös le fac o ofertă, care presupune completarea unui formular. Trebuie să raspundă la întrebări privind atitudinea faţă de Biserica, de familie, monarhie, faţă de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolaţi ca bursieri şi dintre aceştia aproape toţi intră în mecanismul masoneriei mondiale. Iniţial, în lojile de tineret, apoi li se dau funcţii tot mai mari. Cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu este cunoscut. Tot Iaşiul ştie că este mason, că a beneficiat de numeroase burse de care nu au beneficiat alţi tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii noştri rămân „proşti”!

V.P.: Nu aţi primit nici un avertisment „elegant” din partea discreţilor lumii?

F.M.: N-am primit, probabil pentru că nu mă consideră o persoană atât de importantă, încât să strice glonţul pe mine. Iar eu nu sunt un veleitar. Pot cugeta. Asta am făcut toata viaţa si am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune adevărul şi de a mă oferi ţării mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul sanitar, pentru învătământul medical superior, dar niciodata încolonat în organizatiile lor.

A consemnat Viorel Patrichi

Notă: Personalitate puternică, doctorul Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul Spitalului Municipal Bucureşti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul primar al Capitalei. - n.r.). A hotărât să plece în Germania Federală, unde avea să practice medicina peste 20 de ani. Prin eforturi deosebite şi pe banii lui a contribuit la organizarea rezistenţei anticomuniste din Germania, iar dupa căderea sistemului comunist, s-a întors în ţara. Încă mai avea iluzii. A tradus Constituţia Germaniei Federale şi a oferit-o spre studiu şi aplicare conducătorilor Convenţiei Democrate. Inutil fiindcă toti cei „15.000 de specialişti” ştiau ce aveau de făcut. Ulterior, şi-a oferit serviciile ca medic cu practică într-o lume cu mari performanţe în domeniu. Confraţii l-au primit cu suspiciune. Doctorul Florin Mătrescu a rămas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea „Holocaustul roşu” este rezultatul cercetărilor personale, care, prin sagacitatea lor, neconvenţională astăzi, îl marchează pe oricare cititor. 

RUŞINEA care apasă Braşovul. Revolta de la 15 noiembrie 1987, comemorată cu un SECURIST TORŢIONAR în fruntea oraşului Citiţi mai mult: RUŞINEA care apasă Braşovul. Revolta de la 15 noiembrie 1987, comemorată cu un SECURIST TORŢIONAR în fruntea oraşului. Jurnalista Maria Petraşcu, batjocorită şi după moarte

Autor:  Ovidiu Albu

Este 15 noiembrie. La troița din fața Spitalului Județean din Brașov se depun coroane de flori, oameni zgribuliți susțin discursuri despre suferințele muncitorilor bătuți și deportați de Securitate după revolta din 15 noiembrie 1987. Un moment de curaj cu care Brașovul se mândrește. În biroul său cald din Primăria Brașov, fostul maior de Securitate Nicolae Paraschiv are și el un motiv de mândrie. Stă fără prea multe griji în fruntea Brașovului de peste 12 ani.

31 august 1989. Sediul Securității Brașov. Un tânăr palid stă ghemuit de frică într-un birou sărăcăcios. ”Ascultă, bă, în p…a mă-tii, tu crezi că o să se ajungă iar ca în 1987, când o șleahtă de nemernici a devastat Comitetul Județean de Partid? Recunoaște, spune tot, că aici intri și nu mai știi când ieși!”, răcnește către tânăr un individ în costum cenușiu. Este maiorul de Securitate Nicolae Paraschiv, care încearcă să obțină detalii despre ”manifestările dușmănoase” ale celui anchetat. Tânărul, un muncitor de 23 de ani, recunoaște tot.

Sorin Boacă, muncitor necalificat la IJPIPS Brașov, a fost luat de acasă în august 1989 și dus întâi la Miliție iar apoi la sediul Securității. Aici a intrat pe mâinile lui Nicolae Paraschiv.  ”Am fost chemat la Securitate pentru că am înjurat regimul comunist, pentru că am înjurat personalități din conducerea de partid și de stat, cum ziceau ei, adică pe soții Ceaușescu. Am fost înjurat, ameninţat  şi terorizat de Paraschiv. ‘Aici intri şi nu mai ştii când ieşi’, mi-a spus. ‘Nişte idioţi ca voi asta faceţi, azi vă întâlniţi şi înjuraţi, iar mâine vezi ce se întâmplă, ca la 15 noiembrie. Vezi că de aici nu mai ieşi’. Am recunoscut tot, că am înjurat partidul, că am elogiat sistemul capitalist, modul de viaţă din Occident, tot”, își amintește Boacă. Încă mai simte răceala armei securistului la spate.

A fost nevoit să meargă la Securitate de vreo 20 de ori, unde era ținut în anchete nesfârșite. Umilințe, înjurături, teroare.  A fost dat afară și de la serviciu, din cauza absențelor, deși avea două fetițe mici. Apoi, la scurt timp, a venit Revoluția.

Sorin Boacă nu l-a căutat pe securistul care l-a chinuit însă s-a lovit de el fără să vrea. Nicolae Paraschiv devenise o persoană importantă, avea funcție mare în Prefectură, iar mai apoi, din 2001, a ajuns numărul doi în Primăria Brașov, fiind numit secretar al municipalității. Pe deasupra, fostul securist a obținut și brevet de revoluționar, beneficiind de toate avantajele prevăzute de acest statut

Carieră de securist: Revoluționar cu certificat și înalt funcționar la stat 
 
Paraschiv a intrat în Securitate în 1974. În 1989 avea gradul de maior. După schimbarea de regim, el se redescoperă luptător anticomunist, devenind din 1992 revoluționar cu patalama, având certificat de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite.

Până în 2001, Nicolae Paraschiv a ocupat poziții de conducere și bine remunerate în societăți cu capital de stat, precum Poiana Brașov SA sau SNP Petrom București, pentru ca apoi să se stabilizeze în fruntea Primăriei Brașov.  A fost numit în această funcție de prietenul său, prefectul de atunci al Brașovului, Otilian Neagoe, membru în conducerea filialei locale a PSD. Fost responsabil cu cenzura la Viața Studențească, potrivit scriitorului I.T. Morar, Neagoe este astăzi vicepreședinte al Consiliului Concurenței  și președinte al Consiliului Național de Supraveghere in Domeniul Feroviar.

În 2006, când a trebuit să dea concurs pentru a rămâne pe postul de secretar, Paraschiv a atașat un CV în care menționa că în perioada 1974-1989 a lucrat în Ministerul de Interne. De asemenea, a scris cu mâna lui: ”Declar pe propria răspundere că nu am deșfășurat activități de poliție politică”. Potrivit legii, persoanele care au efectuat ”activități de poliție politică” nu pot ocupa funcții publice. Ca secretar al municipalităţii, fostul maior de Securitate are un salariu din banii publici de invidiat. Considerat “bugetar de lux” de presă, Paraschiv încasa în 2010 peste 2.000 de euro pe lună, de două ori mai mult decât însuşi primarul.


Securistul Nicolae Paraschiv, la scurt timp după ce s-a instalat în fruntea Brașovului

Mărturii: ”Mă trezeam şi noaptea tremurând că vine să mă ia să mă ducă în beciurile Securităţii”
Mărturiile celor anchetați de Paraschiv în perioada în care lucra la ”Ministerul de Interne” spun totul despre natura activităților desfăsurate de acesta.

"În timpul anchetelor Paraschiv mi-a luat declaraţii sub presiune, ameninţându-mă şi aducându-mi injurii grosolane. A ajuns până acolo încât îmi spunea, urlând, că, dacă nu spun tot, nu voi mai ieşi niciodată din beciurile Securităţii", povestea inginerul Marius Troenaru.

O experiență la fel de terifiantă a avut și Maria Pitul, asistentă la Spitalul Județean Brașov, anchetată în perioada 1980-1981 pentru că asculta ”Europa Liberă” :  "Paraschiv m-a ameninţat cu duritate că dacă nu voi scrie ce-mi spune el mă va trimite ‘pe mâna băieților care se poartă mai urât’. De frica bătăilor şi torturilor am scris ce mi-a dictat el. Imediat Paraschiv a convocat o şedinţă cu toate colegele mele, şi cu mine, şi le-a cerut să ia poziţie şi să mă condamne ca duşman al poporului. M-a urmărit şi supravegheat apoi tot timpul iar eu am ajuns să fiu aşa de înspăimântată că mă trezeam şi noaptea tremurând că vine să mă ia să mă ducă în beciurile Securităţii."

Însă cea mai fidelă mostră a activităților avute de actualul înalt funcționar public este chiar raportul semnat cu mâna lui în cazul Sorin Boacă. “Din datele pe care le deţinem rezultă că are manifestări duşmănoase grave la adresa conducerii superioare de partid şi de stat şi intenţii de evaziune”, afirma securistul în Mapa de Verificare nr. 6218 privindu-l pe “Barbu”, numele conspirativ dat lui Boacă.  În încheiere, Paraschiv solicita ”încadrarea informativă” a muncitorului și ”interceptarea corespondenței interne” pentru a stabili ”motivația manifestărilor dușmănoase”.
 

Măsurile dispuse de maiorul Paraschiv în dosarul lui Sorin Boacă
 
Jurnalista batjocorită după moarte
 
Declarațiile victimelor, citate mai sus, au fost consemnate în presa brașoveană de Maria Petrașcu, o jurnalistă care lupta încă din 1990 pentru deconspirarea securiștilor infiltrați în spațiul public și eliminarea impostorilor din asociațiile de revoluționari.  În 2006, ea a sesizat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), care a stabilit că Nicolae Paraschiv a efectuat acte de ”poliție politică”. Fostul maior a contestat decizia CNSAS în instanță, la dosar depunând ulterior și o caracterizare a Mariei Petrașcu, realizată  într-un stil ce demonstrează că nu și-a pierdut reflexele.

”Din punct de vedere moral Maria Petraşcu avea un caracter îndoielnic, era pătimaşă şi răzbunătoare, avea înclinaţii spre viaţa aventuroasă, amoroasă şi a consumului de băuturi alcoolice. Din punct de vedere profesional, nivelul mediu de pregătire şi înţelegere a făcut să nu depăşească condiţia de ziaristă.
(…) Datorită deserviciilor aduse mişcării revoluţionare braşovene, a intrigilor şi dezbinărilor semănate în rândul membrilor şi asociaţiilor de revoluţionari, Maria Petraşcu a fost permanent contestată, blamată, repudiată şi chiar lovită de unii dintre aceştia, inclusiv cu ocazia unor manifestări oficiale”.

Într-adevăr, după cum remarca securistul ca argument în favoarea sa, Maria Petrașcu a fost bătută pe 22 decembrie 2011 în Cimitirul Eroilor din Brașov cu ocazia comemorării morților din 1989. Atacatorul este membru al organizației care l-a făcut revoluționar pe Nicolae Paraschiv, Asociația Brașov Decembrie 1989. Președintele acestei organizații, Dorin Lazăr Maior, secretar executiv al PSD pe problemele revoluționarilor, a fost condamnat la începutul acestei săptămâni la 7 ani de închisoare pentru șantaj.
Maria Petrașcu a murit la două săptămâni după ce a fost lovită, pe 10 ianuarie 2012. A fost decorată post-mortem de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național ”Serviciul Credincios în grad de Cavaler” pentru ”obiectivitatea și profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul unei cariere de excepție în presă” şi înmormântată cu onoruri militare.


Maria Petraşcu şi Sorin Boacă în faţa troiţei dedicate martirilor din 15 noiembrie 1987
 
Apărarea lui Paraschiv: Da, am fost ofițer. Si ce dacă? E vorba de viața mea privată
 
În procesul pe care îl are cu CNSAS, Nicolae Paraschiv susține că nu a ”dispus măsuri de natură penală, de anchetă penală sau oricare altele cu caracter represiv. Mai mult decât atât nu a existat nici o persoană care să fi fost afectată pe nedrept ca urmare a activităţii reclamantului de ofiţer de informaţii”.
Pe de altă parte, faptul că unii membri ai CNSAS au fost victime ale Securității ar afecta capacitatea acestora de a fi obiectivi. ”Din CNSAS au făcut parte persoane care au suferit de pe urma măsurilor luate de Securitate (Ticu Dumitrescu, Mircea Dinescu, etc), fapt care a afectat în mod serios independenţa acestora faţă de instituţia judecătoare şi de propria conştiinţă profesională”, afirmă maiorul.
Securistul din Primăria Brașov a refuzat constant să vorbească cu presa despre trecutul său. Există o singură excepție, din 2008, când a declarat unui ziar brașovean că ”numai Dumnezeu are dreptul să judece”.
”Făceam parte dintr-un sistem. Da, am fost ofițer. Și ce dacă? E vorba de viața mea privată. Foarte mulți activau în PCR. Dar asta nu înseamnă că am făcut poliție politică. Sunt și eu un om, am un suflet. Iar sufletul meu a fost călcat în picioare de răuvoitori. Dar nu-i judec. Numai Dumnezeu are dreptul să judece”, spunea Paraschiv.

Opriţi satanizarea copiilor!

Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.

Foto: familiaortodoxa.ro

 

Desfăşurate sub masca toleranţei şi diversităţii, activităţile propagandistice ale homosexualilor au depăşit cadrul Colegiului „George Coşbuc” din capitală – acolo unde elevii organizează an de an marşuri gay, cu ştiinţa şi acordul profesorilor şi directorilor. Devenite adevărate pepiniere pentru activiştii dornici să racoleze adepţi din rândul celor mai inocente făpturi, şcolile din România găzduiesc din ce în ce mai multe programe de propaganda homosexuală, prin care se urmăreşte, în fapt, îndoctrinarea şi pervertirea copiilor noştri.
Astfel, în perioada 21 – 22 noiembrie 2013, Asociaţia Accept organizează, la Bucureşti, cel de-al treilea seminar cu privire la „Abordarea situaţiilor de intimidare a elevilor LGBT”. Seminarul se adresează profesorilor de liceu şi consilierilor şcolari, propunându-şi:
1.  să sprijine profesorii şi consilierii şcolari în prevenirea situaţiilor de intimidare şi hărţuire a elevilor, prin oferirea de informaţii şi prezentarea de instrumente (activităţi, exerciţii) care pot fi folosite în acest sens;
2.  să abordeze aspectele specifice hărţuirii şi intimidării elevilor cu risc a fi victimizaţi pentru că sunt presupuşi a fi LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender)
3.  să faciliteze schimbul de experienţă pe această temă între cadre didactice preocupate de prevenirea intimidării şi hărţuirii elevilor, în general.
Cursul cuprinde şi definirea unor termeni LGBT (orientare/ comportament/ identitate sexuală, transgeneritate etc.), oferirea de informaţii despre comunitatea gay din România şi o sesiune de tipul Biblioteca Vie, în care participanţii pot afla mai multe prin discuţii cu voluntari ACCEPT care se identifică a fi lesbiene, gay, bisexuali, transgender sau queer.
De pe pagina asociaţiei „Accept” mai aflăm că „seminarul este gratuit pentru 15 persoane, selectate pe baza informaţiilor furnizate de candidaţi în formularul de înscriere (criterii: ocupaţie-profesor sau consilier şcolar, motivaţia prezentată, posibilitatea de a pune în practică instrumentele prezentate, ordinea primirii formularelor de înscriere).” Seminarul este organizat în cadrul proiectului “Educaţie pentru Diversitate”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Proiectul se desfăşoară pe o perioadă de 6 luni, adică de la 1 iulie 2013 până la 31 decembrie 2013, beneficiind de o finanţare în valoare de 45.000 de lei.
Primele două seminare pe această temă au avut loc, la Sinaia, în intervalele 20 – 22 septembrie şi 25 – 27 octombrie 2013, cadrele didactice participante la stagiul de formare urmând a disemina în şcoli informaţiile dobândite.
„Concluziile au fost încurajatoare. Mulţi dintre cei 18 profesori sunt pregătiţi să înceapă sau să continue activităţi cu elevii care să urmărească prevenirea şi sancţionarea situaţiilor de intimidare/hărţuire. Am plecat de la seminar cu multe planuri de activitate pentru viitorul imediat”,spune Irina Niţă, într-un comentariu postat pe contul de facebook al asociaţiei „Accept”.
Proiectul asociaţiei „Accept” nu este singular, pe linia îndoctrinării copiilor în spirit ateisto-satanist. Acestuia i se adaugă Campania împotriva îndoctrinării religioase în şcoli, susţinută de Asociaţia Secularist-Umanistă din România (ASUR), campanie ce-şi propune„informarea părinţilor şi elevilor asupra statutului orelor de religie”, prin intermediul grupurilor de voluntari care împart materiale informative în şcolile din Timişoara, Brăila, Botoşani şi Bucureşti, după cum informează ASUR într-un comunicat remis recent HotNews.ro. De asemenea, Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a precizat pentru HotNews.ro că “dacă s-ar recunoaşte (cum ar fi legal) faptul că religia poate fi doar facultativă, atunci profesorii de religie nu ar putea fi angajaţi permanent în şcoli, ci doar prin contracte temporare, pe an şcolar”. Potrivit acestuia, “înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie – adică de către stat – încalcă dreptul la libertatea conştiinţei, dreptul părinţilor sau al tutorelui legal de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copilului”.

Discriminarea creştinilor de către homosexuali

Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.
Din nefericire, toate aceste forme de discriminare se îndreaptă azi, mai mult ca oricând, împotriva copiilor noştri. Societatea nu mai ţine cont de valorile naţionale şi religioase, inducând elevilor ideea că homosexualitatea, precum şi celelalte perversiuni sexuale, reprezintă variante normale ale sexualităţii şi că orice elev poate fi un homosexual încă nedescoperit. Iar noi, părinţi şi pedagogi, ne conformăm acestor directive aberante, fără a înţelege faptul că încercând să-i „apărăm” pe copiii noştri de fantomaticele reacţii „homofobe” ale colegilor, nu facem decât să-i îndemnăm să adopte un comportament nefiresc şi deviant, garantându-le chiar protecţia, înţelegerea şi susţinerea noastră! Deşi în sinea noastră nu suntem defel de acord cu sodomia, punem umărul pentru intrarea ei în legalitate!
Să nu uităm faptul că în Ortodoxie există convingerea potrivit căreia societatea trebuie să ţină seama nu numai de interesele şi dorinţele umane, ci şi de adevărul divin, de legea morală veşnică dată de Dumnezeu, lege care acţionează în lume indiferent dacă voinţa anumitor oameni este de acord sau nu cu aceasta. De aceea, drepturile omului nu pot fi un motiv pentru constrângerea creştinilor de a încălca poruncile lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă văzând un mare pericol în sprijinul legislativ şi public oferit diferitelor vicii: homosexualitate, pornografie, avort, pedofilie, fertilizare in vitro, eutanasie etc. De asemenea, exercitarea drepturilor omului nu trebuie folosită pentru justificarea niciunui abuz faţă de simbolurile religioase sfinte, valorile culturale şi identitatea unei naţiuni.
Mai mult decât atât, responsabilitatea noastră, a tuturor, faţă de copii este enormă, căci „cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare. (Marcu 9,42) Rolul şcolii este acela de a forma personalitatea copilului în concordanţă cu planul Creatorului, luând în considerare tradiţiile culturale ale societăţii, şi nu de a deschide copiilor drumul către desfrâu, pornografie, violenţă sau infracţionalitate, sădind în sufletele lor curate nu seminţele credinţei, cuminţeniei, curăţiei, ci pe cele ale coruperii şi ale patimilor grele.
«Un tată, scrie în Sfânta Evanghelie, şi-a adus copilul, care era demonizat, la Domnul, deoarece apostolii nu reuşiseră să îl ajute. Însă de ce nu reuşiseră? Aceasta reiese din dialogul dintre tatăl îndurerat şi Hristos. "Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?", a întrebat Domnul. "Din pruncie", a răspuns tatăl. (Marcu 9,21). Iată deci, de ce diavolul avea o aşa de mare putere asupra copilului: deoarece nu fusese alungat mai devreme. La fel se întâmplă şi atunci când se instalează în sufletul copilului vostru demonul slavei deşarte, al trândăviei, al iubirii de plăceri trupeşti ş.a. Dacă el nu este alungat atâta vreme cât copilul este încă mic, mai târziu dobândeşte o asemenea putere, încât îi este foarte greu cuiva să îl înfrunte. Cândva, după trecerea timpului, eliminarea sa devine chiar imposibilă şi nu se mai poate deja spera decât într-o minune a iubirii lui Dumnezeu.»(Mamă, ai grijă! Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk).

Autor: Irina Nastasiu 
Sursa: Doxologia

Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de dr. Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2013 s-au împlinit 51 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”

+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA