„De te-aş uita, ţară svântă,/ Atuncea să-mi vie smântă".
(Dosoftei, Psalmul 136)
După decenii de umilire naţională programată, iată-ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi un italian, o sasă pură, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun lipovan; oh, avantajul unui străbun ebreu, unei mătuşi şvabe... Elita dă palme românilor, musai înapoiaţi. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii - în patibule! Sau, după mintea preşedintelui, în ţepe.
„Margini ale lumii, cum să grăiesc/ Despre neamul meu românesc?" (Aron Cotruş)
Felul nostru de a munci în lume era apreciat
Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. E cert că nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă get-beget, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mai nou mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cel mai grele dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu; după dezastrul din august 23, în Moldova a fost situaţia cea mai grea. Nu-mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Ori vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii şi nu de clasă, ci generalizată?
Înainte de dec. '89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune în bloc ciori sau corbi; sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. În „The Sun" se anunţă o invazie a emigranţilor, în număr de patru. Cei patru care au speriat Londra. În Spania, s-a folclorizat ştirea că foşti miliţieni comunişti din România s-au organizat în bande, fură şi omoară în Barcelona. Cum să vorbească un român româneşte, să fie luat drept ăia, hijos de putas? Dar cum vă sună, fără diacriticele pe care le avea în grijă George Pruteanu, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, c-aşa a vrut parlamentarul Petre Roman pe vremea premieratului.
Noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea.
La Berlin, ne anunţă Sorin Antohi, România „se vede înfiorător" în ochii jurnaliştilor germani. Desigur, cu contribuţia sa, vezi povestea cu docenţa. Cum să nu-şi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile", cum a ţinut să precizeze alt teleast. Cel care nu mănâncă seminţe dar taie iarbă şi-i înjură pe români la o zi de la votarea Constituţiei, chiar pe TVR 1. Bravo, C.N.A.! Pentru că asta-i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul. Francezii spun „o şterge englezeşte", iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte", Albionul şi Hexagonul detestându-se prin tradiţie. Germanii n-au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu-s bucătari buni, nici irlandezii-abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais". Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: calmul, răbdarea, politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter. Formula aveţi defectedefectedefecte a avut scopul ei: dacă-ţi spune cineva mereu că eşti urât, laş, prost, hoţ, nu începi s-o crezi? Probă că ţi-e jenă să te declari român.
Tare ne mai place să fim auto-demolanţi
Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii". Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună numai impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „ne-am aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele" (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare" (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi" (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt"; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu" (Marco Bandini). Ciudată constatare: pe ţăran, biserica l-a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)" despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia, Editura Paideia. Concluzia se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat".
Tare ne mai place să ne vedem noi înşine fără principii, neserioşi, inconsistenţi, dezordonaţi, gelationoşi... Să fim auto-demolanţi. Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă, îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le-a spus că sunt refractari la carte dar n-a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri...În antologia sus citată până şi altruismul e nefiresc, ospitalitatea-proverbială.
Despre toleranţă nu se face vorbire, deşi Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" a fost un model de toleranţă, la fel Monseniorul Ghyka, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Raoul Şorban... preferăm să tot scriem despre prostia, lenea, beţia la români, ba chiar despre plagiatul la români. Ce-i drept, şi din cauza activiştilor, ca reacţie la lozincile găunoase. Le-am cere prea mult să nu-şi mai fâlfâie certificatele de „patriotism"?
După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievoz slabi şi nevolnici
Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea consideră obsesia identităţii o maladie[1], gata să pună în paranteze istoria românilor: „Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi". Pe turci nu i-am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n-am creat probleme în secolul al XIX-lea, s-a murit mult în cele două războaie dar degeaba, dacă s-au încheiat la fel şi fără jertfa românilor. „N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii". Continuând în acelaşi fel, comunismul s-ar fi extins şi fără contribuţia lui Cornea-père. Pe aceeaşi coardă, se spune că n-am avut colonii, nici Imperiu, nici regi, până-n hohenzollerni. După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi ca „armanul" Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII-lea al Angliei n-a repudiat două soţii şi a omorât alte două din totalul de şase. Mai mult încă, şcoala Boia apasă pe condiţia de bastard, Ioan Vodă-fiu natural al lui Ştefăniţă, la fel Petru Rareş-al lui Ştefan, la fel Mihai Viteazul, din mamă grecoaică, nesocotind spusa lui C. C. Giurescu: „Mihai e în primul rând fiul faptelor sale".
