Dar fiindcă singură umilinţa şi lacrimile nu sint de ajuns ca să plece pe Dumnezeu a ne da nouă cererile ce le cerem intru rugăciunile acestea, ci trebuiesc incă şi alte oarecare, iată le-am adauga şi pe acestea aicea.
1. Căci cel ce voieşte a-şi face cererea sa cea dintai, care este iertarea păcatelor sale, se cuvine şi el, rugandu-se, să ierte păcatele ce i le-au făcut lui ceilalţi, precum a zis Domnul: „Cand staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din Ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre” (Marcu 11, 25).
2. Căci cel ce cere să ia ceva de la Dumnezeu se cade a cere nu cu neintărire şi cu indoire, ci cu credinţă neindoită şi statornică, precum zice intai Domnul: “Toate oricate veţi cere intru rugăciune, crezand, veţi lua” (Mat. 21, 22). Şi al doilea, fratele lui Dumnezeu, Iacov: “Iară de este cineva dintru voi lipsit de inţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, Care dă tuturor din destul şi nu infruntă, şi i se va da lui. Iară să ceară cu credinţă, nimic indoindu-se. Pentru că cel ce se indoieşte, asemenea este cu valul mării, care de vanturi se aruncă şi se invăluieşte. Că să nu gandească omul acela că va lua ceva de la Domnul. Bărbatul indoit la suflet nestatornic este intru toate căile sale” (Iacov 1, 5).
3. Căci cel ce cere, se cade a cere nu cereri nepotrivite şi lumeşti şi pricinuitoare de dezmierdările sale, ci cereri după Dumnezeu, folositoare şi de mantuire. Precum acelaşi frate al lui Dumnezeu, infruntand, zice: “Cereţi şi nu luaţi, căci rău cereţi, ca la dezmierdările voastre să cheltuiţi” (Iacov 4, 3).
