Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI “Istoria, Adevarul si Miturile”

La Librăria Humanitas Cişmigiu, Gabriel Liiceanu a lansat noul volum al lui Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. La fel ca si celalalte carti ale fostului propagandist comunist Lucian Boia, si aceasta este o mostra de falsificare a istoriei nationale a Romaniei. Antiromanismul gruparii Humanitas a starnit un protest inedit (foto mai sus si video mai jos). Reproducem aici doua puneri la punct ale falsificatorului Humanitas, Lucian Boia, realizate stiintific de academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai. 

Studiile stiintifice sunt postate de catre Ziaristi Online

Magda Ursache: Naţiuni şi naraţiuni. Elita dă palme românilor. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici!

„De te-aş uita, ţară svântă,/ Atuncea să-mi vie smântă".

 (Dosoftei, Psalmul 136)

După decenii de umilire naţională programată, iată-ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi un italian, o sasă pură, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun lipovan; oh, avantajul unui străbun ebreu, unei mătuşi şvabe... Elita dă palme românilor, musai înapoiaţi. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii - în patibule! Sau, după mintea preşedintelui, în ţepe.

„Margini ale lumii, cum să grăiesc/ Despre neamul meu românesc?" (Aron Cotruş)

Felul nostru de a munci în lume era apreciat

Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. E cert că nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă get-beget, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mai nou mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cel mai grele dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu; după dezastrul din august 23, în Moldova a fost situaţia cea mai grea. Nu-mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Ori vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii şi nu de clasă, ci generalizată?

Înainte de dec. '89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune în bloc ciori sau corbi; sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. În „The Sun" se anunţă o invazie a emigranţilor, în număr de patru. Cei patru care au speriat Londra. În Spania, s-a folclorizat ştirea că foşti miliţieni comunişti din România s-au organizat în bande, fură şi omoară în Barcelona. Cum să vorbească un român româneşte, să fie luat drept ăia, hijos de putas? Dar cum vă sună, fără diacriticele pe care le avea în grijă George Pruteanu, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, c-aşa a vrut parlamentarul Petre Roman pe vremea premieratului.

Noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea.

La Berlin, ne anunţă Sorin Antohi, România „se vede înfiorător" în ochii jurnaliştilor germani. Desigur, cu contribuţia sa, vezi povestea cu docenţa. Cum să nu-şi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile", cum a ţinut să precizeze alt teleast. Cel care nu mănâncă seminţe dar taie iarbă şi-i înjură pe români la o zi de la votarea Constituţiei, chiar pe TVR 1. Bravo, C.N.A.! Pentru că asta-i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul. Francezii spun „o şterge englezeşte", iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte", Albionul şi Hexagonul detestându-se prin tradiţie. Germanii n-au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu-s bucătari buni, nici irlandezii-abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais". Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: calmul, răbdarea, politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter. Formula aveţi defectedefectedefecte a avut scopul ei: dacă-ţi spune cineva mereu că eşti urât, laş, prost, hoţ, nu începi s-o crezi? Probă că ţi-e jenă să te declari român.

Tare ne mai place să fim auto-demolanţi

Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii". Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună numai impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „ne-am aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele" (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare" (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi" (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt"; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu" (Marco Bandini). Ciudată constatare: pe ţăran, biserica l-a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)" despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia, Editura Paideia. Concluzia se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat".

Tare ne mai place să ne vedem noi înşine fără principii, neserioşi, inconsistenţi, dezordonaţi, gelationoşi... Să fim auto-demolanţi. Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă, îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le-a spus că sunt refractari la carte dar n-a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri...În antologia sus citată până şi altruismul e nefiresc, ospitalitatea-proverbială.

Despre toleranţă nu se face vorbire, deşi Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" a fost un model de toleranţă, la fel Monseniorul Ghyka, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Raoul Şorban... preferăm să tot scriem despre prostia, lenea, beţia la români, ba chiar despre plagiatul la români. Ce-i drept, şi din cauza activiştilor, ca reacţie la lozincile găunoase. Le-am cere prea mult să nu-şi mai fâlfâie certificatele de „patriotism"?

După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievoz slabi şi nevolnici

Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea consideră obsesia identităţii o maladie[1], gata să pună în paranteze istoria românilor: „Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi". Pe turci nu i-am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n-am creat probleme în secolul al XIX-lea, s-a murit mult în cele două războaie dar degeaba, dacă s-au încheiat la fel şi fără jertfa românilor. „N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii". Continuând în acelaşi fel, comunismul s-ar fi extins şi fără contribuţia lui Cornea-père. Pe aceeaşi coardă, se spune că n-am avut colonii, nici Imperiu, nici regi, până-n hohenzollerni. După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi ca „armanul" Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII-lea al Angliei n-a repudiat două soţii şi a omorât alte două din totalul de şase. Mai mult încă, şcoala Boia apasă pe condiţia de bastard, Ioan Vodă-fiu natural al lui Ştefăniţă, la fel Petru Rareş-al lui Ştefan, la fel Mihai Viteazul, din mamă grecoaică, nesocotind spusa lui C. C. Giurescu: „Mihai e în primul rând fiul faptelor sale".

Hula la adresa Sfantului Stefan cel Mare pe site-ul ziarului Adevarul si in publicatia Historia. Propunerea noilor istorici: cu mistria, nu cu Crucea!

Demitizatorii valorilor istorice româneşti sunt, în acest moment, la pupitrele de direcţie ale cercetării istorice. Îi găsim la catedrele de istorie ale universităţilor româneşti, îi vedem pe posturile publice de televiziune sau în presa scrisă, fie ea de specialitate sau generalistă. Sunt combatanţi într-un război holotropic (total) împotriva poporului român. Cine sunt războinicii neconvenţionali? Purtători, unii dintre ei inconştienţi (în orb), dar bine plătiţi, ai unui steag străin, în tentativa de anihilare a identităţii româneşti. Mentorul lor este istoricul Lucian Boia, autorul unei lucrări falsificatoare despre istoria românilor, un negaţionist al meritelor marilor domnitori români, al biruinţelor româneşti. Înainte de 1989, fostul secretar de partid al Facultăţii de Istorie făcea vizite dese si prelungite în Occident (cu avizul Securităţii). După decembrie 1989, devine coada de topor a celor care doreau anularea unei întregi direcţii istoriografice româneşti. Evident, nu a istoriei inventate de comunişti. Nu demitizarea şabloanelor impuse de Roller este ţinta istoricului. Demersul lui Boia vizează ştirbirea autorităţii marilor noştri istorici: Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, P.P. Panaitescu, Constantin Giurescu, Gheorghe Brătianu sau Vasile Pârvan.

În jurul Maestrului Boia s-a strâns o grămadă de oportunişti, gata să treacă la satanizarea trecutului nostru, a culturii şi istoriei naţionale. Printre ei se află şi un lector obscur al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucuresti, Marius Diaconescu, care, prin intermediul revistei Historia, a pus mâna pe lopată şi a început să surpe temelia domnitorilor şi voievozilor români Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazu, să transforme victoriile în înfrângeri (vezi bătălia de la Posada sau cea de la Călugăreni) iar, mai nou, să conteste rolul de apărător al creştinătăţii al Sfântului Ştefan cel Mare.

Ultimul număr al revistei Historia a beneficiat de promovarea ziarului Adevărul (fost Scânteia), pe al cărui site se găseşte şi o înregistrare video a hulei aduse sfântului român de către acest neica nimeni, acompaniat de un redactor al ziarului, Ion M. Ioniţă, şi, cu părere de rău o spunem, de un jurnalist redutabil, Ion Cristoiu, prezent în calitate de director al publicaţiei Historia. Ni s-a părut regretabilă apariţia lui Ion Cristoiu în această companie. Jurnalistul ne-a arătat, de mai multe ori, că ştie să înoate împotriva curentului (vezi atitudinea sa în războiul din Iugoslavia sau în recenta apariţie televizată, în care a vorbit pozitiv despre onoarea şi corectitudinea lui Corneliu Zelea Codreanu). Documentarea impecabilă şi gândirea limpede, ţărănească cum îi place să spună, l-au impus ca un jurnalist de valoare. Cu durere o spun, deşi vorbeşte deseori despre originea sa ţărănească, nu a moştenit şi evlavia creştină a înaintaşilor săi. A vorbit despre domnitor ca despre un bătăuş şi a reluat tezele atacului blasfemiator la adresa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, publicat în 1992, după canonizarea domnitorului. Atunci, într-un articol, intitulat sugestiv „Opereta de la Putna”, Cristoiu considera actul canonizării o prostie. În emisiunea la care am făcut referire, jurnalistul a susţinut că „Ştefan cel Mare a fost de toate, numai sfânt nu este”. Formaţia sa ateistă îl împiedică a se pronunţa competent în probleme atât de sensibile, cum sunt cele legate de credinţa noastră strămoşească. De asemenea, este păcat că, în calitate de conducător al unei reviste istorice, Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să-şi aleagă drept colaboratori câţiva descendenţi ideologici ai nefericitului Roller, cel care, în anii ’50, trasa sarcini istoricilor să demoleze miturile naţionale din istoria românilor. Deloc surprinzător, ţintele demitizatorilor de azi sunt aceleaşi ca ale echipei kominterniste a lui Roller. La loc de frunte: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazu. Atunci o făceau în numele cimentării relaţiilor româno-sovietice, astăzi o fac în numele integrării europene.

Batjocura la adresa sfântului român, atât în Historia, cât şi în înregistrarea video postată de Adevărul, a fost instrumentată, în primul rând, de istoricul Diaconescu, care a ajuns să afirme că românii lui Ştefan erau un mărunţis în faţa Imperiului Otoman. Moldova lui Ştefan era, aşa cum Ştefan însuşi o definise, "poartă a creştinătăţii"(1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Numeroase mărturii, româneşti şi străine, întăresc aceste afirmaţii. Dar nu adevărul îi interesează pe aceşti sectanţi ai demitizării, ci impunerea unor stereotipuri care să-i facă pe români să deznădăjduiască, să-şi piardă încrederea în ei înşişi, să aibă mentalitate de învinşi.

Trăim vremuri cumplite. Ne sunt atacate efigiile naţionale, eroii, sfinţii şi martirii neamului românesc. Asupra acestui popor se desfăşoară un cumplit experiment. Se testează capacitatea de reacţie a comunităţii naţionale. Se impune, cred, atitudinea fermă a comunităţii academice, dar mai ales a Patriarhiei Române, a Mitropoliei Moldovei sau a Mănăstirii Putna, în apărarea memoriei ultragiate a sfântului faţă de care românii au o atât de mare evlavie, căruia i se închină cu pioşenie.

Florin PALAS

P.S. Lansarea pe piaţă a ultimului număr al publicaţiei Historia şi a transmiterii emisiunii blasfemiatoare au avut loc în 14 decembrie. În aceeaşi dată, în 1467, Ştefan cel Mare şi Sfânt repurta o victorie strălucită, la Baia, împotriva invadatorilor unguri. Ca o consecinţă a câştigării acestei lupte, a fost desfiinţată episcopia catolică din acest oraş.

O cheie a mesajului acestei „aflări în treabă” ar putea fi întrebarea pe care o pune redactorul-şef al Historiei, Ion M. Ioniţă: De ce rămân în istorie „bătăuşii” (printre care l-au inclus şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi nu cei cu mistria în mână? După cum ştim, în majoritatea reprezentărilor, Sfântul Ştefan cel Mare este reprezentat cu Crucea în mână. Noii vechi istorici ar vrea să impună tinerei generaţii un alt tip de domnitor. Unul cu mistria, cunoscut simbol masonic, în mână. Să nu-i ajute Dumnezeu!