Virgil Maxim s-a născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova, ca cel dintâi dintre cei trei băieţi ai familiei Maxim Constantin şi Alexandrina. Tatăl său a ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului” şi se va îngriji de soarta fiecărui copil: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. (fratele Ion a fost şi el închis de comunişti; Alexandru, mezinul, şi-a dat viaţa în lupta contra comunismului, în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba)
Virgil va urma Şcoala Normală, la Ploieşti (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Dragostea şi căldura faţă de colegii săi de şcoală aveau să-l facă iubit între aceştia. În 1937 depune legământul ca frate de cruce. Educaţia primită în Mişcarea Legionară îi va marca tinereţea ce avea să fie destinată unei jertfe aspre. A îmbrăţişat încă din timpul şcolii calea spre curăţenie şi desăvârşire spirituală pe linia Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc. Nu lipseşte de la slujbele oficiate în capela şcolii, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conştiinţa în lumina dragostei lui Hristos. Educaţia care se făcea era una profund creştină, vizând formarea omului în cele mai mici detalii, iar nu superficial. „Aparent măruntele greşeli copilăreşti, putând naşte mai târziu balauri otrăvitori – copiatul la teze, fumatul, râsul necontrolat, glumele proaste, trivialităţile, înjurăturile şi expresiile gratuite, desconsiderările reciproce, bănuielile, pizmele, certurile, abaterile şi manifestările necontrolate, chiar ale mersului, ale ţinutei în general, – intrau sub incidenţa educaţiei creştin-legionare.” („Imn pentru crucea purtată”, vol. 1, cap. 3)
Este arestat de pe băncile şcolii la 1 noiembrie 1942, Buzău. Bătut bestial la anchete. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociaţie clandestină”, din care avea să ispăşească până în 1964 aproape 22. Trece pe la închisoarea Ploieşti, dec. 1942, unde află botezul sângelui chiar de ziua sa. „Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.” (id., cap. 7)
Trece prin: Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgşor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Aiud. Încă din prima zi a detenţiei a împărtăşit fraţilor de suferinţă că: „Nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul este cu noi... Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam”. Face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învăţăturii lui Hristos, alături de titani ca Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim. Mai ales în timpul perioadei cât a stat la colonia de muncă din Galda, 1946-1948, se dedică unui program duhovnicesc intens după modelul Părinţilor pustiei. „Celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea şi lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii – prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie, necunoscutul – prilej de încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”. Prezenţa preoţilor în închisori a înlesnit împărtăşirea cu harul şi, atunci când aceasta era posibil, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aprofundarea se făcea prin studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă, ajungându-se la rugăciunea isihastă şi învăţarea Scripturii pe de rost. Temniţa ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.
Ajunge la închisoarea Târgşor, destinată elevilor (deşi avea 26 de ani, Virgil figura în dosar ca „elev”). Rugându-se, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete”. Astfel, cei mai mulţi au aflat în ea un far şi o pildă în orientarea şi creşterea lor duhovnicească pentru a înfrunta încercările, mai ales în „reeducarea” începută la Târgşor. Aici introduce programul de la Aiud: rugăciunea continuă (când înceta unul să se roage, începea următorul şi tot aşa de la o celulă la alta, până se întorcea în acelaşi loc).
Virgil s-a străduit să-şi înmulţească talanţii chiar în condiţiile dure ale detenţiei, reuşind să transforme mentalitatea lumii, să înfrângă teama şi neîncrederea, să convertească „suferinţa în jertfă acceptată, pentru ispăşirea păcatelor proprii şi atragerea atenţiei divine”. Chiar în reeducarea de la Gherla a găsit resurse de a rezista, cu ajutor de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis... Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri... Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală... Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.
Mihai Rădulescu: „Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profund teologică, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).
Fără a intenţiona a face literatură, Maxim a creat în perioada detenţiei nişte „sinteze sub formă de metaforă ale unor stări şi stadii de viaţă duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestari într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). După decembrie 1989 le-a putut reconstitui şi edita în 1992: „când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaş).
După eliberare, va duce o viaţă urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educaţie creştinească elevilor. Va munci necalificat, până la calificarea ca zidar, fiind mereu şicanat moral şi psihic. La 48 de ani îşi va lua bacalaureatul! Se va dedica educaţiei fiicei sale. Va trece cu bine peste toate încercările şi va ieşi triumfător cu ceilalţi foşti deţinuţi politici. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă şi susţinut material pentru a edita două lucrări aparte: poeziile sub titlul „Nuntaşul cerului – poeme creştine cu teme isihaste” şi „Imn pentru crucea purtată”, printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruţiu).
Spirit profetic, Maxim şi-a îndemnat urmaşii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (Gazeta de Vest) şi scrisori adunate într-o broşură tipărită în 1998 cu numele „Lămuriri legionare”. A trecut la Domnul la 19 martie 1997 în Sălciile, Prahova. La înmormântare s-au adunat cu satul întreg – unde era mult iubit – şi camarazii sosiţi din întreaga ţară. O consăteancă afirma despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, fapt ce confirmă ţinuta de înaltă trăire creştină.
- extras din lucrarea lui Fabian Seiche - Martiri si marturisitori din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania
Vezi si:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu