Romania - Cinci preludii ale secolului XXI - personalitati romanesti vorbesc colindatorilor ASCOR despre traditie (VIDEO)

Romania - Cinci preludii ale secolului XXI from Eugen Leahu on Vimeo.

un film document realizat de Eugen Leahu


Crăciunul anului 1999.
Mircea Diaconu, Ilie Bădescu, Virgil Cândea, Ştefan Câlţia şi Alexandru Paleologu vorbesc colidătorilor de la ASCOR despre tradiţie.

Sursa: http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/

Isabela Vasiliu-Scraba: La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”

Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Româească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintrespirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoşi (activist comunist cu liceul pe puncte, v. Etică şi moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.175). Să-şi cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Haşdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Haşdeu gazetar politic).
Constantin Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George şi de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).
Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din Bucureşti, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită şi lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăieşte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deşi îl invocă negreşit în apariţiile publice.
Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului spunea studenţilor fără să clipească următoarele neadevăruri: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humbold căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(ibid.).
Aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greş incapacitatea fostului ideolog marxist de a înţelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său care nu avea capacitatea să priceapă gândirea acestuia. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărţile altora” observase însuşi Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situaţia de a-şi da public consimţământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4).
In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat şi culogica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Andrei Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol.Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slbozia, p.46), acelaşi Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Cheţan în vol. Modelul Cultural Noica, Bucureşti, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38).
Intr-o exprimade diferită în formă dar identică în mesajul de transmis, Pleşu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producţia bibliografică” a lui Noica, a fost “instanţa patern-frăţească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o fostul deţinut politic vizitat de cei doi comunişti la Păltiniş. Cum uşor se poate observa, falşii discipolii gândesc la unison.când se substituie fără jenă operei filozofice a mestrului pe fundalul căruia si-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere şi difuzare în străinătate a textelor proprii.
Deşănţata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie faţă de memoria lui Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “În lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009).
Din cele 206 de pagini ale cărţii în care e trecută enormitatea că importanţa lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi. În opinia renumitului istoric al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică” ci personalităţile ieşite din rând, care “au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).
In volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă retoric aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.
Cu fineţea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (6), comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile sale cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.
Independent de pretextul incoerenţelor ideatice din lăbărţatul articol scris de Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide şi el cu nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera lui Noica. Nimic altceva!
Acelaşi dezinteres transpare şi din politica editorială a răspândirii prin traducere a filozofiei noiciene: În luna noiembrie din anul Centenarului, la Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei cărţi de Noica, Cristian Ciocan a lansat Jurnalul de la Păltiniş în suedeză.
Spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea cărţilor filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe care Noica îl considera pe bună dreptate “discipolul lui Henry Wald, nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul”.
Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru fiinţă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 şi în 2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. În 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ţinut seamă. Acel îndemn noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”.
N-am putea spune dacă volumul (prilejuit de centenarul lui Noica) lansat la Bookfest pe 19 iunie 2009 este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit (2009) nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului”, spusă pe şleau în volumul prin care “discipolul lui Henry Hald” în calitate de lider de opinie şi director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).
Note:
1. Petre Ţuţea sesizase perfect că Emil Cioran nu depăşeşte istorismul, că marele stilist francez nu era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Ţuţea spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor, stilul de o eleganţă demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, aşa cum era el închipuit de Constantin Noica.
2. Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din Bucureşti, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească şi a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei româneşti. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferinţa Naţională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (v. textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc)
3. Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” şi “BBC-ul” şi-au întrerupt emisiunile pentru a anunţa decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii judeţene “Astra”).
4. v.Octavian Cheţan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, p.119-133.
5. Ion Simuţ îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură puternică şi revistă influentă care a trimis la topit cărţile lui Paul Goma, l-a refuzat pe D. Ţepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuţ în rev. ArtPanorama, nr.1, oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare).
6. In neştiută consonanţă cu impresia lui Noica despre păşitul “cu stîngul” a discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după citirea Jurnalul de la Păltiniş: “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte are în acest caz înţelesul: nu se ştie unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în rev. Viaţa Românească. Aici bursierul Humbold se căzneşte să-şi omoare maestrul de pe poziţiile eticii comuniste şi ale materialismului ştiinţific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După decepţia pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel nişte ani în care spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul preferat si ceva filozofie “idealistă”.

ORDINEA DEZORDINII. IMAGINEA APOCALIPTICA A LUMII

Chiar ma gandeam zilele astea sa recitesc "Noi" de Evgheni Zamiatin. Cartea aceea a fost un imbold de a-mi deschide ochii spre lumea din jur. Daca un om poate prevedea inca din 1920 toate viitoarele atrocitati ale sitemului comunist abia instaurat si daca omul ala are puterea sa ii spuna lui Stalin ca vrea sa plece intrucat mediul din Rusia nu-l lasa sa se dezvolte: „Creaţia nu este posibila intr-o atmosfera de persecuţie sistematica”, ii scria Zamiatin lui Stalin. “Ma voi intoarce de indata ce in tara noastra va fi posibil sa servesti marile idei fara a fi nevoit sa te ploconesti in fata unor omuleti”, iar Stalin il lasa, inseamna ca omul este mult mai mult decat un condus sau un conducator. Prim propriul exemplu, Zamiatin mi-a dezvaluit ca omul poate invinge mediul in care traieste la nivel spiritual. Detasarea si victoria lui asupra comunismului, in care a crezut cu tarie pana in momentul instaurarii sale in Rusia, o constituie romanul distopic "Noi". Inca din 1920, Zamiatin il vede pe Marele Binefacator, crimele odioase care se fac pentru acesta, Zidul Verde, care desparte orasul de restul lumii, in care nimeni nu are voie sa iasa si de unde nimeni nu vine, locuintele din sticla, oamenii urmariti tot timpul iar corespondenta verificata etc. Imi pare rau ca in cei doi ani care au trecut de cand am citit-o am uitat o parte din detalii si aspecte semnificative.

Dar, azi, umbland aiurea prin marea ograda a internetului am gasit asta si am ramas perplexa... apoi creierul meu a facut o legatura subtila dar directa cu "Noi", cartea de care am vorbit mai sus. Si m-a bufnit rasul in sinea mea, la ideea unei astfel de societati utopice pe care unii o cred realizabila. Pe urma am gasit si pe acolo pe undeva: "Cărți cum ar fi 1984 şi Brave New World şi filme artistice ca Blade Runner şi Terminator 2 au transmis teamă unor persoane cu privire la preluarea controlului de către tehnologie în societatea noastră". Tinand cont ca "1984" este inspirata din "Noi", si fiind foarte posibil ca cei implicati in sus numitul proiect sa nu fi auzit de aceasta, am facut si mai multe legaturi intre Proiectul Venus si realitatea cotidiana.

Nu imi place. Nu imi place deloc. Nu accept ideea unei astfel de lumi care seamana izbitor cu universul lui Zamiatin si care e condusa de tehnologie. Nu mai rad, pentru ca deja se poarta demersuri pentru acte biometrice si ne sunt ascultate telefoanele. Nu rad, pentru ca organizatiile trec incet de la international la mondial, corporatiile devin mai puternice pentru ca au o structura piramidala si se ajunge usor la un numar foarte mic, care are putere de decizie foarte mare. Nu rad, pentru ca acolo mi se cere sa renunt la nationalism, iar de religie nu mentioneaza nimeni nimic, ca si cand nu ar exista.

Nu rad, pentru ca in spatele oricarui proiect, sistem etc prezentat intens ca bun, perfect chiar, se ascund concepte care nu sunt spuse pe motivul ca ti se spune doar ce vrei sa auzi. Asa a fost intotdeauna asa e si acum. Excluzand faptul ca oameni ar trebui sa munceasca orbeste, ca robii pentru a distruge si reconstrui lumea dupa modelul prezentat iar asta ar dura poate zeci de ani, iar pentru aceasta ar fi nevoie tot de o organizare sociala stratigrafica, in care unii spun si altii fac, viata intr-o societate condusa tehnologic ar duce la.. Idiocracy (daca ati vazut filmul), adica o lume in care nimeni nu are nici o preocupare iar nivelul intelectual scade vertiginos. Nu imi spune mie ca un om care nu trebuie sa faca nimic si are totul de-a gata, fara sa fie nevoit sa inteleaga cum si de unde va fi preocupat de dezvoltarea intelectuala... Descartes a fost doar unul si toata gandirea lui era marcata de disputa cu Dumnezeu, pe care l-a si recunscut in final ca real. Nu se va crea o societate carteziana, ci una indiferenta. Iar o societate indiferenta poate fi usor manipulata in orice directie.

Omul, ca persoana reala, e marcat zilnic de toate intamplarile prin care trece.El nu poate fi integrat intr-un sistem si lasat acolo sa putrezeasca, ci trebuie scos in lumea reala, trebuie invatat sa vada si sa creada. Daca excluzi religia dintr-o societate, ii excluzi acesteia coloana vertebrala. Si, da, apoi poti face tot ce vrei cu ea, pentru ca se muleaza dupa orice, din nevoia de a crede in ceva. Fara Dumnezeu nu se mai poate merge inainte, asta e clar. Fara apartenenta la un neam, omul este si mai dezorientat. Fara provocari si nevoi, el nu se poate autodepasi intelectual.

In definitiv nu stiu care sunt sansele proiectului, care este aplicabilitatea sa, dar simplul fapt ca exista un proiect de acest gen, imi da un fior pe sira spinarii. Pentru ca nu stiu cum este pentru altii, dar pentru mine imaginea lumii in acel fel este apocaliptica.

de Ilinca Damian
Sursa:

http://emilia-corbu.blogspot.com/

Controlul minţii umane prin intermediul cipurilor biometrice (documentar VIDEO)

Parintele Justin vorbind despre suferinta sa din aceste zile (inregistrare din 25.12.2009)

Impresii de prin vecini ale arhitectului crestin Nic Tulban. Vinovatii comuniste in distrugerea traditiilor poporului roman

Am parcurs mulți kilometri prin țări care nu trăiesc din faptul că sunt mari națiuni. Arhitectura acestor țări este impregnată de unitate. Grecia, Austria, Bulgaria, țări de care putem spune că suntem istoricește legați, au o arhitectură cu totul diferită de a noastră. Este de discutat aici pe fiecare din “vecinii” noștri (din vechime sau actuali) pentru că începând cu a doua jumatate a sec. XIX căile pe care am apucat cu toții sunt net diferite.

Bulgaria este marcată, în centrele urbane, de o arhitectură care denotă un comunism feroce, care denotă o brutalitate a proiectării și a construirii ieșită din comun. Ruse, Plevna, Sofia, Sandanski sunt exemple clare. Balcicul este de asemenea dovada eșecului acestui mod brutal de a aduce comunismul într-o țară care nu are nici o legătură cu el. Dar Balcicul are în plus o notă de tristețe, arhitectura lui denotând o incapacitate a tradiției de a depăși, de a descompune elementele care țin de arhitectura comunistă, care nu îl caracterizează. Efortul este enorm, într-adevăr, dar el merită făcut poate doar pentru a nu muri de tot sub presiunea modernității. La Ruse, anostitatea blocurilor de locuințe este definitorie pentru atitudinea oamenilor față de ele. Starea de degradare avansată a fațadelor, lipsa de interes pentru spațiul neocupat care desparte aceste blocuri denotă incapacitatea locuitorilor de a asimila această arhitectură. Această incapacitate este confirmată cu mare putere de arhitectura orașelor vechi și chiar de cea a zonelor limitrofe cartierelor de blocuri. Nessebar, Varna, Bansko sunt exemple de așezări în care bulgarii se exprimă pe ei înșiși prin arhitectură. Pentru că e modul lor natural de a o face. Tocmai aici iese în evidență mare problemă pe care o avem noi în arhitectură. Ambientul cu care noi românii ne prezentăm este denaturat până aproape în esența lui. Nu vorbesc aici de arhitectura unor centre urbane, chiar foarte puține, arhitectură care oricum a fost făcută cu premeditare și chiar cu scopuri festive, dacă ne gândim la Sibiul anului 2007. Vorbesc de ambientul pe care îl oferim vizitatorului de rând, în locurile pe care le considerăm cu specific românesc. Sunt convins că nimeni, fie european, american sau japonez nu pleacă din Sibiul anului 2007 cu impresia ca a cunoscut România. Și chiar dacă o face, nu ajunge mai departe de Șelimbăr sau de Tălmaciu... Oare de ce Branul nostru nu seamănă cu Bansko? Sau Mangalia cu Nessebar (ul bulgaresc, nu cel istoric!)? Pentru că spre deosebire de bulgar, românul și-a abandonat lumea lui. El trăiește acum original, într-o lume pe care și-o construiește incult din crâmpeie de imagini prinse din fuga mașinii prin occident, împâslite cu cioburi de amintiri ale unor bătrîni reeducați care și dacă ar vrea nu ar fi în stare să refacă modul de viață tradițional al românilor.

Modul de viață tradițional al românilor aproape a dispărut. Nu doar din cauza comuniștilor, el începea să-și piardă vlaga încă din perioada antebelică. Cauza reală este modernizarea, care a început la 1821. Aceeași modernizare a dat apoi două lovituri majore - secularizarea averilor mănăstirești și schimbarea calendarului. Loviturile au fost majore în principal pentru faptul că au fost lipsite de discernământ. Au lovit în principal în Biserică, în axa satului românesc. Părintele Virgil Gheorghiu povestește despre schimbarea calendarului, care a “sărit” sărbătoarea de Sfânta Paraschiva, de 14 Octombrie. Momentul a fost derutant pentru moldoveni, care au o evlavie deosebită pentru această sfântă. Faptul că Biserica a agreat această modificare a generat mari disensiuni între cler și enoriași, fiind o mare pierdere de încredere în primii din partea celor din urmă. Subminarea tradițiilor a continuat de atunci în mod constant. În momentul de față încă mai există nuclee, ce e drept firave, de oameni care mai păstrează înțelegând tradițiile. Chiar le diseminează în rândul tineretului, ceea ce e meritoriu pentru ei. Ceea ce nu este bine este în primul rând că sprijinul lor este în cea mai mare parte provenit de la entuziaști. La nivelul țării încă se mai propagă kitchul folcloric la scară largă, manifestările autentice fiind de departe eclipsate. Exemplul interbelic dat de Dimitrie Gusti nu este urmat cum se cuvine, acum când resursele se împuținează pe zi ce trece.

Salvarea memoriei satului românesc a fost Dimitrie Gusti, care a intuit declinul ce va urma. Enciclopedia lui românească este de fapt testamentul satului românesc. Orice manifestare tradițională ce i-a urmat este pur izolată și disparată de orice altă manifestare de același gen. Vedem cum folclorul nou, creat in anumite vremuri și promovat acerb prin Cântarea României își găsește împlinirea în zilele noastre. Se pare că românul nu prea mai e în relații bune cu veșnicia. Cu toate că veșnicia s-a născut la sat, ea tot acolo a și murit. Se vede aceasta și din modul lui de a construi. Asimilarea fără cel mai mic discernământ de materiale și de tehnici noi de construire, lipsa unei funcțiuni clare pentru clădirile edificate sunt dovezi că nu mai există un fir diriguitor pentru această activitate. Iar odată ce spațiul în care își duce viața este astfel alterat, întreaga viață este dezvoltată malign. Răspunzătoare de acestea nu este doar colectivizarea. Răspunderea o poartă modernizarea în ansamblul ei. Colectivizarea a durat un timp foarte limitat. A început în 1948 și în 1954 era deja aproape gata. Modernizarea a început cu mai bine de 100 de ani înainte și durează și astăzi. Fondurile europene, așa cum sunt desfășurate proiectele care le implementează, sunt etalonul modernizării satului românesc. Aceasta este la fel de nocivă ca și colectivizarea. Nu am văzut, nu știu de vreun proiect pentru reabilitarea, cum se cuvine, românește, a unui centru sătesc. Nu am auzit de rpea multe demersuri de construire de șosea ocolitoare pentru vreo comună din țară. Nocivitatea europenizării satului românesc constă doar în faptul că ajută cu eficiență maximă la dispariția totală a specificului nostru.

Referința directă este la “turismul rural”. Având un potențial enorm de a pune în valoare elemente tradiționale – atât de arhitectură, de spațialitate sătească, de viață de zi cu zi a sătenilor, de sărbătoare – turismul rural s-a restrâns la “bed&breakfast”. Construit însă cu fonduri europene. Țăranul român a înlocuit troița de lângă poartă cu pancarta fondurilor SAPARD. De unde a luat arginții...

Mă uitam apoi la drumurile naționale. Prin Bulgaria și prin Grecia ele ocolesc toate localitățile. La noi ele trec prin chiar centrul lor. Săteanul bulgar (sau grec) își poate duce viața netulburat, la distanță de viteza modernității. Românul nu. Centrul satului românesc a fost modernizat. Adică distrus. Pentru că GM Cantacuzino vedea altfel “modernizarea” României, l-au aruncat la Golia, în bibliotecă. Așa cum zac în biblioteci toate gândurile românilor de secol 20, care au îndrăznit să gândească românește.

Drumul național care trece prin centrul satului a ajutat la distrugerea, urmărită de altfel de comuniști, a tradiției poporului nostru. Nunta nu se mai putea face cum se cuvenea. La îngropăciune bocetele au fost înlocuite de claxoanele automobiliștilor grăbiți. Ciurda nu se mai putea întoarce în sat, pe asfințit, fără să “perturbe circulația auto”. Armonia a fost distrusă tocmai prin voința statului de a nu construi banale șosele ocolitoare. Așa cum a scris GM Cantacuzino. Așa cum au făcut vecinii noștri de peste Dunăre. Ceea ce este mai interesant este că intelectualii noștri au luat poziție împotriva distrugerii satelor abia când buldozerele regimului comunist au ieșit deja, din casele românilor. A fost oricum, prea târziu. Ei nu au dat dovadă de înțelegere nici măcar superficială a satului românesc. Reacționând doar în acel moment, au privit satul la fel de materialist ca și cei care au purces la distrugerea lui fizică. Pentru că distrugerea satului doar a culminat cu demolarea lui. Satul românesc era deja în moarte clinică la acel moment. La urma urmei, oare de ce nici măcar acum nu se construiesc aceste șosele?...

Sursa:

http://nictulban.blogspot.com/

Perle istorice de Ziua Holocaustului

O prezentam cu evlavie pe doamna Liliana Paun, o profesoare emerita si desavarsita, sefa organizatiei de femei a PSD Gorj dar si un cetatean cu un profund spirit civic. Doamna profesoara va incerca sa demonstreze intr-un examen oral cu tente folclorice de ce trebuie marite salariile profesorilor si de ce Hitler (Adolf pentru prieteni) a fost un nenoroci, un monstru, un om rau care nu dadea nici el salarii la profesori.

Liliana Paun: Hitlăr îîîî… Hitlăr în primul rând ce pot să vă spun nu pot să vă spun decât că a fost un monstru a fost îîî un criminal a fost un om un om care spre norocul nostru îîî spre pardon nu spre norocul nostru spre nefericirea noastră a existat a trăit un om printre printre noi oamenii şi care pur şi simplu şi-a bătut şi-a bătut joc de de lume şi-a bătut joc de de tot ceea ce înseamnă demnitate de ceea ce-nseamnă om de ceea ce-nseamnă copil el omora omora ăăă copiii în lagăre de-o faţă cu mama lu’ de faţă cu mamele lui ce-nseamnă îîî deci numai gândiţi-vă la faptul că femeile în lagăre ca să-şi ascundă copiii îi ascundeau subd sub îîî fuste e gândiţi-vă că îi luau de sub fustă şi le îîî îi omorau copiii de-o faţă cu ăăă în faţa mamei ce-nseamnă deci mai mult de-atât să-ţi omori co un copil să-i omori unei mame copilul în faţa ei ce poate fi mai mai rău de-atât ce poate fi mai rău de-atât.

Liliana Paun: Să începem cu începutul… … citeeţ, să vorbiţi citeţ, da? Ne-am înţeles? Ăăăă…, aci, ok, stau aici… Ăăă… astăzi… ăăă… este o zi importantă, o zi deosebită – poate v-aţi pus întrebarea de ce, dragii mei, v-am pus să vă îmbrăcaţi în negru. Pentru că este o zi tristă. Ă…. este o zi tristă, o zi pe care n-am putut-o evita, deşi o puteam evita, n-am putut-o evita, o zi care s-a întâmplat în istorie, o zi îîî…, pardon, nu o zi îîî…, un fenomen care s-a întâmplat în istorie, un fenomen din care noi trebuie să învăţăm.

Sursa:
http://www.onlinestudent.ro/articole/perle-ale-profilor-cea-mai-agramata-profa-istorie