Este un act temerar acela prin care specialistul se abate de la regula ultimilor zeci de ani, căutând noi direcţii de interpretare şi noi valenţe ale fenomenelor folclorice, repunând în discuţie aspecte teoretice acceptate aproape unanim de specialişti şi folosite, adesea, drept bază de referinţă în multe analize.
Materialul pe care îl prezentăm face parte dintr-un grupaj de studii realizate dintr-o altă perspectivă decât cea familiară folcloristicii româneşti din ultimele decenii. Vom renunţa la căutarea acelor mult discutate şi comentate „rădăcini”, sisteme arhaice, care, la noi, cel mai frecvent, premerg perioada de formare a limbii şi poporului român şi care au fost urmărite de specialişti în materializările lor în diferite epoci, mai apropiate sau mai îndepărtate de timpul contemporan; vom căuta să relevăm semnificaţiile pe care le au motivele, elementele componente ale acestora, eroii şi acţiunile lor în textele de colind propriu-zis, din perspectiva simbolicii şi semnificaţiilor creştine, aşa cum se desprind ele din cercetarea textelor patristice şi dogmatice.
Într-una dintre lucrările sale P. Zumthor afirma cu convingere:
„Poezia medievală ţine de un univers care ne-a devenit străin”.1 Considerăm că textele din repertoriul cetelor de feciori care merg cu colindatul cu prilejul sărbătorii Crăciunului îşi au originea într-o asemenea poezie medievală românească şi credem că ele ar trebui analizate şi dintr-o asemenea perspectivă. Acelaşi autor observă atunci când „cineva din secolul nostru se înfruntă cu o operă din secolul al XII-lea, durata despărţirii denaturează, până la suprimare, relaţia care se stabileşte de obicei între autor şi cititor cu ajutorul textului: abia de se mai poate vorbi de relaţie [...] - spune autorul - suntem siliţi să proiectăm asupra textului istoria şi cultura noastră cu scopul de a ni-l apropia într-un fel oarecare”. Dar „cel puţin această proiectare să evite primejdia analogiilor simplificatoare şi a justificărilor mitice”.2 Observaţiile pe care le face P. Zumthor privind situaţia textelor epopeilor medievale ni se par cu atât mai caracteristice pentru textele colindelor noastre de ceată; în calitate de texte rituale ele se situează într-un context particular, care le conferă un statut aparte faţă de alte specii versificate cântate. Alături de epica versificată cântată - eposul eroic şi balada - colindatul acesta ne introduce în medievalitatea europeană căreia îi era integrată, atunci, cultura română, medievalitate care a fost foarte puţin studiată de folcloriştii români.
„Poezia medievală ţine de un univers care ne-a devenit străin”.1 Considerăm că textele din repertoriul cetelor de feciori care merg cu colindatul cu prilejul sărbătorii Crăciunului îşi au originea într-o asemenea poezie medievală românească şi credem că ele ar trebui analizate şi dintr-o asemenea perspectivă. Acelaşi autor observă atunci când „cineva din secolul nostru se înfruntă cu o operă din secolul al XII-lea, durata despărţirii denaturează, până la suprimare, relaţia care se stabileşte de obicei între autor şi cititor cu ajutorul textului: abia de se mai poate vorbi de relaţie [...] - spune autorul - suntem siliţi să proiectăm asupra textului istoria şi cultura noastră cu scopul de a ni-l apropia într-un fel oarecare”. Dar „cel puţin această proiectare să evite primejdia analogiilor simplificatoare şi a justificărilor mitice”.2 Observaţiile pe care le face P. Zumthor privind situaţia textelor epopeilor medievale ni se par cu atât mai caracteristice pentru textele colindelor noastre de ceată; în calitate de texte rituale ele se situează într-un context particular, care le conferă un statut aparte faţă de alte specii versificate cântate. Alături de epica versificată cântată - eposul eroic şi balada - colindatul acesta ne introduce în medievalitatea europeană căreia îi era integrată, atunci, cultura română, medievalitate care a fost foarte puţin studiată de folcloriştii români.
S-a invocat, în unele studii efectuate asupra colindatului, atitudinea „ostilă” a Bisericii faţă de fenomen, aceasta fiind un argument pentru susţinerea acelor „rădăcini păgâne” ale obiceiului pe care Biserica le-ar fi cunoscut şi le-ar fi condamnat. Atragem atenţia că s-au întreprins foarte puţine studii asupra textelor colindatului propriu-zis şi că, atunci când ele s-au făcut, s-a pornit, totuşi, de la această adevărată prejudecată privitoare la originea neapărat „păgână” a colindatului şi, implicit, a textelor conţinute în ritual.
Singura lucrare dedicată exclusiv, cel puţin în intenţie, studiului colindelor „religioase” este a lui Al. Rosetti şi datează din 1920.3 Nu credem că este potrivită denominarea unei anumite părţi a colindatului drept „religioasă”, întregul colindat fiind „religios” datorită funcţiei sale de ritual. Cele mai multe referinţe bibliografice pe care specialiştii le au în vedere atunci când discută „rădăcinile” colindatului provin din secolul trecut sau de la începutul secolului nostru, alt material documentar fiind destul de firav reprezentat. Sunt invocate mărturiile lui G. Heltai din 1552,4 şi ale pastorului Andreas Mathesius, din Cergăul Mic, judeţul Alba, care în memorialul din 1647 se plânge că enoriaşii săi bulgari, trecuţi la luteranism, practică colindatul lor „nelegiuit”.5 Este o luptă interconfesională, luptă dată între pastorii protestaţi şi populaţia română ortodoxă despre care am amintit. Toţi cei care au studiat impactul protestantismului cu celelalte religii creştine tradiţionale ştiu că un comandament prioritar pentru protestanţi a fost eradicarea tuturor practicilor şi obiceiurilor populare de esenţă ortodoxă sau catolică. Pentru ei cântările ortodoxe erau „diavoleşti” şi chiar practica colindatului, cu tot fastul şi complexitatea, era o revărsare de exuberanţă şi fericire care contravenea flagrant „sobrietăţii” preceptelor protestante. În majoritatea comunităţilor protestante de astăzi credinţe, obiceiuri, cântece de orice fel au fost reorientate spre noile concepte, iar folcloriştii care studiază aceste comunităţi cunosc istoria unora dintre ele şi o explică astfel. Esenţa ortodoxă a multora dintre textele colindatului românesc a făcut pe pastorii străini să pornească ofensiva împotriva obiceiului considerat de ei „păgân”.
Specialiştii prezintă, în cele mai dese situaţii, colindatul ca pe un obicei unitar, termenul generic fiind folosit fără nici un fel de nuanţare. Dar colindatul este alcătuit din mai multe secţiuni care au izvoare, semnificaţii şi funcţii diferite.6
Cât de larg răspândit era obiceiul colindatului pentru toate categoriile sociale, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, ne arată şi unele texte din cronici.7
Cu alte prilejuri am prezentat punctul nostru de vedere privitor la capacitatea unităţilor care alcătuiesc textul folcloric de a păstra înmagazinate diferite semnificaţii, întreaga simbolistică pe care au putut-o acumula de-a lungul sutelor de ani de circulaţie.
Diferite comunităţi, în diferite epoci istorice, folosesc unele şi aceleaşi unităţi cu valori şi semnificaţii diferite. Unităţile acestea sunt purtătoarele unui evident polisemantism. Dacă semnificaţiile străvechi, ale căror rădăcini merg spre era precreştină, au fost şi continuă să fie scoase la lumină şi analizate, semnificaţiile pe care creatorii le-au putut da aceloraşi unităţi, din perspectivă creştină ortodoxă, în ultimii cca. 1500 de ani, nu par să-i fi preocupat prea mult pe folclorişti. În cazul colindatului nu s-a ţinut cont nici de tipul eminamente ritual al speciei, care este practicată la dată fixă şi deţine un foarte bogat şi unitar repertoriu de texte în circulaţie orală.
Este ştiut faptul că memoria colectivă funcţionează în limitele a 150-200 de ani şi, din această perspectivă, ar părea cel puţin neobişnuită menţinerea unei asemenea unităţi şi a vitalităţii de care specia încă dă dovadă, dacă nu am accepta că la baza fenomenului stau tocmai elementele de creştinism ortodox despre care am amintit. Nu intenţionăm să discutăm acum datele furnizate de arheologie şi istorie referitoare la vechimea şi continuitatea creştinismului pe teritoriul României. Cei interesaţi pot consulta atât tratatele de istorie a bisericii româneşti şi universale, cât şi documentele arheologice, filologice, istorice de care dispun disciplinele astăzi. Este suficient să specificăm atestarea Episcopiei de Tomis în secolul al III-lea d.Hr., etimologiile latine ale cuvintelor de bază care deservesc cultul creştin la români, atestarea documentară a sfinţilor şi martirilor, încă din primele secole ale creştinismului, pe teritoriul românesc pentru a susţine impregnarea culturii noastre tradiţionale orale cu concepte şi elemente de simbolică creştină. Nu se poate trece cu vederea nici întreaga perioadă medievală a culturii româneşti care a stat, în toate unităţile ei componente, sub semnul ortodoxiei.
Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine, indiferent dacă data aniversării a fost schimbată, în timp, din necesităţi de calendar sau din raţiuni teologice.8 Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie, de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale teologiei.
A fost o veche strădanie a noastră aceea de a încerca să descifrăm acele ciudate mecanisme prin care s-ar fi putut păstra în preajma unei atât de mari sărbători creştine, cum este Naşterea Domnului, într-o ţară cu tradiţie apostolică, semnificaţiile păgâne, arhaice, nealterate, nemodificate, neîmbogăţite de adânca schimbare pe care a adus-o creştinismul în concepţiile privind modul de vieţuire al omului, în conceptele fundamentale referitoare la viaţă, moarte, destin, suflet, creaţie, liber arbitru, Dumnezeu, mântuire, păcat etc. Şi, în cele din urmă, singurul răspuns acceptabil a fost acela că cercetătorii au neglijat, din motive care îşi află explicaţia în istoria trăită, tocmai simbolica şi semnificaţiile creştine ale multor practici, credinţe şi obiceiuri şi, între acestea, şi ale colindatului, obicei legat de una dintre cele mai mari sărbători creştine, celebrată de aproape 1500 de ani.9
Lucrarea lui Al. Rosetti, citată anterior, analizează şi elucidează, parţial, o serie de probleme privind colindatul creştin, dar este departe de a clarifica toate aspectele acestui proces complex şi a răspunde tuturor întrebărilor referitoare la acest subiect. Am ajuns la concluzia că cea mai eficientă modalitate de abordare a unui subiect atât de vast ar fi, într-o primă etapă a cercetării, analiza pe grupe tematice, grupe ordonate în conformitate cu motivele ca alcătuiesc textele de colind. Fiecare text de colind este purtătorul unei simbolici specifice şi semnificative, care se concentrează de obicei, fie în jurul unui personaj, fie într-o serie de elemente sau acţiuni care aduc în componenţa textului semnificaţii bine precizate în teologia creştină.
Pentru analiza de faţă ne-am propus să luăm în discuţie un grupaj de texte de colind în care, credem noi, sunt „citate” în faţa celor colindaţi trei din cele şapte Taine ale Bisericii: Tainele Botezului, Mirungerii şi Sfintei Euharistii. Credem că asemenea texte aveau rolul să realizeze acea comuniune care caracterizează biserica creştină, integrând comunitatea colindată în misterul naşterii, vieţii şi morţii Mântuitorului.
Istorisirea vieţii Fiului lui Dumnezeu, de la naştere la răstignire, este, de fapt, Liturghia oficiată în timpul slujbelor religioase, iar colindatul reface, prin toate momentele lui, uniunea comunităţii creştine înaintea desfăşurării serviciului sacru, în cadrul bisericii, mediază participarea comunităţii colindate la misterul naşterii. Sfânta Liturghie este slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii şi are în componenţă istorisirea vieţii Mântuitorului sub formă simbolică.10
Şapte sunt marile Taine ale Bisericii creştine ortodoxe: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Hirotonia, Nunta şi Maslul. Cele şapte taine au oferit subiect pentru savante dispute teologice în urmă cu câteva sute de ani şi trebuie citată, din nou, cunoscuta lucrare a Mitropolitului Varlaam, al Moldovei, autorul Cărţii româneşti de învăţătură (Cazania, 1643), despre cele Şeapte taine ale bisearicii, răspuns împotriva catehismului calvinesc, alături de savanta dizertaţie a învăţatului boier moldovean Nicolae Mileseu-Spătarul despre transubstanţierea trupului Domnului.
Din ciclul vieţii Mântuitorului, care credem că alcătuieşte substanţa simbolică a colindatului „de ceată”, din ajunul Crăciunului, trei grupaje de texte, conţinute în câteva tipuri, încifrează cele trei taine menţionate anterior: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie. Cele despre mirungere şi euharistie se grupează în secvenţele tematice ale răstignirii, în tipologia colindei la tipul 187, „Originea grâului, vinului şi mirului” şi la tipul 151, „Disputa plantelor: grâu, vin şi mir”; cele despre botez, în secvenţa scaldei în cele trei râuri minunate, în tipul 173 şi în „Omul bun în preajma sfinţilor”, tip 160 a.11
Taina, în conformitate cu teologia dogmatică şi simbolică12 este „o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care într-o formă văzută se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut”. Botezul este o „acţiune sau un rit de purificare în multe religii; numai în creştinism este o Taină şi a rămas ca atare numai în Biserica Ortodoxă”. Noul Testament aminteşte de botezul lui Ioan, sau „botezul pocăinţei”, botezul lui Hristos, care ridică păcatele lumii şi este o epifanie şi „botezul creştin”, taină şi botez al Sfintei Treimi, condiţie a intrării în împărăţia cerească. Considerăm că în colindele noastre sunt menţionate toate cele trei forme de expresie a botezului.
În Evanghelia lui Ioan (3,5) citim cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu”. Materializarea acestei Taine se face prin cufundarea în apă în numele Sfintei Treimi, pentru curăţirea de păcatul strămoşesc, de toate cele făcute până la botez şi naşterea întru viaţa spirituală nouă, când cel botezat devine membru al Bisericii lui Hristos, care este „trupul tainic al lui Dumnezeu”. Conform Catehezelor Sfântului Chiril al Ierusalimului cufundarea în apă de trei ori este îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. „În aceeaşi clipă aţi şi murit dar v-aţi şi născut, iar acea mântuitoare apă v-a fost şi mormânt şi mamă”.13 Botezul nu dă numai „iertarea păcatelor”, ci şi „harul înfierii”. Este ceea ce în Epistola către romani este numit „asemănarea morţii”. Hristos s-a spălat în râul Iordanului, a „împărtăşit apele cu buna mireasmă a dumnezeirii” şi apele curgătoare s-au sfinţit în acest chip. Iată un fragment din textul colindului:
„În bătătura cestui domn, /Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/ Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a limpezit”; urmează să se boteze: Maica Domnului, Crăciun, Sfântul lon, sfinţii şi... „Domnul cestor curţi/ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ A ieşit, s-a limpezit,/ Cu sfânt mir s-a miruit,/ Lui Hristos i-a mulţumit”.14
Sunt multe semnificaţii creştine încifrate în aceste texte, în care fiecare secţiune aduce o nouă informaţie. Astfel, atingerea apelor curgătoare (râu de apă limpejoară) de trupul lui Hristos (Dumnezeu), cel dintâi care se scaldă în râul Iordan, face ca acestea să ia cu ele sfinţenia Lui şi să intermedieze contactul celor care, prin intrarea în apele botezului, vor lua parte la cunoaştere. Hristos, cel dintâi care se botează în apa Iordanului sau în „apă limpejoară” este o „recapitulare a întregului neam omenesc”, persoană divină şi natură umană. Izvorul celor trei râuri - de apă, de vin şi de mir - este „lumina” închipuită prin lumânările aprinse ce-şi scutură substanţa în cele trei elemente menţionate. Lumina aceasta are, de fapt, o semnificaţie spirituală, este „sensul spiritual sau figurat prin care este numit Dumnezeu care este lumină”. Hristos este numit „lumina lumii”, creştinii se numeau „fii ai luminii” şi pentru aceasta ei trebuie să fie „îmbrăcaţi în Hristos”.
Spiritul este în credinţa creştină culmea de lumină a părţii materiale a omului, parte superioară a vieţuirii. Acest text citat al Colindului mare este o formă clară de exprimare a tuturor semnificaţiilor majore ale botezului creştin. Cifra trei şi multiplul de trei este cifră sacră: trei zile şi trei nopţi a stat Mântuitorul în groapă, trei cufundări în apa botezului.
Colindul discutat este numit fie Colindul lui Dumnezeu, fie Colindul mare, Cântec dumnezeiesc, Colindă dumnezeiască, Colinda curţii şi este răspândit în zonele geografice: Buzău, Vrancea, Brăila, Galaţi, Dobrogea, lalomiţa, Prahova, Argeş, Dâmboviţa, Tulcea, Ilfov, Bucureşti, Teleorman. Este o colindă muntenească, reprezentată în tipologia colindei prin 34 de variante.15
În textul citat omul care se scaldă în apa sfinţită, alături de Dumnezeu, se şi miruieşte. La botez, într-o altă variantă, este miruit şi pruncul Iisus care este, în acelaşi timp şi izvor al mirului:
„Mititel, înfăşeţel,/ Curge mirul după el”.16 Texte numeroase amintesc originea mirului. Ele se pot grupa în două unităţi tematice: cele despre disputa florilor şi cele ale Colindului răstignirii. În toate la originea mirului se află sudoarea care scaldă trupul Mântuitorului în timpul patimilor de pe cruce: „Cum Lui că-i puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/ Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare”;17 „Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii venea / Şi se miruia”.18
Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu mirodenii, fiert după o rânduială anumită în fiecare an, în primele trei zile din săptămâna patimilor şi sfinţit de patriarh în Joia Mare. Ungerea cu acest mir este semnul darului Sfântului Duh care s-a pogorât, în chip văzut, asupra Mântuitorului şi a apostolilor şi se dă oamenilor, după botez, în chip nevăzut, cuvântul grec Xριστός însemnând „uns”.19 Scriind despre mirungere acelaşi Chiril al Ierusalimului spune:
„Untdelemnul exorcizat era simbolul participării la grăsimea lui Hristos; el pune pe fugă orice urmă a lucrării celei potrivnice [...] ca o flacără foarte puternică arde şi alungă pe demoni [...], curăţeşte toate urmele păcatelor”.20 Motivul despre „originea mirului” prezent în textele de colind - între care şi în colindul despre disputa florilor, care se continuă, adesea cu Colindul răstignirii menţionează, de fapt, cea de a doua taină, despre care am amintit anterior. Considerăm colinda despre disputa dintre florile grâului mirului şi vinului anterioară celei despre răstignire. Credem că ea aparţine perioadei anterioare şi, pierzându-se semnificaţia care era încifrată în simbolica florilor, s-a simţit nevoia unei „decodări” a acestei taine într-un text mai direct, mai puţin criptic.
Cea de a treia taină, a Sfintei Euharistii, este simbolizată de imaginea grâului, aici într-un sens metaforic, figurat, pâinea preînchipuind Biserica, trupul lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare ca şi pâinea din grâu. Grâul reprezintă pe cei drepţi, credincioşii care se mântuiesc în ziua dreptei judecăţi. Taina Sfintei Euharistii a fost aşezată, conform învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, de însuşi Mântuitorul la Cina cea de taină. El este numit încă înainte de patimi „pâinea vieţii”, pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Sfânta Împărtăşanie este şi jertfă, ea continuă şi săvârşeşte jertfa de pe Golgota.
Pâinea ca jertfă apare în Cina cea de Taină când s-a instituit Sfânta Euharistie, care reproduce, „tainic şi nesângeros jertfa Lui sângeroasă”.21 Sfântul Chiril spune că El „n-a intrat cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge şi a găsit răscumpărare veşnică”.22 Textul colindului spune următoarele:
„Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea”.23
„În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu el. Astfel ajungem „purtători de Hristos”, ajungem „părtaşi firii dumnezeieşti”.24 Sfântul Ignatie o numeşte „leacul nemuririi”. Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur exprimă acest lucru. În Vechiul Testament erau „pâinile punerii înainte”, dar odată „cu legea cea nouă” ele au luat sfârşit.
Euharistia, în greacă, înseamnă „mulţumire”, iar împărtăşania semnifică „a avea parte de ceva împreună cu alţii”, „un bun comun” prin care cei ce se împărtăşesc devin „părtaşi”. Taina aceasta contribuie la înfrăţirea sau unirea tuturor membrilor Bisericii.25 Textul Colindului răstignirii are ca temă centrală tocmai această taină a Sfintei Euharistii.26
Demonstraţia pe care ne-am străduit să o facem este, de fapt, o tentativă de a-i sensibiliza pe specialişti în speranţa că vor acorda atenţie deosebită acestui capitol neglijat din istoria culturii orale - prezenţa elementului creştin în formele de manifestare ale culturii noastre populare.
14 Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor (A.I.E.F.), fg. 176 a: informator - Mihail Olteanu, 39 ani din localitatea Poenari - Vulpeşti - Ilfov; culegător, C. Brăiloiu; data, 31.XII. 1930.
18 A.I.E.F. fg. 4 b; informator - Rozalia Bucur din localitatea Sincel-Târnava Mică; culegător, C. Brăiloiu; data, 11.VI.1931.
Sursa: Spiritualitate romaneasca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu