Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.
Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.
Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.
Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.
Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!
Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.
Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.
Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!
Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.
Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.
Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!
Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.
Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.
În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.
Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!
Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)
De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.
Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…
Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…
Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.
Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.
Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.
SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu