Despre sensul existenţei si dragoste la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae.

(Notă Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

 

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

 

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

 

26. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două: adică în firea îngerească şi în firea omenească. Şi toată firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe generale şi în două feluri de voinţe generale; într-una sfântă şi întruna păcătoasă; adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi. Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de voinţe generale: evlavioase şi necuvioase.

27. Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi bunătatea şi însăşi înţelepciunea, mai adevărat vorbind chiar şi deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar făpturile, care toate au existenţa în participare şi har, iar cele raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume existenţei lor li se opune neexistenţa, iar capacităţii de bunătate şi înţelepciune răutatea şi neştiinţa. Deci ca ele să existe de-a pururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a făcut; dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea Lui, sau ca să nu participe, stă în voia fiinţelor raţionale.

28. Elinii, spunând că fiinţa lucrărilor există împreună cu Dumnezeu din veci şi că numai calităţile din jurul fiinţei le au de la El, susţineau că fiinţa nu are nimic contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă zicem că numai fiinţa dumnezeiască nu are nimic contrariu, ca fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora veşnicia. Fiinţa lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa.

Deci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe de-a pururi sau să nu existe. Dar fiindcă Lui nu-i pare rău de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin puterea Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusă la existenţă din neexistenţă şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie.

29. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţa lipsa cunoştinţei, tot aşa şi neexistenţă este lipsa existenţei; dar nu a existenţei celei adevărate şi proprii, căci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce există prin împărtăşire de existenţa cea adevărată. Lipsa celor dintâi atârnă de voinţa făpturilor; a celei de-a doua atârnă de voinţa Făcătorului, care vrea însă, pentru bunătatea Sa, ca făpturile să existe veşnic şi veşnic să aibă parte de binefacerile Lui.

30. Dintre făpturi unele sunt raţionale şi mintale şi capabile de cele contrare, ca de pildă de virtute şi păcat, de cunoştinţă şi neştiinţă; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constătătoare din elemente contrarii, adică din pământ, aer, foc şi apă. Cele dintâi sunt cu totul netrupeşti şi nemateriale, chiar dacă unele din ele sunt legate de trupuri; cele de al doilea sunt alcătuite numai din materie şi formă.

31. Toate trupurile sunt după fire inerte; ele sunt mişcate de suflet. Unele de suflet raţional, altele de suflet neraţional, şi iarăşi altele de suflet fără simţire.

32. Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, şi alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare.

33. Sfintele Puteri, comunicându-şi una alteia lumina, precum o comunică şi firii omeneşti, împărtăşesc sau din virtutea lor, sau din cunoştinţa care este în ele. Împărtăşind din virtute, adică dintr-o bunătate ce imită bunătatea dumnezeiască, îşi fac bine atât lor înseşi cât şi una alteia şi celor mai prejos de ele, devenind toate deiforme. Iar împărtăşind din cunoştinţă, dau sau ceva mai înalt spre Dumnezeu, sau ceva mai adânc despre corpuri, sau ceva mai cu de-amănuntul despre fiinţele netrupeşti, sau ceva mai limpede despre Providenţă sau ceva mai lămurit despre Judecată.

34. Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimaşe; iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul.

35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire.

Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe.

Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare, (pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor.

36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.

Sfantul Maxim Marturisitorul despre atitudinea fata de erezie

Eu nu doresc ca ereticii sã patimeascã, nici nu mã bucur de rãul lor - fereascã Dumnezeu! – ci mai degrabã mã bucur si împreunã mã veselesc de întoarcerea lor; cãci ce e mai plãcut celor credinciosi, decât sã vadã adunati împreunã pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? 

continuare la http://parohiacarpati.net/astazi.html?doc=din-cugetul-sfintilor-parinti-2013-07-24.pdf#nou

UN DOCUMENT EXCEPŢIONAL: ACTELE PROCESULUI ŞI INTEROGATORIILOR SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI

Audierea de la palat (655)

          Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret

                1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores“ (trimişi) împreună cu zece „execubitores“ (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita“ (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul“ care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon“ - Taurleu - el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

          - Creştin eşti tu?

          Iar el a zis:

          - Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

          Iar acela a zis:

          - Nu-i adevărat.

          Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

          - Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

          Atunci acela i-a zis:

          - Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

          Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

          - De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

          Iar acela a zis:

          - Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

          El însă a spus:

          - Şi care e dovada acestor lucruri?

          Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

          - Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

          Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

          - Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el (Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită - epistola 12 şi 13 - fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru“, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici). Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

          Acela a zis:

          - Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

          Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

          - Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

          Iar acela a zis:

          - Niciodată.

          Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

          - Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

          2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:

          - Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a spus: papa Teodor (642 - 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul (în 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie 645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă vreme să renunţe la erezia monotelită) să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)“ iar cele de la apus strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)“ şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.

          Atunci sakellarul a strigat:

          - Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta(Constantinopol).

          A zis atunci robul lui Dumnezeu:

          - Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine sminteala!“ (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?“ Iar dacă ar răspunde afirmativ, mă voi supune pedepsei. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit eu vreodată vreun vis?“ Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta, vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul în care acestea sunt contrare ei.

          I-a zis atunci Troilos:

          - Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?

          - Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.

          A zis atunci patriciul Epifanie:

          - Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:

          - Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?

          Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui Dumnezeu a zis:

          - Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte. Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului, Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul Serghie, devotatul împărăţiei.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – “Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul. 

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească.Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.

Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

 

 

Despre sensul existenţei la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae

(Notă Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

 

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

 

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.

Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult ca toate rugăciunea curată.

Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.

 

Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia.

Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa.

Smerenia taie patimile sufletului, reaua pătimire, ale trupului.

Prin porunci Domnul dăruieşte luminarea cunoştinţei.

Precum pasărea având piciorul legat e trasă la pământ de sfoară aşa şi mintea.

Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii, căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.

Dumnezeu este nesfârşirea; a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie.

Suta II

Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor – desfacerea acestui înţeles de orice gând pătimaş, înţeles – noimă.

Iar al citirii şi al contemplaţiei să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga neîmprăştiat. 

În iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.

Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată.

Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare. 

Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea. 

Slujba de preot - cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă. 

Slujba de episcop - cel ce o desăvârşeşte prin Sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.

Cele 3 trepte: nevoinţa cu fapta, cunoaşterea din lucruri şi cunoaşterea nemijlocită.

Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.

Plata înfrînării este nepătimirea, plata credinţei este cunoştinţa. Nepătimirea naşte discernămîntul, cunoştinţa naşte dragostea. 

Când zice Domnul: “Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea Fiinţei, iar când zice “Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”, arată nedespărţirea ipostasurilor. 

Taina este împărţirea şi unirea.

Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul, apoi la păcatul cu cugetul şi în sfârşit la faptă.  

După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului. Mintea este biserica lui Dumnezeu. La e fel şi în istorie Antihristul.

Petru Damaschinul v V cap 24:

 În război omul cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie, apoi neputinţa care dă smerenie, şi nădejdea la Dumnezeu.