Dar fiindcă singură umilinţa şi lacrimile nu sint de ajuns ca să plece pe Dumnezeu a ne da nouă cererile ce le cerem intru rugăciunile acestea, ci trebuiesc incă şi alte oarecare, iată le-am adauga şi pe acestea aicea.
1. Căci cel ce voieşte a-şi face cererea sa cea dintai, care este iertarea păcatelor sale, se cuvine şi el, rugandu-se, să ierte păcatele ce i le-au făcut lui ceilalţi, precum a zis Domnul: „Cand staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din Ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre” (Marcu 11, 25).
2. Căci cel ce cere să ia ceva de la Dumnezeu se cade a cere nu cu neintărire şi cu indoire, ci cu credinţă neindoită şi statornică, precum zice intai Domnul: “Toate oricate veţi cere intru rugăciune, crezand, veţi lua” (Mat. 21, 22). Şi al doilea, fratele lui Dumnezeu, Iacov: “Iară de este cineva dintru voi lipsit de inţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, Care dă tuturor din destul şi nu infruntă, şi i se va da lui. Iară să ceară cu credinţă, nimic indoindu-se. Pentru că cel ce se indoieşte, asemenea este cu valul mării, care de vanturi se aruncă şi se invăluieşte. Că să nu gandească omul acela că va lua ceva de la Domnul. Bărbatul indoit la suflet nestatornic este intru toate căile sale” (Iacov 1, 5).
3. Căci cel ce cere, se cade a cere nu cereri nepotrivite şi lumeşti şi pricinuitoare de dezmierdările sale, ci cereri după Dumnezeu, folositoare şi de mantuire. Precum acelaşi frate al lui Dumnezeu, infruntand, zice: “Cereţi şi nu luaţi, căci rău cereţi, ca la dezmierdările voastre să cheltuiţi” (Iacov 4, 3).
4. Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce ii dă mana şi poate, după Parimia cea de obşte, ce zice: „Impreună cu Intelepciunea, mişcă şi mana.” Şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere Dumnezeiescul ajutor. Pentru că nu il va dobandi, după Marele Vasilie, ce zice:
„Se cade drept aceea toate adică cele de la sine a le aduce in lăuntru, şi aşa a striga către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Că dacă cineva prin lenevire se va da pe sineşi la pofte, şi pe sineşi se va vinde vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-I ajută, nici il ascultă. Că apucand mai-nainte prin păcat s-a instrăinat pe sineşi de la Dumnezeu. Pentru că cel ce voieşte a se ajutora de Dumnezeu cuviinţa nu o dă in jaf; iară cela ce cuviinţa nu o dă in jaf, nu se dă in jaf candva de Dumnezeiescul ajutor” (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti). Şi Dumnezeu incă zice pentru unii ca aceştia prin Isaia: „Pe Mine din zi in zi mă caută, şi doresc a şti căile Mele, ca un norod ce a făcut dreptate şi nu a părăsit judecata Dumnezeului său” (Isaia 58, 2). Şi in scurt a zice, cel ce voieşte să-l asculte pe el Domnul şi să-şi ia cererea sa, se cuvine a se sili pe sine cat poate ca să păzească poruncile Lui, incat a nu-l mustra conştiinţa, că nu a băgat in seamă, sau s-a lenevit de vreun lucru ce putea să-l facă şi nu l-a făcut. Că zice ucenicul cel iubit: „De nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, indrăznire avem
către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la Dansul. Că poruncile Lui păzim, şi cele plăcute inaintea Lui facem” (1 Ioan 3, 21-22). Şi Marele Vasilie (tot acolo): „Deci se cade intru nimic a fi prihănit de conştiinţa sa, şi aşa a chema Dumnezeiescul ajutor.”
Şi nu numai cand cineva el insuşi se roagă se cade a face acele cuviincioase bunătăţi cate poate, ci şi cand altul se roagă printr-insul, se cade a ajuta şi el din partea lui la rugăciunea ce se face pentru dansul. După aceea [zice că] „mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iacov 5, 16.). Pe care talcuindu-o Dumnezeiescul Maxim, zice: „Mult poate cererea dreptului, ori de cel drept ce o face pe aceasta, ori de cel ce cere de la cel drept a se face ea. Că de cel drept adică lucrand-se, ii dă lui indrăzneală către Cel ce poate a da cererile drepţilor. Iară făcindu-se de cel ce o cere aceasta de la cel drept, il depărtează pe el de la răutatea cea mai dinainte, schimbandu-i lui aşezarea in faptă bună“ (Cap. 84 al sutei a 5-a).
Şi iarăşi: „Multă cu adevărat nepricepere este, ca să nu zic nebunie, prin rugăciunea drepţilor a căuta mantuire cela ce se dezmiardă cu aşezarea [sa], şi a cere iertare de acelea intru care se făleşte de lucrare, prin punere inainte intinandu-se. Cu cuviinţă este de a nu se face nelucrătoare şi nemişcată rugăciunea dreptului, ci lucrătoare a o face şi tare, cu ale sale fapte bune intraripandu- se“ (tot acolo).
5. Cel ce voieşte a-şi lua de la Domnul cererea sa, se cuvine a nu se impuţina cu sufletul şi a se necăji şi a se stramtora intru rugăciune, ci a ingădui intru dansa cu indelungă-răbdare şi la multă vreme. Pentru aceea Domnul, ca să ne inveţe pe noi a zăbovi şi a ingădui intru rugăciune fără de stramtorare, ne aduce nouă in Evanghelia cea de la Luca pilda văduvii, care cu ingăduirea şi cu răbdarea ei a plecat cu totul pe urmă pe nedreptul judecător ca să-I izbandească ei. „Le zicea şi pildă lor, că se cade totdeauna a se ruga şi a nu se lenevi” (Luca 18, 1). Incă şi Marele Vasilie zice: „Iară de şi cele de folos de multe ori ai cerut, dar nu ai staruit” (tot acolo). Pentru că scris este: „Că intru răbdarea voastră veţi dobandi sufletele voastre“ (Luca 21, 19). Şi: „Cel ce va răbda pană in sfarşit, acesta se va mantui” (Mat. 10, 22). Aşa Avraam mai tanăr chemat fiind din Assiria in Palestina, şi luand făgăduinţă de la Dumnezeu că se va inmulţi sămanţa lui ca stelele Cerului, de aici la o sută de ani ai varstei sale a luat acest fel de sămanţă. Asemenea şi Isaac rugand pe Dumnezeu ca să-i dea lui fii, de-abia i-a luat pe urmă după douăzeci de ani. Urmează drept aceea şi tu, frate, Patriarhilor acestora şi credinţei lor, ţie iţi zice Marele Vasilie, şi măcar lună de va trece, măcar an, măcar vreme de trei ani, măcar de patru ani, măcar mai mulţi ani pană vei lua, să nu te depărtezi, ci cu credinţă cere, binele lucrandu-l. Şi Avva Macarie: „Cela ce degrab nu ia, prin intarzierea lui Dumnezeu, mai mult se arde, şi cu cat prelungeşte Dumnezeu cercand osteneala, cu atata el dator este cu osteneală a cere Darul lui Dumnezeu“ (la
şiragul a celei de la Matthei, cap. 7).
6. Iară a 6-a şi mai de pe urmă: „Cel ce voieşte ca să-şi dobandească cererea sa, se cade a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu, fie că degrab de va lua aceea ce işi cere, fie că mai cu intarziere. Pentru aceea a zis Pavel: “Cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu” (Filip. 4, 6). Fiindcă de multe ori Dumnezeu nu ne dă nouă degrab aceea ce o cerem, sau pentru că ştie că avem a o pierde aceea ce ne-o va da nouă şi dintru aceasta avem a ne munci mai mult, ca unii ce am lepădat darul, Sau pentru că, cunoscand că după ce ne vom lua cererea noastră avem a inceta de a ne ruga, pentru aceasta ne intarzie cererea noastră şi nu ne-o dă, vrand şi grijindu-se a-l ruga pe El totdeauna, şi a sta inaintea Lui prin rugăciune, sau ca să se arate credinţa noastră cea către Dumnezeu, şi dragostea, sau şi pentru alte judecăţi ale lui Dumnezeu, cu totul neinţelese de noi, dar drepte, şi spre folosul nostrum privind. Precum pe acestea toate le adevereşte Vasilie cel mult intru cele Dumnezeieşti, şi cu adevărat mare, intru acelaşi Cap. 1 al Aşezămintelor celor pustniceşti, intru care cu semuire aduce zicand:
„Deci acestea ştiindu-le, ori mai degrab, ori mai tarziu de vom lua, să rămanem mulţumind Domnului. Că toate cele ce le face Stăpanul, pentru mantuirea noastră le iconomiseşte, numai noi să nu incetăm din cerere impuţinandu-ne cu sufletul.”
Ce zic? Măcar de vom lua de la Dumnezeu, măcar deşi desăvarşit nu vom lua cererea noastră, noi se cade să mulţumim totdeauna şi să rămanem bătand in uşă şi cerand prin rugăciune. Căci ne ajunge nouă această mare dăruire ce o luăm, adică, că ne invrednicim a vorovi impreună cu un Dumnezeu şi a ne uni cu Dansul cand ne rugăm. Aşa deplin ne adevereşte nouă trestia cea de aur a lui Ioan, frumos şi potrivit intru acest chip scriind:
„Mare bunătate este rugăciunea, dacă cu socoteală mulţumitoare se face; de ne vom deprinde pe noi inşine nu numai cand luăm, ci şi cand nu luăm a mulţumi lui Dumnezeu. Pentru că uneori dă, iară alteori nu dă, amandouă cu folos. Incat măcar de vei lua, măcar de nu vei lua, ai luat intru a nu lua; măcar de vei dobandi, măcar de nu vei dobandi, ai dobandit intru a nu dobandi. Că este cand a nu lua să fie mai de folos. Pentru că de nu ne-ar fi fost nouă de folos de multe ori a nu lua, negreşit ne-ar fi dat. Iară a nu dobandi cu folos, a dobandi este” (Din Cuv.Andrianzilor 1, şi pentru rugăciune, Tom al 7-lea). A zis incă şi Ioan cel ce a făcut Scara cea cerească:
„Să nu zici că zăbovind intru rugăciune nimic nu am isprăvit, că acum ai isprăvit. Că ce lucru bun ar fi fost mai inalt, decat a te lipi de Domnul, şi intru unirea cu Dansul necontenit a ingădui?” (Cuv. 28.)
( Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 21 – 25)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu