Dintotdeauna au fost două tabere pe lume: fiii lui Cain şi urmaşii lui Abel. Primii au făcut cetatea, cultura, ştiinţa; ultimii s-au suit (fizic ori metafizic) pe un vârf de munte, ca să fie pe deplin întru Dumnezeu, ori ca să se ascundă de prigoana confraţilor cainiţi. Şi asta pentru că mereu, în istorie, Cain îl va prigoni pe Abel şi va căuta să-l ucidă. Care-i vina lui Abel? Prin modul său de a fi, nelumesc şi eshatologic, el emană o putere care-l tulbură grozav pe Cain, îi răvăşeşte fiinţa şi viaţa… Cain, ce aduce jertfă lui Dumnezeu din formalitatea religiei, este judecat de Dumnezeu prin tăcerea blajină a lui Abel, căruia îi este primită jertfa duhului său ardent. Tocmai această deplinătate a vieţii o observă Cain prezentă în fratele său şi absentă întru sine şi de aici tulburarea neînchipuită ce-l mână la crimă. Oricum am privi lucrurile, Abel trebuie să moară!… Pentru că aparţine mai mult eshatonului decât istoriei, pentru că bunătatea şi lumina lui opreşte lumea din mersu-i prestabilit, pentru că el însuşi doreşte, în tainiţele sufletului, stihial şi mistuitor, să aducă jertfa supremă lui Dumnezeu: propria-i viaţă…
Tăcut în vremelnica existenţă pământească, Abel începe să grăiască după desăvârşirea sa întru jertfă; Cain ascunde crima, dar glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10), Cain caută izbăvire din căderea sa prin cetate, prin cultură, prin ştiinţă, trâmbiţând pretutindeni succesele sale faustice, dar în tot ceea ce face se simte bântuit de absenţa omniprezentă a fratelui său, arhetip pur al omului îndumnezeit.
În secolul XX fiii lui Cain au ucis mulţi urmaşi de-ai lui Abel… Răsăritul Europei a dat o nenumărare de Sfinţi Martiri şi Mărturisitori, mitraliaţi, decapitaţi, torturaţi, arşi de vii, întemniţaţi şi alungaţi din cainica cetate – ei, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11, 38)…. Neamul românesc se înscrie cu cinste printre neamurile martirizate pentru Hristos de către fiara comunistă, prin mulţimea de cărturari, înţelepţi, monahi, preoţi, credincioşi – chiar şi episcopi, ortodocşi în duh dacă nu în confesiune – care au ales să aibă zile infernale dar nopţi liniştite (Steinhardt), în vremea când cetatea întreagă, posedată de-ai comunismului demoni, alegea să aibă zile liniştite urmate de nopţile infernale ale conştiinţei… Aceşti urmaşi ai lui Abel, care şi-au lăsat oasele prin temniţe, prin ocne, prin munţi, prin tranşee, prin păduri, prin râpe şi văi, îngrăşând pământul românesc cu mirul jerfei lor, zac până astăzi uitaţi de cetate şi Biserică, zac în neştiutul lor loc de hodină pământească. Părintele Iustin Pârvu a afirmat că păşeşte cu teamă peste glia Aiudului, că-i toată plină de sfinte moaşte… Însă măcar de-ar fi singura…
Chestiunea Martirilor e cheia de boltă a concepţiei despre sine a unui popor creştin – această afirmaţie sintetizează problema fundamentală cu care ne este dat să ne confruntăm la început de veac XXI. În lumina acestor Abeli blajini, ce odihnesc tăcuţi în pământurile patriei, ne putem judeca şi noi, mai degrabă fii ai Cainului comunist, după aproape jumătate de secol de formatare ideologic-existenţială; şi lumea contemporană, cu mirajele şi capcanele ei, dar şi trecutul nostru recent sau îndepărtat, acele epoci nevirusate încă de morbul apostaziei. De ce e necesar acest proces de reevaluare a identităţii noastre, de români şi ortodocşi? Ca să aflăm cine suntem pe pielea noastră, din fapte, dovezi şi mărturii veridice, nu din poantele şi povestioarele domnului Dan Puric, de la tribunele neocomunist-europene ale Parlamentului, ori de la amvonul ideologizat al Patriarhiei Române.
Aşadar, cine suntem? Mai suntem creştini, mai vrem să fiinţăm ca români şi în mileniul trei, mai râvnim la fericirile Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, ori la dragostea de neam a lui Ştefan cel Mare?… Iată întrebările la care fiecare dintre noi, dar şi poporul român, în dubla sa ipostază: profan-civică şi religios-eclesială, este chemat să răspundă. Nu că l-ar întreba vreun publicist de provincială revistă, ci că glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10) şi ne cheamă la judecată, aici şi acum. Înaintea Martirilor, de al căror sânge s-a muiat pământul românesc în ultimul secol şi de trupurile cărora, neputrezite şi izvorâtoare de mir, e plină ţara – înaintea lor avem de dat socoteală frăţească despre cum ne ştim purta destinul, azi şi mâine. Socoteala frăţească pe care ne-o cer vine din faptul că ei au dat socoteală pentru noi, înaintea judecătorilor nedrepţi, a torţionarilor şi a ucigaşilor, – unelte ale comunismului ateu şi apatrid.
„Pe biroul lui Mircea Vulcănescu, se afla fotografia unui ţăran, baciul Vasile din Bârsana Maramureşului, în casa căruia a stat un timp, în perioada cercetărilor sociologice. Întrebat cine este, Vulcănescu a răspuns: un ţăran cu care stau şi mă sfătuiesc la cumpănă. Nu era doar o figură de stil. Acelaşi lucru Vulcănescu 1-a spus şi la tribunal, în pledoariile sale, dovedind că economia României [sub guvernul din care făcea parte, n.m.] nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci, dimpotrivă, prospera. Dar aceste justificări nu erau destinate numai tribunalului. Spunea el: <<Ţie, baciule, şi mai presus de această curte, îţi dau socoteală>>”[1].
De îi vom readuce înapoi în agora cetăţii şi pe altarele bisericilor, unde şi este sălaşul lor de drept, avem şanse să renaştem ca Neam şi Biserică, precum şi ei s-au născut din nou în cer; şi ne vom mira de paradoxul actual care ne leagă firea: neputrezite, trupurile lor zac uitate de români, în timp ce trupul României tot putrezeşte…
Ca să ieşim din putrefacţie şi impostură, ca să ne liberăm din robia babiloniană a Apusului şi să deschidem cartea Culturii acolo unde vom pofti; ca să însemnăm pe pagini Adevărul, şi să lăsăm copiilor noştri moştenire dreptatea celor ucişi pentru Hristos; ca să ne arătăm vrednici a mai fiinţa pe lume şi a ne însemna cu semnul crucii – trebuie să-i cinstim pe Martirii noştri, să-i iubim, să ne lăsăm călăuziţi de lumina şi bunătatea lor. Ei să fie conştiinţa noastră şi din izvoarele lor să ne adăpăm. Ei n-au nevoie de răzbunare („Să nu ne răzbunaţi” au fost ultimele cuvinte ale Înţeleptului Mucenic Mircea Vulcănescu), ori de vreo adulaţie idolatră, ci, dacă se poate spune că mai au nevoie de ceva, acel lucru este Învierea noastră.
- fragment dintr-un articol preluat din revista Isvod, via oranta.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu