Am scris de
multe ori: „Vremea noastră e vremea tineretului”; şi am spus, cu aceasta, prea
puţin. Noile concepţii politice întrupate în sisteme de organizare a statului
merg mai adânc – până la copil, […] problema copilului ia un aspect izbitor: acela
al dreptului de proprietate asupra lui.
Sovietele,
bunăoară, pretind că omul aparţine în întregime statului şi, prin urmare,
copiii sunt o proprietate publică. Pentru a realiza această idee năstruşnică, a
fost desfiinţată familia, adică drepturile naturale ale părinţilor, şi
Biserica, adică drepturile spirituale ale lui Dumnezeu. Singur statul trebuie să
dispună de copii ca proprietar absolut. Dar copiii statului sunt în realitate
copiii nimănui. Şi una dintre crimele fioroase ale bolşevismului sunt cetele de
copii părăsiţi, crescuţi animalic pe maidane, prin ganguri şi beciuri, ucişi de
boli, mâncaţi de şobolani, desfiguraţi de mizerie, stafii groaznice ale sfintei
copilării. […]
Principiul
înnoirii lumii prin copil, ridicat azi pe planul marilor probleme de stat, e
însă principiul oricărei pedagogii; dar mai presus de toate, al creşterii
creştine. Dacă răul din stat e răul din societate şi dacă răul din societate e
răul din om, creşterea creştină urmăreşte nimicirea răului din om sau mântuirea
de păcat. Aici pe pământ, Biserica pregăteşte în suflete mântuirea, pe care în
chip definitiv o dă Iisus Hristos la judecata din urmă. Biserica pregăteşte
deci pentru cealaltă ordine de existenţă. Cu alte cuvinte, scopul creşterii
creştine trece dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere destinul
omului în veşnicie. Căci dacă admitem că omul nu moare întreg o dată cu
moartea-i trupească, atunci destinul lui e altul decât acela de a face o scurtă
umbră pământului. Misiunea Bisericii se înscrie în această infinită perspectivă
a nemuririi şi veşniciei. Şi ea ne ajută să înţelegem în altă lumină problema, pe
care o pun noile concepţii politice, despre dreptul de proprietate asupra
copilului.
Ce
e statul faţă de Biserică? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp
şi spaţiu ale vieţii pământeşti. Pretenţia lui de a stăpâni pe om cu
exclusivitate şi de a-l absorbi total în finalitatea politică însemnează,
implicit, interzicerea acestui om de la destinaţia-i veşnică şi strivirea
sufletului în teascul timpului şi al spaţiului. Numai un stat, care circumscrie
existenţa umană în valoarea vremelnică a dobitoacelor, poate să aibă această
pretenţie. Astfel ne apare în monstruoasa ei absurditate năzuinţa statului
sovietic (şi european, n.n.) care, tăgăduind pe Dumnezeu şi veşnicia vieţii de
dincolo de moarte, a voit confiscarea totală a omului şi proprietatea publică a
copiilor. Drepţi sau tirani, înţelepţi sau nebuni, dictatorii istoriei sunt şi
ei biete puteri ca iarba câmpului, care acum este, iar mâine în foc se aruncă.
Şi, desigur, miliarde de părinţi de la
începutul lumii până azi şi alte miliarde de acum încolo n-au născut şi nu vor
naşte copii pentru a se împroprietări cu ei un Lenin sau un Stalin oarecare.(s.n.)
[…]
Adevărul
acesta, pe care caută să-l sugrume în vremea de azi dictatatorii lacomi de
stăpânire asupra vieţii şi a morţii, ne apare în lumina suverană din sfânta
Evanghelie. Întrebat asupra durabilităţii căsătoriei, Iisus Hristos afirmă
legătura ei indisolubilă, ridicată la rangul de taină a Bisericii. Iubirea
dintre bărbat şi femeie devine sfântă nu atât prin puritatea ei pasională, cât
prin faptul că rodeşte viaţă dând naştere noilor generaţii. Ce atitudine are
Mântuitorul faţă de aceste noi generaţii ne spune Evanghelia imediat după convorbirea
despre căsătorie. Oamenii îşi aduceau copiii la Iisus să-i atingă cu mâinile
sale şi să-i binecuvânteze. Ucenicii însă, crezând în naivitatea lor că această
îmbulzeală a mulţimii i-ar cădea cu supărare, îi certau pe părinţi.
„Iar
Iisus, - povesteşte evanghelistul -, văzând aceasta, nu i-a părut bine şi le-a
zis lor: Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca
aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi
împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea. Şi luându-i în braţe,
şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat pre dânşii.”
Însemnătatea
pe care o dă Mântuitorul copiilor, în această scenă de o dumnezeiască
drăgălăşenie, devine principiu normativ în creştinism. Înţelegem din ea că între Iisus Hristos şi copii există o atracţie
spontană. El are braţele deschise către toţi copiii din lume, iar aceşti copii
sunt împinşi către dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor.(s.n.) În
icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care
îl primesc cu entuziasm mai fierbinte şi ramurile verzi cu care îl omagiază
sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste
icoane un amănunt de o frumuseţe înduioşătoare: pe planul întâi e zugrăvit un
copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers
piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt
toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, care vine.
Avem noi dreptul, părinţi sau dictatori
politici, oricine am fi, avem noi dreptul să împiedicăm această atracţie
spontană şi adâncă dintre Isus Hristos şi copii? (s.n.)„Lăsaţi copiii să
vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui
Dumnezeu”, ne porunceşte El. Şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de
noi oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos.
Şi
mai este un adevăr ce se desface din această scenă evanghelică a binecuvântării
pruncilor. Şi anume: dintre toate vârstele, copiii sunt preferaţi îndeosebi de
Mântuitorul, şi lor, înaintea tuturor, li se dă împărăţia cerurilor. În logica
misterioasă a acestei preferinţe, oamenilor maturi li se adresează următoarea
condiţie: „Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca
pruncul, nu va intra în ea!” Iar pruncul acesta, care e numai un pui de om, e
ridicat pe braţe de Iisus şi, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept
pildă de creştin model! Dacă te laşi sfătuit de orgoliul tău de om în vârstă,
ţi se pare aproape scandalos că trebuie să dai în mintea copiilor ca să câştigi
iubirea lui Hristos.
Şi
totuşi, aceasta este legea împărătească a încreştinării noastre. Trebiue
într-adevăr să revii la mintea copiilor pentru a-ţi regăsi linia marelui destin
de dincolo de moarte! În creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel
vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim
ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Iisus Hristos,
pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm
cultura cu religia. În cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o
acumulare necontenită de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie
măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm
treptat la nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiei însă se petrece
invers faţă de procesul culturii. Ce reprezintă din punct de vedere creştin
copilul nou-născut în această lume şi renăscut prin baia misterioasă a
Botezului? El reprezintă însăşi simplitatea şi puritatea absolută în felul ei.
Frăgezimea naturii lui neatinsă încă de arşiţa patimilor din lume,
virginitatea, spiritul lui care încă nu cunoaşte răul, neprihana de crin a
inimii lui fac din această fiinţă un înger în trup, destinat parcă numai
zâmbetului şi bucuriei fără sfârşit. Această nevinovăţie iniţială însă nu se va
păstra de la sine, de-a lungul vieţii, ca un absolut incoruptibil. Înclinările
către patimă se vor ivi progresiv o dată cu creşterea şi cu dezvoltarea
instinctelor din natura omenească. Tot secretul educaţiei creştine stă în
strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre
binele lui şi a semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în
patimi. Căci instinctele din om sunt ca armele cu două tăişuri: călăuzite
normal de cârma voinţei, ele duc pe calea marii destinaţii de dincolo de
moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară a pierzării.
Educaţia prin urmare, care e îndeosebi exerciţiul eroic al voinţei, constă din
sforţarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi al
simplităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc. Astfel măsura virtuţii
omeneşti e copilul. Am putea spune fără
să greşim că suntem atâta de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm
în noi până la sfârşitul vieţii. (s.n.)
Iată,
deci, pentru ce nu trebuie să confundăm procesul culturii, care e un spor
progresiv de cunoştinţe, cu procesul religiei, care e sforţarea de a ne păstra
în viaţă zestrea de neprihană cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură,
savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului. Cele mai
înalte culmi ale geniului omenesc sunt poeţii şi filosofii, eroii şi sfinţii.
Fiecare din ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei.[…]
După
umila mea părere, mitologia basmelor, care absoarbe atenţia tuturor copiilor
incomparabil mai mult decât orice istorioară de conţinut aievea, ascunde în
atracţia ei aderenţa profundă a sufletului copilăresc la dimensiunile
supranaturale ale existenţei. În basm, instinctul copilului îşi caută
destinaţia de dincolo de moarte. Basmul e însă numai un paliativ care potoleşte
setea acestui instinct metafizic. Singură
religia îl poate mulţumi deplin. De aceea, dintre toate întâmplările culminante
ale geniului omenesc, aceea care realizează în chip integral şi sublim
copilăria e sfântul. Sfântul e
creştinul desăvârşit, dar în acelaşi timp şi copilul desăvârşit. Această
afirmaţie, pentru a nu rămâne un simplu paradox, ne obligă să căutăm în fiinţa
sfântului şi în fiinţa copilului elemente comune amândorura, pe temeiul cărora
să ne lămurim mai bine.(s.n.)
Există
într-adevăr asemenea note comune?
Să
amintim că am vorbit mai sus de înclinarea spontană a copilului către Iisus
Hristos, aşa cum reiese limpede din cuvintele sfintei Evanghelii: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi pre ei”. Fără îndoială, aceasta nu
presupune altceva decât o atracţie şi o iniţiativă originară sufletului
copilăresc către lucrurile divine, către dimensiunile supranaturale ale
persoanei Mântuitorului. Dacă această pornire n-ar exista, atunci cuvintele
„lăsaţi-i” şi „nu-i opriţi” n-ar avea nici un sens. Această atracţie spre
supranatural şi spre divin se poate constata în psihologia infantilă şi din
gustul pentru basme, care nu sunt decât un paliativ şi o sugestie artistică a
lumii de dincolo, dar se poate constata mai ales din teribilele întrebări ale
copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce
înfăşoară lumea văzută. Întrebările
acestea atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de
ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se
exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea în care a venit în
proporţiile ei juste şi de a o depăşi prin aderenţa la divin.[…] Filosofii
recunosc faptul că sufletul omenesc vine pe lume cu dispoziţia de a adera la
lucrurile divine de dincolo de lume. Această
pornire nativă de căutare şi această nevoie originară de aderare şi de adorare
e temelia sufletească a religiei, adică a legăturii vii dintre om şi Dumnezeu.
Unii cugetători numesc religia, din această pricină, „un instinct adânc
înrădăcinat în sufletul omenesc”. […]
Sfântul
e un creştin adevărat desăvârşit pentru că aderenţa lui la divinitate sau
religia, care e un instinct originar în sufletul copilului, el o trăieşte
integral ca supremă stare de conştiinţă. Pe culmea credinţei creştine, sfântul
îndeplineşte în mod pasiv voia lui Dumnezeu; o stare de pasivitate fericită,
asemănătoare cu aceea în care copilul, cu faţa în sus, surâzatoare, primeşte
laptele mamei sau, mai mărişor, cu aceeaşi faţă deschisă şi capul dat pe spate,
primeşte fericit răspunsurile religiei la întrebările ultime, puse de candida
lui curiozitate metafizică. Începutul vieţii şi termenul ultim al desăvârşirii
ei se leagă astfel în aceeaşi notă de fericire comună, pe care o dă aderenţa la
divin. Candoarea copilăriei se întâlneşte pe acelaşi plan înalt cu sfinţenia.
Dar
candoarea copilăriei e o stare de natură a sufletului purificat prin baia
Botezului, în vreme ce candoarea sfântului e o stare cucerită prin nevoinţele
şi casnele nespus de grele ale unei vieţi întregi. Gradul de puritate ba
copilăriei scade necontenit cu adolescenţa, cu tinereţea, cu bărbăţia şi
bătrâneţea, dacă omul se lasă pradă pornirilor rele. Precum valurile mării
macină pe nesimţite ţărmul de piatră, tot astfel valurile vieţii nimicesc cu
timpul blocul de candoare al copilăriei. Lupta sfântului este aceea de a
menţine nivelul iniţial de candoare. Ea se seamănă adesea cu truda lui Sisif de
a ridica stânca pe vârful muntelui, ca iar să se rostogolească de acolo şi iar
s-o ridice din vale spre culme. Numai o biruinţă deplină îl readuce pe sfânt la
măsura copilului care a fost el însuşi imediat după Botez.
În
ce constă oare sfinţenia şi cât se aseamănă ea cu copilăria?
După
doctrina creştină sunt două lucruri, îndeosebi, care fac pe om capabil de
sfinţenie. Unul e simplitatea spiritului,
iar al doilea e puritatea inimii. […]
NICHIFOR CRAINIC Copilărie şi sfinţenie în volumul Ortodoxie şi Etnocraţie, 1938
