În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40)
Iubiţi credincioşi,
În Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (I Ioan 4, 16).
Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătând că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).
Deci, înţelegând cât de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi cîştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: "Toate virtuţile ajută mintea omului să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburând către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: "Dragostea se naşte din rugăciune".
Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se câştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus.
Acest lucru îl arată Sfântul Diadoh al Foticeii, zicînd: "Alta este dragostea sufletului şi alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfânt. Dragostea dintâi este moderată şi pusă în mişcare de voinţa noastră, atunci când vrem; de aceea este şi răpită uşor de duhurile cele necurate, când nu ţinem cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa cea negrăită şi infinită, căci mintea umplându-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţâşneşte dragostea şi bucuria" (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Aşadar, trebuie să înţelegem că în dragostea naturală este activ şi omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată şi prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.
Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobândit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întâi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).
Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaşte şi după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi şi străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mângîie pe cei necăjiţi şi întristaţi (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) şi se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora şi pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeşte pe sine pentru alţii şi chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).
Acestea şi altele de acest fel sunt semnele omului care s-a învrednicit a dobândi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privinţă şi din mărturiile Sfinţilor Părinţi. Iată ce zice Sfântul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: "Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile încă necurăţite ale aproapelui". Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mâncare sau chiar să nu mai poftească a mânca; căci precum apa hrăneşte rădăcinile de sub pământ ale plantei, aşa hrăneşte focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui" (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăşi Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: "Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin" (Filocalia IX, Suta I-a).
Deci, fraţii mei, dacă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) şi ne învaţă să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele şi de sporirea lui şi se sileşte a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu şi vinovat de osânda cea veşnică!
Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvârşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).
Să ne aducem aminte că mai întâi ne-a iubit cu desăvârşită dragoste Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). La fel întâiul mucenic, apostol şi arhidiacon Ştefan, nu şi-a dat duhul până nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărâmau capul cu pietre. Căci, urmând pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea, a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a adormit (Fapte 7, 60).
Această dumnezeiească dragoste a arătat-o şi marele prooroc Moise când poporul lui Israel a greşit înaintea lui Dumnezeu, închinându-se viţelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Şi acum, de vrei să le ierţi lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris! (Ieşire 32, 32).
Aceeaşi dragoste dumnezeiască purta în sufletul său şi marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdând atâtea bătăi şi prigoane de la iudei, le dorea mântuirea, încât voia să fie despărţit de Hristos, numai ei să fie mântuiţi, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sunt israeliţii (Romani 9, 1-4).
Iubiţi credincioşi,
Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintâi, fiindcă se naşte din ea şi este nedespărţită de aceea. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintâi, acela de nevoie iubeşte şi pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele, spre a nu greşi înaintea Lui? La această întrebare mai întâi noi trebuie să ştim că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.
Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău... (Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37), adică pe cât porţi grijă şi te sârguieşti pentru tine, pe atât poartă grijă şi te sileşte şi pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, şi am asculta de unul ca acesta făcând fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osândă veşnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos şi ne facem vinovaţi de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).
În continuare vă reamintesc o istorioară adevărată despre nemăsurata dragoste de Dumnezeu a Sfîntului Ignatie Teoforul, adică purtătorul de Dumnezeu, pentru care a fost mâncat de lei, la Roma.
Pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfântul Ignatie, pe care sfânta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuieşte la 20 decembrie, cu câteva zile înainte de Naşterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cînd Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ şi a fost luat de Mântuitorul în preasfintele Sale braţe, pe care arătându-l poporului, a zis: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte (Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfântului Ignatie "purtător de Dumnezeu", fiindcă a fost purtat de Domnul în braţele Sale.
Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, a cărui viaţă a urmat trăind în feciorie şi viaţă sfântă, purtând neîncetat în inima sa pe Hristos şi pururea mărturisindu-L oamenilor.
Pe acest sfânt l-a întrebat împăratul Traian: "Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?" El a răspuns: "Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu". Apoi l-a întrebat: "Tu porţi în tine pe Hristosul tău?" Sfântul a răspuns: "Cu adevărat Îl port". După ce împăratul l-a ameninţat cu moartea şi l-a chinuit să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli, văzându-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credinţe, l-a condamnat la moarte, trimiţându-l la Roma legat în lanţuri, sub paza a zece ostaşi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungând acolo, a fost legat şi dat spre mâncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în faţa unei mari mulţimi de oameni.
Creştinii de la Roma s-au întristat mult şi voiau să-l oprească de la această moarte amară. El le-a scris o scrisoare când a trecut prin Smirna, şi le-a zis: "Iubiţii mei fraţi, să nu arătaţi către mine dragoste deşartă ca să mă opriţi de la dorinţa mea cea mare. Eu sunt grâu al lui Hristos şi vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor, spre a mă arăta pâinea lui Dumnezeu".
Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfâşia, Sfântul Ignatie a vorbit poporului, zicând: "Bărbaţi romani care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sînt osîndit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a cărui dragoste este cuprinsă inima mea şi pe care fără de saţ Îl doresc". Acestea zicând el, au venit asupra lui leii şi îndată l-au sfâşiat în bucăţi, după cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mâncînd leii trupul sfîntului, inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca şi unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostaş, care auzise de la mulţi că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a zis în derîdere: "Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în inima sa". Luînd o sabie, a despicat inima sfântului în două. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfîntului fiind despicată în două, pe ambele părţi ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toţi cei care au văzut acestea s-au speriat şi s-au mirat, zicând: "Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!"
Aşa a iubit pe Hristos Sfântul Ierarh şi Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine voieşte să ştie mai pe larg despre pătimirea Sfîntului Ignatie şi cum a pătimit la Roma, să citească viaţa lui la 20 decembrie.
Iubiţi credincioşi,
În încheiere, vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce aţi auzit la începutul predicii, şi anume că toate virtuţile ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decât toate rugăciunea curată şi neîncetată. Deci să ne silim cu toată sârguinţa a lucra toate faptele bune şi, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfânta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem câştiga dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămânem în El şi El în noi, şi aşa, cu mila şi cu harul Preasfintei Treimi, să fim şi noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele noastre. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu