Această intimitate maximă a lui Dumnezeu cu făptura Sa a fost vestită de Iisus în Palestina de acum 2000 de ani ca „Împărăţie a lui Dumnezeu”, vestire ce se prelungeşte prin Biserică în toate secolele şi ariile geografice ale lumii, provocând tulburare mare (F.A. 19, 23) acolo unde ea se face în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 23). De ce tulburare? Pentru că vestirea în sine cuprinde sămânţa acestei Împărăţii, fapt ce răvăşeşte puterea răului statornicită peste lume (1 In 5,19). Apostolul Pavel arată că toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim 1, 12), eshatologicul modus vivendi nefiind compatibil cu ontologia pervertită a lumii actuale. Despre prigoana şi persecuţiile repetate asupra creştinilor în istorie vorbeşte şi Hristos Domnul, fericindu-i pe cei care Îl mărturisesc înaintea dregătorilor de stat, a sinagogii (adică, în sens larg, a instituţiei religioase, oricare ar fi ea) şi în arena întregii lumi, cu preţul vieţii lor:
Iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate (Matei 23, 34).
Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei 10, 32-33).
…Vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu (Matei 24,9).…Vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. (Marcu 13, 9).
Eu vă voi da gură şi înţelepciune căreia nu vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca 21, 15).
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10-12).
În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea ( Ioan 16, 33).
Din cele de mai sus putem desprinde faptul că a fi creştin, în sensul cel mai autentic al cuvântului, înseamnă a-L mărturisi pe Iisus Hristos Mântuitorul, prin viaţă (iradiere existenţială) şi cuvânt (epfanie discursivă). A mărturisi înseamnă, pe lângă redarea fidelă a unor fapte, şi comunicarea intimă şi personală a unui eros tulburător. Să ascultăm mărturisirea pe care Sfântului Ignatie Teoforul (†107), episcop al Antiohiei, o face despre Hristos creştinilor din cetăţile prin care avea să treacă spre Roma, loc al martiriului său:
Fără El să nu doriţi vreodată nici măcar să respiraţi; căci El este nădejdea mea. El este lauda mea, El este bogăţia mea neştirbită, întru care îmi port din Siria până la Roma lanţurile, mărgăritarele duhovniceşti, în care fie să fiu desăvârşit prin rugăciunea voastră şi să mă fac părtaş al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al morţii Lui, al învierii Lui din morţi şi al vieţii Lui neştirbite. […]
Scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturor, că eu de bunăvoie mor pentru Dumnezeu, dacă nu mă veţi împiedica. Vă rog nu-mi faceţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu de mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Dumnezeu. Mai degrabă linguşiţi fiarele, ca să mi se facă mormânt şi să nu mai rămână nimic din trupul meu, ca nu cumva adormind să fiu găsit povară cuiva. Atunci voi fi adevărat învăţăcel al lui Iisus Hristos, când lumea nu va mai vedea nici trupul meu. Rugaţi pe Domnul pentru mine ca prin aceste instrumente să fiu găsit jertfă lui Dumnezeu. […]
Dacă voi pătimi, voi ajunge un dezrobit al lui Iisus Hristos şi voi învia în El liber. Fiind legat în lanţuri în El învăţ acum să nu mai poftesc nimic lumesc sau deşert[1].
Erosul mărturisirii, deopotrivă mistic şi realist, aparţine prin excelenţă Martirilor/Martorilor lui Iisus Hristos. De aceea Biserica şi-a iubit mereu Mirele în cei ce reiterează în al lor trup patimile Mântuitorului din dragoste pentru El, Adevărul întrupat…
Constituţiile Apostolice expun cu fidelitate statutul de care Martirii se bucurau în Biserica primară: …Cel condamnat pentru numele Domnului Dumnezeu este un sfânt, un frate al Domnului, un fiu al Celui Preaînalt, un receptacol al Duhului Sfânt, prin Care fiecare din cei credincioşi a primit luminarea slavei Evangheliei, întrucât s-a învrednicit de cununa nestricăcioasă, de mărturia dată pătimirilor Lui şi de comuniunea cu Sângele Lui şi s-a conformat morţii lui Hristos spre înfiere.
De aceea, toţi credincioşii prin episcopul vostru slujiţi acestor sfinţi din averile şi din osteneala voastră; dacă cineva nu are ceva, să postească o zi şi hrana zilei să o pună de-o parte pentru cuvioşi, dar dacă cineva are de prisos, să le slujească cu ceva mai mult, proporţional cu puterea lui. Iar dacă îi este cu putinţă să-şi dea toată averea şi să-i scape din închisoare, fericit va fi şi prieten al lui Hristos. […]
Şi dacă atunci când stă cu ei cineva e reţinut şi e supus la maltratări, fericit este că s-a făcut părtaş al martirilor şi imitator al pătimirilor Domnului Iisus Hristos. Căci şi noi [apostolii], primind pentru Hristos lovituri de la Caiafa, Alexandru şi Ana, am ieşit de la ei bucurându-ne că ne-am învrednicit să pătimim unele ca acestea pentru Numele Mântuitorului nostru.
Iar pe cei prigoniţi pentru credinţă şi care fug din oraş în oraş primiţi-i pentru porunca Domnului, ajutându-i şi primindu-i ca pe nişte martiri, bucuraţi-vă că v-aţi făcut părtaşi ai prigoanei lor, ştiind că ei au fost numiţi fericiţi de către Domnul.[2]
Cu privire la aceeaşi epocă, sunt dese relatările despre creştini cucernici care, asemeni lui Iosif cel cu bun chip, preiau trupurile Martirilor de prin arene, de la dregători sau direct de pe cruce pentru a le îngropa creştineşte, arătându-le cinstire. În Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Policarp, episcopul Smirnei (†143) descoperim comuniunea strânsă între Hristos, Martiri şi Biserică. Martirii sunt cinstiţi pentru că întru ei S-a preaslăvit puterea lui Hristos, Care i-a trecut de la moarte la viaţă, cu „moartea pre moarte călcând”. Taina Învierii – nucleul eshatologic al creştinismului – se manifestă cu putere în moartea mucenicească, trupurile Martirilor devenind temple ale Duhului Sfânt, făcătoare de minuni, izvorâtoare de bună mireasmă ori de mir, neputrezite şi iradiind nepământescul har al Împărăţiei. Cinstirea adusă lor, totuşi nu se confundă cu închinarea adusă lui unicului Dumnezeu: Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea lor mare pentru El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă (sublinierile ne aparţin)[3].
Într-o perioadă mai târzie, această cinstire se înteţeşte şi universalizează în toate Bisericile locale. Pentru că adevărata cinstire a Martirilor înseamnă imitarea lor[4], imitare care poate fi făcută oriunde, oricând, Sfântul Ioan Hrisostom (†407) se adresează, într-o strălucită omilie, mulţimilor adunate la mormântul unor Martiri, întrebând: pentru ce s-au adunat toţi laolaltă? Încât aproape întreaga cetate s-a îmbulzit aici şi nici pe rob nu l-a ţinut frica de stăpân, nici pe sărac nu l-a ţinut strâmtorarea sărăciei, nici pe bătrân neputinţa bătrâneţii, nici pe femeie slăbiciunea firii, nici pe bogat înfumurarea bogăţiei, nici pe dregător grija puterii, ci dorul de Mucenici, înlăturând orice altă neputinţă şi orice altă slăbiciune a firii sau strâmtorarea sărăciei, a atras ca un lanţ atâta mulţime aici. Şi ne-a înaripat dorul de Mucenici, pentru ca în cer să petrecem ca nişte cetăţeni[5].
Văzând dragostea şi evlavia creştinilor strânşi în jurul Martirilor, …cine nu ar petrece astăzi în adunarea/Biserica noastră, în priveliştea aceasta strălucitoare, în dragostea noastră fierbinte?[6]
Nota bene. Cetatea se adună în/ca Biserică în jurul mormintelor Martirilor, unde de regulă s-au construit biserici. Aceeaşi cetate, care odinioară s-a strâns să privească cu plăcere pătimirile Martririlor fără să ia aminte la cuvintele mărturiei lor, se adună şi acum, pentru a-i cinsti liturgic, pentru a venera trupurile lor neputrezite, şi pentru a căpăta dezlegare minunată din boli sau necazuri. Şi de data aceasta, mărturia mucenicească este luată în seamă, ca una ce izvorăşte din Evanghelie şi o reactualizează concret în viaţa credincioşilor-cetăţeni. Metanoia cetăţii în faţa Martirilor proprii e garanţia cea mai sigură a încreştinării ei veritabile. Învierea lui Hristos, de care se pătrund trupurile muceniceşti, începe să fie râvnită şi în cetate, care se îmbulzeşte să-i cinstească în numele lui Hristos pe cei pe care odinioară i-a torturat şi ucis pentru numele aceluiaşi Hristos…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu