Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care
ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul,
şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele.
Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot
s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din
Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în
oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a
ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor.
Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru
răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul
de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca
faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă
cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui
Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea
lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice
subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea
stăpâneşte mintea.
Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de
aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit
de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a
fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a
îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea
lor era deja, El doar a vădit-o.
Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat
într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt
simboluri clare.
Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit.
Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce
chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât
de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele
trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea
conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa
că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu
asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul
Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa.
Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de
vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la
moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât
orice pom vreodată.
Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este
acesta? Ce să facem cu el?
Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.
Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.
Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn
blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea
cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.
Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile
când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu.
Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de
leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme
în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi
(întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de
boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă
preănchipuire a Sfântului Botez.
În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel
falnic şi greu.
După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca
plumbul.
Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.
Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui.
Ca blestemul să fie total.
Ca blestemul să fie total.
L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.
Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.
I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.
Era atât de slab de post, atât de ostenit.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Poate că ar mai fi plâns cu
lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de
preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase
care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi!
În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca
celor de pe drumul de la Emmaus.
Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea
Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi
obosim pe acel drum.
Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se
striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o
făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte.
Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa
gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii
de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.
Stropi se sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat
în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai
nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.
Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea
L-a suit mai presus de toată făptura.
De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa
lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine
ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui,
răstignirea lui pentru neam.
Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât
de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.
Să mă ierți!
Maica Neonila
Gravura este realizată de o maică de la Mănăstirea Paltin- Petru-Voda (SURSA: APOLOGETICUM).
Eseul foto-video de mai jos cuprinde fotogafii realizate de Cristina si Victor Roncea. Cânt: Maica Neonila.
Vezi si:
Gravura este realizată de o maică de la Mănăstirea Paltin- Petru-Voda (SURSA: APOLOGETICUM).
Eseul foto-video de mai jos cuprinde fotogafii realizate de Cristina si Victor Roncea. Cânt: Maica Neonila.
Vezi si:
A
apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte
Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at:
http://roncea.ro/#sthash.MZlipt98.dpuf
A
apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte
Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at:
http://roncea.ro/#sthash.MZlipt98.dpuf
A
apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte
Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at:
http://roncea.ro/#sthash.cDbume1K.dpuf
A
apărut revista ATITUDINI, nr. 29 închinată Preacuviosului Părinte
Justin Pârvu (10 feb. 1919 – 16 iunie 2013) - See more at:
http://roncea.ro/#sthash.cDbume1K.dpuf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu