Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus (ultima parte).

Al doilea mare ganditor al slavofilismului este Alexandru Homiakov. S'a nascut in anul 1804 si a murit in 1860, tot de holera. Lucrarile lui sunt toate scrise si aparute in limba franceza. Unele s'au tradus in engleza. Cea mai mare parte din lucrarile lui au aparat in revista "Europeanul".

 

 Daca Kirievski este filozoful cultural al slavofilismului, Homiakov este teologul acestei miscari — un teolog liber, care nu studiase teologia in scoala, ci individual.

 

Homiakov este tot de origine aristocratica. Este un om care s'a pastrat cast toata viata lui, care a dus o viata exemplara din punct de vedere moral, fiind unul dintre marii vizionari ai Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Una dintre cele mai simpatice, mai calde si mai bune figuri care se poate intalni in cultura ruseasca. Inca din timpul vietii, admiratorii lui il numesc parinte al Bisericii si il pun in rand cu marii Parinti ai Bisericii din epoca de glorie a crestinismului.

 

Scrierile lui au un caracter polemic, fiindca toata straduinta lui este sa demonstreze ca, atat fata de catolicism, cat si fata de protestantism, credinta ortodoxa este superioara. Aceasta este misiunea de filozof al religiei pe care si-o pune de la inceput Homiakov, in dorinta de a afirma principiul slavofilist al diferentierii lumii rusesti de lumea occidentala si al superioritatii ei.

Cugetarea lui se straduieste sa scoata necontenit in evidenta, comparativ cu catolicismul si protestantismul, superioritatea credintei ortodoxe. De aceea scrierile lui sunt direct concepute in frantuzeste, traduse in englezeste si publicate in Europa, pentru a ataca diferite probleme ce se pun din campul protestant sau din campul catolic. El este inainte de toate un mare polemist, unul dintre cei mai mari polemisti si apologeti pe care i-a avut Ortodoxia.

 

 

 

In ce constau ideile lui Homiakov?

 

Pentru el, ca si pentru Kirievski, religia este continutul si fundamentul intregii fiinte umane. Din toate valorile pe care le creeaza cultura umana, nici una nu se poate compara si nu se poate egala cu valoarea religioasa. "Credinta", zice el, "este forta motrice a istoriei universale".

 

 Aceasta istorie universala este condusa de doua principii contrarii: principiul necesitatii materiale si cel al libertatii spirituale.

 

Din lupta care se da intre aceste doua principii potrivnice se naste de fapt istoria, iar tendinta dominanta a intregii istorii umane este ca din aceasta lupta sa iasa biruitor principiul libertatii spirituale asupra principiului necesitatii materiale. Credinta este cea care da impulsul dominant in ritmul istoriei universale, aplicand aceasta idee, acest - concept, care este un concept de filozofie a istoriei, in domeniul religios.

 

Homiakov gaseste o linie de evolutie ascendenta a principiului libertatii spirituale, incepand de la cea mai primitiva forma de religie, pana la cea mai inalta forma, si anume crestinismul.

Treptat, el vede o linie a eliberarii spiritului de materie, a dominatiei spiritului asupra materiei, incepand cu religiile animiste si ajungand pana la budism, forma de religie cea mai inalta dintre religiile naturale. Dincolo de sfera religiilor naturale este mozaismul, religie eminamente spirituala prin conceptia monoteista  pe care o aduce, fiindca budismul, forma superioara a religiilor naturale, este totusi un mijloc insuficient al dominatiei spiritului asupra materiei. De ce?

Fiindca in budism spiritul isi gaseste libertatea in autodistrugere, in Nirvana. Prin urmare, din aceasta constatare putem trage concluzia ca pe cale pur naturala spiritul e incapabil sa ne elibereze complet si sa biruie complet principiul necesitatii materiale, de vreme ce in budism eliberarea inseamna autodistrugere in Nirvana. Spre deosebire de budism si prin urmare de religiile naturale, mozaismul reprezinta un stadiu superior, prin ideea spirituala monoteista pe care o reprezinta.

 

Dar adevarata eliberare spirituala si incununare a luptei acesteia dintre cele doua principii o reprezinta crestinismul.

 

 In crestinism se intampla ca Biserica se imparte in doua: Ortodoxie si catolicism.

Principiul libertatii spirituale incepe sa varieze in chiar sfera crestina, din pricina marii sciziuni, adica marea schisma.

Biserica romana, pentru a-si putea pastra unitatea, a trebuit sa  faca uz de autoritate, ceea ce a infrant libertatea spirituala. In Biserica romano-catolica, prin urmare, autoritatea invinge libertatea spiritului. Protestantismul, care nu e decat o urmare a degenerescentei catolicismului, pentru a putea salva libertatea distruge unitatea bisericii, de vreme ce este faramitat in fel de fel de secte.

 

Prin urmare, greseala catolicismului este ca autoritatea distruge libertatea. Greseala protestantismului este ca libertatea distruge unitatea si deriva in anarhie.

 

In filozofie, germenul individualist, rationalist, anarhic prin urmare, este opera protestantismului pulverizant, care a distrus unitatea in favoarea libertatii individuale. Fata de catolicism si fata de protestantism, Biserica ortodoxa se infatiseaza superioara.

 

In Ortodoxie, autoritatea nu este decat de natura dogmatica, prin urmare ea inseamna revelatia adevarului absolut care este acceptata printr'un act al libertatii noastre spirituale.

 

De aici incolo dezvolta o intreaga doctrina despre Biserica, o doctrina de definitie a Bisericii si in special a Bisericii ortodoxe.

"Caracteristica Bisericii este universalitatea si unitatea ei", zice Homiakov.

 

In ce consta unitatea Bisericii? Care este caracteristica ei prin urmare? Insemnatatea Bisericii, raspunde Homiakov, nu este in numarul credinciosilor, ci in altceva, in spiritul unitar care o domina. Acest spirit unitar, universal si absolut este Duhul Sfant, acel principiu ce da unitate Bisericii.

 

Prin urmare, dupa Homiakov, Biserica are un caracter nevazut.

 

"E nevazuta, zice el, fiindca Biserica nu cuprinde numai fragmentul vizibil, care e umanitatea prezenta. Biserica cuprinde pe toti acei care au fost si nu mai sunt aici, in aceasta lume. Biserica cuprinde toate cele ce sunt nevazute, lumea ingerilor si a spiritelor. Biserica cuprinde si pe cei care vor fi in viitor si nu sunt inca". Acest caracter material, spiritual, duhovnicesc, ii da caracterul de Biserica nevazuta.

 

Aceasta doctrina a fost socotita de multi ca fiind protestanta. Nu stiu daca dumneavoastra cunoasteti teoria Bisericii nevazute dupa protestanti, insa e o diferenta colosala intre conceptia de Biserica nevazuta a lui Homiakov si conceptia de Biserica nevazuta a protestantilor. Care este aceasta diferenta?

 

De ce au inventat protestantii teoria unei Biserici nevazute? Pentru ca ei n'au propriu-zis o Biserica vazuta, Biserica lor fiind faramitata. Si atunci au fost nevoiti sa inventeze aceasta teorie pentru a ataca papalitatea, care cauta prin autoritate dominatia pamantului si mai ales pentru ca ei n'au Biserica vazuta.

 

Dar la Homiakov nu se poate vorbi de asa ceva. El nu neaga partea vazuta a Bisericii, el este ortodox si socoteste vazut un lucru peste care domneste doctrina insuflata de Duhul Sfant, pentru ca, din moment ce el vede intreaga unitate a Bisericii prin Duhul Sfant, nu se mai poate vorbi de o teorie protestanta a Bisericii.

 

Mai departe, Homiakov dezvolta un punct de vedere pe care 1-am putea numi teoria cunoasterii ortodoxe. Ganditorii acestia, Kirievski, Homiakov, Samarin, care este un discipol al lui Homiakov, sunt mistici.

Prin urmare, ei vor dezvolta o teorie a cunoasterii de origine mistica. Kirievski spusese la inceputul doctrinei lui, cand cauta diferenta totala dintre lumea noastra orientala ortodoxa si catolicism, ca in acesta din urma domina stiinta, si deci critica, pe cata vreme in ortodoxism domina credinta si traditia.

 

Daca lumea catolica a incercat sa inteleaga continutul revelatiei absolute divine pe calea ratiunii, ortodoxismul intelege, sau mai bine zis patrunde in esenta continutului absolut al adevarului revelat pe calea credintei. El nu ispitestc cu mintea revelatia, ci o accepta pasiv, cu credinta. Aceasta este diferenta totala dintre felul dc a gandi al lumii occidentale si felul de a gandi al lumii orientale. Acest fel de a gandi, aceasta teorie a cunoasterii — in termeni filozofici — o intalnim si la Homiakov. Intelegerea nu e posibila decat pe calea credintei, zice Homiakov. Si mai mult decat a credintei, pe calea iubirii.

 

Prin iubire, credinciosul patrunde cele mai ascunse taine ale adevarului revelat, cele mai ascunse taine ale Bisericii. Iubirea, in conceptia lui Homiakov, este ceea ce in filozofia lui Schelling se numeste intuitie intelectuala sau, cu un alt termen filozofic, simpatie intelectuala, ori cu un termen care este mult mai apropiat fiindca apartine lui Bergson, prin intuitie pur si simplu. In filozofia lui Bergson, intelegerea adevarului nu o da ratiunea logica, discursiva, ci intuitia directa a lucrurilor care nu este decat instinctul reflectat in constiinta.

 

Cineva care este in aceasta comunitate de iubire spirituala, in Biserica prin urmare, nu poate gresi in ceea ce priveste intelegerea lucrurilor inalte ale credintei, dar, imediat ce omul s'a rupt din comunitatea de iubire spirituala a Bisericii, incepe sa greseasca.

 

Aceasta afirmatie o aplica Homiakov Bisericii catolice, si aici va rog sa fiti atenti, fiindca urmeaza o parte foarte subtila in conceptia filozofico-religioasa a lui Homiakov, in care distinsul ganditor rus explica provenienta lui "filioque", adica acel punct dogmatic care ne desparte pe noi de catolici si afost de atatea ori piatra de scandal intre cele doua Biserici.

 

Prin marea schisma, Biserica romano-catolica a facut un act de orgoliu, s'a rupt din comunitatea de iubire a Bisericii universale. Prin urmare, catolicismul a pierdut posibilitatea intelegerii mistice a adevararilor supreme ale credintei. Instrainarea de comunitatea de iubire a atras dupa sine opacitatea si confuzia. Astfel s'a nascut dogma lui "filioque". Cum?  In doctrina adevarata si nealterata, Duhul purcede numai de la Tatal. Cine este in comunitatea de iubire intelege aceasta dogma inalta in sensul ei cel mai tainic. Catolicismul insa, rupandu-se din comunitatea de iubire si departandu-se prin urmare de puterea mistica de a intelege aceasta taina  inalta a dogmei purcederii, a cazut in confuzie, a confundat efectul cu cauza si a ajuns la dogma "filioque", confundand purcederea cu trimiterea.

Intr'adevar, in Sfanta Evanghelie se spune ca Duhul Sfant e trimis si de Tatal si de Fiul, dar raportul Sfintei Trinitati catre lume este cu totul extern. Catolicismul insa, orbit prin ruperea din comunitate, n'a mai putut patrunde in taina suprema a dogmei Sfintei Treimi, astfel incat in actul exterior al trimiterii a vazut insasi purcederea. In felul acesta, Biserica romano-catolica a ajuns sa creeze aceasta dogma, afirmand ca Duhul Sfant purcede atat de la Tatal, cat si de la Fiul.

 

E una dintre cele mai ingenioase explicatii care se pot citi in materie de teologie si devenire a dogmei "filioque".

 

Iminenta Bisericii catolice, prin urmare, este in aceasta comunitate si in aceasta unitate suverana pe care o da Duhul Sfant.

 

Ceea ce decurge pentru doctrina slavofila este ca poporul care apartine adevaratei Biserici este chemat sa creeze marea cultura care va trebui sa regenereze Occidentul corupt si eretic.

 

Homiakov, unul dintre slavofilii cei mai activi, nu este numai ganditor, nici numai teolog, ci este si agentul viu care circula in vremea sa prin toata lumea slava. El cunoaste fruntasii tuturor popoarelor slave, iar in vremea lui se naste acea miscare pan-slava care voia sa fie una dintre marile formule politice ale Europei. In adorarea lui pentru popor, in care el vede, ca si Kirievski, si ca toti slavofilii, rezervorul cel mare al fortelor de regenerare, el a ajuns sa faca parte din partidul national rus.

 

In ceea ce-i priveste pe ceilalti, fratiiAxakov, foarte importanti in vremea lor, astazi nu li se mai acorda aceeasi importanta. C. Axakov reprezinta partea politica a doctrinei slavofile a filozofiei lui Kirievski si teologia lui Homiakov. Iar Ivan Axakov este ziaristul de mare talent al acestei miscari, care a luptat pentru raspandirea si popularizarea marii doctrine slavofiliste. El nu face altceva decat sa actualizeze prin ziaristica ideile formulate inaintea lui.

 

Un alt ganditor e Samarin care, urmand aceeasi filiera teologica, ca si maestrul sau Homiakov, credea ca adversarul de temut ce trebuie combatut cu vehementa si metodic e catolicismul. Protestantismul nu e decat umbra catolicismului.

 

Ceea ce se constata ca o caracteristica generala este faptul ca, pe cata vreme socialistii occidentali privesc Rasaritul fata de Occident sub raportul civilizatiei materialiste, slavofilii privesc acest raport in special din punct de vedere religios.

Pentru doctrinarii slavofilismului, Occidentul va apare totdeauna sub forma crestinismului alterat si deteriorat, adica a catolicismului si protestantismului.

Atitudinea lor adversara catolicismului este, de fapt, atitudinea confesionala ortodoxa, in polemica cu protestantismul si catolicismul apusean.