E. Durkheim a consemnat întâiul acele fenomene care, deşi aproape inefabile în „locul” lor, ar fi capabile să stârnească o furtună în câmpul mai apropiat ori mai îndepărtat faţă de locul în care se produc (teoria haosului a numit acest fenomen efectul „aripii de fluture”). Că este aşa, o dovedeşte, bunăoară, modul în care s-a propagat efectul căderii bahtului tailandez (moneda Tailandei), de la 2 iulie 1997.
O monedă oarecare, într-o ţară mică, ce prin ea însăşi n-avea puterea să influenţeze starea economiei mondiale mai mult decât ar putea să influenţeze aripa de fluture starea atmosferică. Şi totuşi, acea cădere (cu aproape 25%, peste noapte) a declanşat o „furtună” financiară în lume, cum ne-o dovedeşte laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz: „Când s-a prăbuşit bahtul tailandez, la 2 iulie 1997, nimeni nu ştia că acesta era începutul celei mai mari crize economice după Marea Criză – una care avea să se întindă din Asia până în Rusia şi America Latină, ameninţând să cuprindă întreaga lume” (Globalizarea, Editura Edon, Bucureşti, 2003, p. 197). Oare nu tot aşa, adică printr-un fenomen din clasa fâlfâitului „aripii de fluture”, a început dezastrul Europei moderne, cu lucrarea unui grup obscur ca acela al „luminaţilor” ori, încă mai obscur, cu acel gest neînsemnat al unui copil care, la 13 ani, refuza Sfânta Euharistie în Franţa? Acel copil era Saint-Simon şi gestul lui va con-răsuna în ivirea acelor bizare biserici saint simoniene, care, împreună cu cele proudhoniene, vor înfăşura Europa în cea mai deşănţată erezie dintre cele cunoscute de la marile erezii ale epocii patristice timpurii, în frunte cu Arie şi cu nestorianismul. Cam la fel a început şi dezastrul Rusiei ţarilor, cu manifestări de aceeaşi magnitudine ca fâlfâitul „aripii de fluture”, prin acel Rasputin, care pusese stăpânire pe sufletul feminin al Curţii, ori cu acel gest ce părea cu totul neînsemnat, precum decizia Germaniei de a-l transporta pe Lenin într-un vagon plumbuit în Rusia, o Rusie care, fără lucrul acela obscur, ar fi urmat o cu totul altă linie istorică. Infinitezimal fusese, faţă de amploarea conflagraţiei şi de urieşenia maşinii de război şi a birocraţiei ţariste, vagonul acela plumbuit care-l purta pe Lenin spre Rusia, cum infinitezimal era refuzul acelui copil de 13 ani, cu numele lui întâmplător de Saint-Simon, într-o Franţă cu o uriaşă maşinărie de ordine călugăreşti, de ierarhii bisericeşti, de ritualuri şi puteri, cum neînsemnată spre infinitezimal era moneda Tailandeză pentru Rusia, America Latină, restul lumii (care, evident, nici n-avea cunoştinţă de ea, deci, în planul informaţiei, era o cantitate infinitezimală spre zero); şi totuşi, acestea toate au probat puteri de a stârni mari furtuni în atmosfera socială şi economică planetară. Şi aceasta pentru că lumile sunt întotdeauna interconectate, au înlăuntrul lor interconectări care le aseamănă radical cu „câmpurile” (stările de câmp), încât umbra unei microparticule se propagă şi devine stare a câmpului şi aşa mai departe. Problema este, însă, că, între diversele stări de câmp, se disting aşa numitele câmpuri dense, ivite prin propagarea unei unde pur spirituale, ivită undeva în chip inexplicabil, neprecedată de nimic. Oare nu un fenomen infinitezimal a fost acea stare de spirit care a cuprins sufletul şi mintea statelor americane în anii ‘70, cum arată Galbraith, fenomen căruia America îi datorează mai mult decât îşi închipuie economiştii şi politicienii ei cei mai mari (dovadă că unul dintre ei, K. Galbraith, l-a simţit şi i-a apreciat amploarea continentală şi efectul mondial, fiindcă prosperitatea Americii este un factor de scară mondială, iar această prosperitate datorează enorm soţiilor modeste, fără de ocupaţii, fără de funcţii, asumându-şi pur şi simplu sarcinile casnice şi mondene ale familiilor lor)? Mondenitatea aceasta, dimpreună cu spiritul familist, însă, au cântărit mai mult decât cele mai spectaculoase politici ale guvernului ori ale Băncilor şi ale Burselor, adică ale uriaşei maşinării aparţinând societăţii masculine.
Ceea ce n-ar fi reuşit acestea au reuşit discretele soţii din familiile clasei mijlocii superioare americane, care s-au jertfit cu o inegalabilă discreţie, pentru a fi suport şi punte sufletească soţilor şi familiei întregi, preluând sarcini şi obligaţii care totalizau un uriaş volum de prestaţii, ale căror costuri nu le-a contabilizat nimeni. Şi totuşi, aceste prestaţii fac parte din economia nevăzută a gospodăriilor, fără de care totul ar fi fost mult mai greu şi mai urât, iar bugetul acelor gospodării ar fi fost mult mai încărcat şi mai greu de suportat. Dar oare nu aripă de fluture, malefic în acest caz, va fi fost gândul feminin de întrerupere a sarcinii în România? – dar ce înspăimântător efect! Gestul acela a provocat o cădere catastrofală a ratei medii a fertilităţii. Şi încă nu ştim ce efecte dezastruoase antrenează decizia unui segment cât de mic al unor aşa-zise „mame” de a-şi vinde copiii. Cum ştim că un copil, după botez, este înger, ne dăm seama că segmentul acela foarte mic al lumii feminine din România practică cel mai apostatic comerţ: comerţul cu îngeri, vânzarea de îngeri. Această „aripă de fluture” induce categoric furtuni în atmosfera noologică a planetei, chiar dacă noi nu mai avem organe de simţ pentru a percepe la scara lor asemenea dezastre. Dar suntem noi conştienţi, oare, de dezastrul sufletesc al „secularismului”, ca să ne referim la acest adevărat flagel spiritual care bântuie toată lumea modernă?! Evident că nu, deşi este una dintre cele mai mari catastrofe noologice prin care a trecut Europa de la marile erezii încoace. Şi nouă, catastrofa aceasta nu ne apare mai mult decât fâlfâitul aripii de fluture.
