Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui “oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: “un oarecare Eminescu”…
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: “Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. “Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, “Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge “La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la “un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la “inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea “Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu (“Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i “nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau “premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… “Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi “Pe Eminescu”!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
Sursa: Genunchiul Lumii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu