Sfantul Isaac Sirul - despre mila si dreptate

Cînd pui ho­tare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mînă lucrînd şi cu alta risipind. Căci în cel dintîi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta păca tele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii

(În dreptate e nevoie de milă, în milă e nevoie de dreptate. Nu e un hotar strict între ele. Aşa trebuie înţelese cuvintele : «Cînd pui ho­tare sufletului tău (înfrînare vieţii tale), ca să te foloseşti (să te mîn-tuieşti) prin milă, obişnuieşte-1 să nu caute dreptatea în alte lucruri», adică să nu te conduci de .dreptatea rigidă în alte purtări faţă de se­meni ; să nu fii, de exemplu, neiertător cu greşelile lor. «în milă e ne­voie de supraveghere», adică să nu-ţi fie darul o risipire fără luare-aminte  la trebuinţele reale ale altora; iar în cel de al doilea lucru, adică în judecata cu dreptate, foloseşte-te de lărgimea inimii – parintele Staniloae).

Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Cînd te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru

(Nu te va stăpîni nici legea dreptăţii. Te vei conduce numai de iubire, oare, deşi pentru cel ce nu o are încă e şi ea o lege, pentru cel ce o are, e mai presus de orice lege. E desăvîrşirea sau depăşirea tutu­ror legilor, sau poruncilor dumnezeieşti.)

.

Oarecare dintre sfinţi, vorbind despre aceasta, a spus că cel milostiv, de nu e şi drept, e orb. Prin aceas­ta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele cîştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobîndite prin min­ciună, nedreptate şi meşteşugiri. Căci tot acela a spus iarăşi în alt loc : «De voieşti să semeni în cei săraci, sea­mănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale al­tora, cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar ca neghi­na». Iar eu zic că, dacă cel milostiv nu se ridică mai presus de dreptatea sa, nu e milostiv. Aceasta înseam­nă că el nu trebuie numai să miluiască pe oameni din ale sale, ci şi să rabde cu bucurie nedreptatea de la ceilalţi, chiar dacă i-a miluit. Căci cînd va birui drep­tatea prin milă, atunci se va încununa nu cu cununile drepţilor din lege, ci cu cele ale celor desăvîrşiţi din Evanghelie. Pentru că a da cineva săracilor din ale sale şi a îmbrăca pe cel gol şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi a nu nedreptăţi, nici a minţi, le-a porun­cit şi legea veche. Dar desăvîrşirea iconomiei Evanghe­liei porunceşte aşa: «Celui ce ia ale tale, nu i Ie cere înapoi şi tot celui ce cere, dă-i». Ba trebuie răbdată cu bucurie nu numai nedreptatea în privinţa lucrurilor şi a celorlalte din afară, ci şi a-şi pune sufletul însuşi, pentru fratele. Căci acesta este cel ce miluieşte pe fra­tele său şi nu cel ce-1 miluieşte numai dîndu-i ceva. Adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzînd că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu-i răspunde la fel, fără să se ruşineze din pricina aceasta, nici nu se su­pără în inima lui

 (Nu are milă de semenul său cel ce-i dă ceva din cele din afară ale sale, ci cel ce-i dă sufletul său, dragostea sa. Acesta îl mîngîie cu adevărat pe acela şi lecuieşte suferinţa lui, pricinuită de conştiinţa sin­gurătăţii.)

(Filocalia 10, cuv. 23)
- cules de Dan Fagaraseanu