Monahul Filotheu: Generaţia 1848 şi Biserica. Cronica inedită a lui Andronic Duhovnicul sau Despre pătimirile M. Neamţ de pe urma generaţiei '48.

„Nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.”

(Matei 10, 26)

Mănăstirea Neamţ între 1855-1862

Documentarul de faţă vrea să arunce o nouă lumină asupra generaţiei paşoptiste şi asupra legăturilor ei cu Biserica. Partea centrală o constituie o cronică inedită a evenimentelor ce au urmat tulburărilor din 1848 (e vorba de un fragment din Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă de Andronic Duhovnicul, un contemporan al evenimentelor pe care le relatează), evenimente care arată că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a păstra doar un instrument cu scop ritualic, pentru cei ce vor mai simţi nevoia unor ritualuri, acum când vremurile îi duseseră pe tinerii revoluţionari la „luminarea” conform căreia „Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.

Contextul internaţional

În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revoltă „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franţa, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei. Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari[1].

Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”[2]. Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.

Aceiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei[3]. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indică, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din Paris[4]. Aceştia se vor întoarce în masă în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.

Decadenţa creştinismului românesc în zorii noii ere

Decadenţa creştinismului românesc era o evidenţă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpână prin puterea banului. Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor. Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”[5], ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. Această stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului. O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris[6] ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ‹beţivi› avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrînare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”[7].

„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsia de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!”[8]

Constantin Gane, care s-a ocupat de vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două principate, ne dă o imagine foarte plastică asupra vieţii de zi cu zi din Iaşul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „E unu după miezul nopţii... se pot deci încă face vizite! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi... se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». «Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini.”[9]

Apariţie editorială. DIALOGURI despre Ştiinţă si Credinţă, de Ioan Vlăducă.

Alexan­dru: Am primit cu mare bucurie invi­ta­tia ta la dia­log. Imi doream sa vorbesc cu cineva despre sti­inta si cred­inta. Pre­cum stii, imi plac foarte mult sti­in­tele exacte, insa nu am dis­cu­tat nicio­data despre folo­sul duhovnicesc al lor.

Ioan: Sfin­tii Par­inti, cunoscand folo­sul sti­in­telor, ingadu­iau tiner­ilor sa se ocupe cu aces­tea. Sfan­tul Grig­orie Palama spune ca este bine sa te ocupi putin cu studiul lim­bilor, cu retor­ica, cu isto­ria, cu tainele naturii, cu sti­inta logicii si cu fig­urile geo­met­rice. Si aceasta, nu numai pen­tru a le putea intre­buinta la ceva, ci si pen­tru ca antre­neaza ochiul sufle­tu­lui pen­tru a putea dis­cerne lucrurile. Dar a ramane atasat lor tot tim­pul e rau.[1] Prin aceste cuvinte, Sfan­tul Grig­orie arata atat folo­sul sti­in­telor cat si lim­itele lor. Este folos­i­tor sa studiem sti­in­tele, fiindca antre­neaza ochiul sufle­tu­lui pen­tru a dis­cerne bine lucrurile. Studiul sti­in­telor este un antre­na­ment intelec­tual care con­sti­tuie o buna pre­gatire pen­tru studiul duhov­nicesc. Dar a ramane atasat sti­in­telor tot tim­pul e rau, fiindca sti­in­tele sunt lim­i­tate la lumea aceasta. Prin sti­inte putem ajunge doar la con­cluzia ca exista un foarte intelept Cre­ator al aces­tei lumi. Sti­in­tele nu ne dau posi­bil­i­tatea sa inain­tam mai mult in cunoast­erea lui Dum­nezeu. De aceea spune ca este rau a ramane atasat lor tot tim­pul. Aceste cuvinte nu indeamna la parasirea sti­in­telor, ci la inceperea vietii duhovnicesti. Intre ideea exis­ten­tei lui Dum­nezeu si sti­in­tele cele ade­varate nu exista nicio contradictie.

Alexan­dru: Daca nu este nicio con­tra­dic­tie intre ele, cum se explica fap­tul ca cei mai mari oameni de sti­inta au fost atei?

Ioan: Asa ne spuneau si noua comu­nis­tii – ca marii savanti au fost atei. Este o min­ci­una. In real­i­tate, marii savanti au crezut in Dum­nezeu. Galileo Galilei, Johannes Kepler, Robert Boyle, Mihail Vasilievici Lomonosov, Blaise Pas­cal, Got­tfried Leib­niz, Isaac New­ton, Michael Fara­day, James Joule, Lord Kelvin, James Maxwell, toti aces­tia cre­deau cu tarie in Dum­nezeu.

Astrono­mul Johannes Kepler (1571–1630), unul din­tre inte­mei­etorii Astronomiei mod­erne, spunea: „Cred numai si numai in slu­jirea lui Hris­tos. Inten­tionam sa devin teolog, dar vad acum ca prin stradani­ile mele Dum­nezeu este slavit si in astronomie, intru­cat cerurile spun slava lui Dum­nezeu”.

Fizicianul Isaac New­ton (1642–1727), descoper­i­torul legii grav­i­tatiei uni­ver­sale, minunandu-se de armo­nia sis­temelor cer­esti, spunea: „Acest sis­tem extra­or­di­nar al soare­lui, plane­telor si come­telor poate sa apara doar din lucrarea unei Fiinte inteligente si atotputernice”.

Fizicianul James Joule (1818–1889), unul din­tre inte­meietorii Ter­mod­i­nam­icii, mar­turisea: „Dupa cunoast­erea si implinirea voii lui Dum­nezeu, urma­torul meu tel este sa cunosc cat pot de mult despre atributele Sale – intelep­ci­unea Sa, put­erea si bunatatea Sa, asa cum sunt ele aratate de lucrarea mainilor Sale”.

Fizicianul William Thom­son (Lord Kelvin, 1824–1907) a zis: „Pre­tutin­deni in jurul nos­tru se afla dovezi cople­si­toare ale unui proiect divin. Con­cep­tia ateista mi se pare atat de lip­sita de sens, incat nici nu o pot exprima in cuvinte”.

Medicul Nico­lae Paulescu (1869–1931), descoper­i­torul insu­linei, com­bat­and teo­ria ateista a evo­lu­tiei speci­ilor, a zis: „Gen­er­alizari nejus­tifi­cate, ratio­na­mente defec­tuoase – iata firul cu care este cusuta doc­t­rina trans­for­marii speci­ilor”. In urma cerc­etar­ilor bio­log­ice, el a ajuns la urma­toarea con­cluzie: „Viata este efec­tul a doua cauze ima­te­ri­ale: una, cauza secun­dara sau sufle­tul — unica pen­tru fiecare fiinta vie­tu­itoare; alta, cauza pri­mara, sau Dum­nezeu — unica pen­tru total­i­tatea fiin­telor vietuitoare”.

Ade­varatul om de sti­inta ajunge la con­cluzia exis­ten­tei Zid­i­toru­lui. Studi­ind sti­in­tele in con­tin­uare, el cauta inte­lepciunea Zid­i­toru­lui aratata in zidiri. De aceea Sfan­tul Grig­orie Palama zice: „Deci care ar tre­bui sa fie lucrarea si telul celor ce cauta intelep­ci­unea lui Dum­nezeu din zidiri? Oare nu dobandi­rea ade­varu­lui si slavirea Zid­i­toru­lui? Aceasta este vadit tuturor. Insa cunoast­erea filosofilor pagani este departe de aman­doua aceste teluri”.[2] Adica filosofii pagani nu au fost in stare sa faca tre­cerea mintala de la zidire la Zid­i­tor. „Sa lau­dam si noi si sa ne min­unam con­tem­p­land aceasta mareata lucrare a lui Dum­nezeu: toata zidi­rea cea vazuta. Inca si intelep­tii elin­ilor o lauda si o admira, cercetand-o. Insa noi facem acea­sta spre slava Zid­i­toru­lui, in vreme ce ei impotriva slavei Lui. Caci ei slu­jesc in chip nefericit fap­turii, in loc sa-l cin­steasca pe Cel ce a zidit-o”.[3]

Alexan­dru: Acum am inte­les. Studiul sti­in­tific sin­cer si apro­fun­dat al lumii cre­ate te con­duce la ideea exis­ten­tei Creatorului.

Ioan: Multi oameni de sti­inta au fost atei fiindca nu au cau­tat cu sin­cer­i­tate Ade­varul. Asa au fost, in tara noas­tra, pro­fe­sorii uni­ver­si­tari indoc­tri­nati cu pseudo-stiinta so­vietica. Ei se con­sid­erau oameni de sti­inta, insa aveau o ati­tu­dine anti­s­ti­in­tifica. Nu porneau de la obser­vatie si expe­riment pen­tru a ajunge la con­cluzii, ci porneau de la con­cep­tia mate­ri­al­ista, marxist-leninista, si inter­pre­tau datele sti­in­tifice in raport cu aceasta con­cep­tie. De exem­plu, nu cerc­etau cu sin­cer­i­tate organ­is­mele vii, pen­tru a vedea daca exista legatura filo­ge­net­ica intre ele, ci inter­pre­tau aspectele reale prin ipoteza evo­lu­tiei. De aceea, ajungeau la con­cluzii aber­ante, cum ar fi: „La inceput, ani­malele nu aveau nici ochi nici gura. Din nece­si­tatea de a vedea si de a primi hrana, la cap au aparut ochii si tot aici s-a dez­voltat si gura”.

Pen­tru noi, ca oameni de sti­inta, este foarte impor­tant ca se poate dovedi sti­in­tific exis­tenta lui Dum­nezeu, pre­cum ne spune Sfan­tul Grig­orie Palama, in Epis­tola intai catre Akindin: „Nimeni nu poate infatisa, sau cerc­eta, sau cugeta ceea ce Dum­nezeu este, dar e cu putinta a cerc­eta si a dovedi ca Dum­nezeu exista”. Desi Dum­nezeu este mai pre­sus de lume, totusi, prin cerc­etare sti­in­tifica se poate arata ca exista un Cre­ator al uni­ver­su­lui. Sti­inta nu poate sa dea ama­nunte despre Dum­nezeu, fiindca Dum­nezeu este mai pre­sus de lume; El nu poate fi obiect de studiu pen­tru sti­inta. Dar prin cerc­etare sti­in­tifica rig­uroasa se poate dovedi exis­tenta Creatorului.

Ioan Vla­d­uca

---

[1] Cf. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sfan­tu­lui Grig­orie Palama, Ed. Scripta, Bucuresti, 1993, p. 30.

[2] Sfan­tul Grig­orie Palama, Intaia Tri­ada, Cartea Intai, in Viata si nevoin­tele celui intre Sfinti Par­in­telui nos­tru Grig­orie Palama Arhiepis­copul Thessa­lonicului, Ed. Egu­menita, p. 63.

[3] Sfan­tul Ier­arh Grig­orie Palama, Omilia despre lumina necre­ata, in Omilii, vol. II, Ed. Anas­ta­sia, 2004, p. 179.

CUPRINS

DIALOG I — Despre folo­sul duhovnicesc al stiintelor

DIALOG II — Log­ica, Matem­at­ica si Fizica

Despre rig­uroz­i­tate, Despre materie, Despre fal­sul prin­cipiu al ter­tu­lui inclus, Despre pro­pri­etatile fiz­ice ale apei, Despre atmosfera

DIALOG III — Chimia

Despre legile chimiei, Despre reac­ti­ile catalitice, Despre starea coloidala, Despre coroz­i­une, Despre gru­pele prin­ci­pale din sis­temul peri­odic, Despre gru­pele secun­dare din sis­temul peri­odic, Despre apa, Despre chimia organ­ica, Despre savan­tii din dome­niul chimiei

DIALOG IV — Biolo­gia

Despre evo­lu­tion­ism si cre­ation­ism, Despre ero­r­ile evo­lu­tion­is­mu­lui, Despre min­unile lui Dum­nezeu din lumea vegetala

DIALOG V — Anato­mia si fiziolo­gia omului

Despre res­pi­ratie, Despre inima, Despre anal­iza­torul vizual

DIALOG VI — Psi­holo­gia

Despre psi­holo­gia ateista

DIALOG VII — Isto­ria

Despre folo­sul duhovnicesc al Isto­riei, Despre orig­inea apos­tolica a cres­tin­is­mu­lui romanesc, Despre con­ti­nu­i­tatea cres­tin­is­mu­lui romanesc de la inte­meiere pana in sec­olul al IV-lea, Despre impara­tul Ius­tin­ian, Despre prigo­nirea ortodoc­silor din Tran­sil­va­nia de catre calvini, Despre Uni­atie, Despre sec­u­larizarea aver­ilor man­a­s­tiresti, Despre con­cor­dat, Despre prigoana impotriva Bis­ericii Ser­biei (1991–1995)

Puteti comanda cartea prin for­mu­la­rul de aici. Pret: 7 RON, plus tax­ele postale.

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (V). Cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista?

Ziceam de „valoare”, si ma tot intrebam de unde pâna unde atâta criza.
La un moment dat s-a apucat cineva pe care l-a tras vreun curent metapsihic, sa imparta „valoarea” in categorii diferite: religie, arta si stiinta. Apoi contorsionindu-se si mai mult, din aceeasi boala a gândirii a emis si a impus un asa-numit corolar al acestei impartiri in categorii, anume ca ele sunt nu numai diferite, dar neaparat si antagonice. Nu sunt la masura sa-l intreb mai indeaproape pe Lewis Carrol, sau poate mai bine pe Mandelbrot, cum de s-a raspândit aceasta absurditate pe o intindere de o jumatate de mileniu, mai precis de la copernicus incoace (acel codex pipernicus in care pamântul devine insignifiant si prin care se sugereaza, din punctul lui de vedere sol(it)ar, lipsa de importanta a Intruparii Fiului! Sa nu fie! In unanimitate Sfintii Parinti, rezonând si cu glasuirea psalmistului, spun ca „pamântul pe temeliile lui nu se va clati”!

Am o banuiala, speculând ca polifonia vocala, aproape imediat nascuta dupa Schisma din mintile bolnave ale magistrilor Academiei din Paris, sa fie premergatoare, (ca parte a quadriviumului de studiu, alaturi de astrologie), acestor monstri ai cosmologiilor moderne. Daca tot a venit vorba de polifonie, nu este oare dureros ca desi ne luptam pe fata cu erezia catolica, permitem, ca doar sintem „toleranti”!, intrarea in Biserica a efectelor lor, cum sunt muzica polifonica, si iconografia realista? Noi ne batem cu ei la usa, si ei trimit sagetile pe fereastra, ba, mai rau, le si imbratisam! Muzica scrisa de sfinti este PSALTICA, nu polifonica, iar realismul in iconografie nu are nicio acoperire dogmatica, si nici o mentionare prin vreo erminie scrisa de iconografi preacuviosi. De ce le lasam sa ne otraveasca simturile duhovnicesti? Of! Si iata, Biserica Ortodoxa e nevoita sa se confrunte cu aceasta pandemie de irationalitate a veacului. Cum, zice indurerata, Mama-Biserica, sa fie religia, stiinta si arta, antagonice, din moment ce toate trei ar trebui sa se fundamenteze pe acelasi unic Adevar, adica pe o valoare unica? Pai la noi Acasa, icoana zice slava, cântarea zice slava, altarul zice slava, cerurile spun slava, tot pamântul spune slava, râurile, grindina, zapada, apa cea mai presus de ceruri, puii leilor, cocostârcii, toate dobitoacele pamântului, balaurul marii, pestii, floarea câmpului, fruntea grâului, pietrele, muntii si dealurile, câmpiile roditoare, ba inca si duhurile necurate care salasluiesc in locurile intunericului si in adâncurile cele de vapaie, toate indeplinesc Cuvântul lui Dumnezeu si dau slava Numelui Lui. Cum oare stiintele naturii sa se contrazica intre ele, afirmând ele una, cântecul si pictura alta, toate asa de-a valma, ba mai mult, sa se ucida intre ele ca sa ia locul cuvenit numai lui Dumnezeu? De neinteles!

Pentru ca nu exista cunoastere fara raportare la Principiul care a dat ratiunea de a fi acelui lucru, as spune „stiintei” ca nu exista nimic care sa poata fi inteles prin sine, caci dupa toate observatiile, de când s-a despartit stiinta de la sânul Bisericii si a inceput sa orbecaie cu simturile fara duh, toate lucrurile naturii sunt legate intre ele ca functionalitate si ontologic. Cunoasterea nu se poate face corect decât raportat la Adevarul care este o Persoana si Care dealtfel se reveleaza prin lucrarea harului. Iar pentru ca nu exista sublim fara lucrarea harului Duhului Sfânt, as spune „artei”, ca a ajuns de la a zugravi in sunet si culoare pe Cel Negrait si pâna a-l zugravi pe omul fara duh, sa depaseasca in mândrie pe incepatorul mândriei, care s-a facut pe sine Dumnezeu. Dar chiar daca nu ar fi vorba de aceste ruperi de la adevar, si daca ar fi doar vorba de o delimitare drastica intre scopul si lucrarea acestora, tot ar trebui sa afirm ca daca arta face un scop din subiectivare, iar stiinta un scop din obiectivare, nu pot avea totala incredere in metodologiile lor ca sa comunice intre sufletul meu si Dumnezeu, Datatorul Principiului tuturor lucrurilor. Atât despre surorile acestea mai mici. Iar despre cea mare, religia, daca ar fi doar sa ne uitam la etimologia termenului si ne-am lamuri, fiindca se tâlcuieste „a re-lega pe om cu Dumnezeu”. Si fiindca exista un singur Dumnezeu, Cel Care S-a aratat si a inviat si care a readus la Sine pe cel pierdut, e firesc sa si spunem ca exista o singura religie: cea data de El. Iar in ce priveste alte credinte, ele nu se fundamenteaza pe nici un fapt, caci dumnezeii neamurilor sint idoli si draci si naluciri, care nu aud, nu vad, nu fac minuni, nu tamaduiesc, nu bucura, nu lumineaza, si nu dau niciodata marturia sfinteniei si a iubirii absolute, naluciri de care natura nu asculta si prin care omul nu se mântuieste. Este in firea lor sa se certe intre ei dracii, tocmai pentru ca nu au dragoste si nu este ceva care sa-i uneasca, nici macar rautatea, si este in firea mintii sa fie schimbatoare daca nu se statorniceste intr-o inima sfintita de har, asa incât nu ne mira afirmatia lor ca sunt mai multe religii: n-am auzit vreun nebun sa recunoasca nebunia lui, ci mai cu osârdie va vrea sa ma convinga sa fiu si eu ca el, vezi modelul ecumenist, aceasta ciorba sinistra care n-are ce sa caute la masa sfânta a unor fii infiati prin har. Ma revolta ca, dupa ce am dat piept, din sete si zel, (si mai ales din lipsa educatiei dogmatice pertinente, care ar fi trebuit sa se faca in scoala), cu toate elucubratiile mistico-religioase posibile pâna m-a miluit Dumnezeu sa-mi arate ca Viata e in ograda Romaniei Crestine in care m-am nascut, sa vina acum cineva sa-mi spuna ca toate sunt la fel! Daca am batut toate cararile cautatorilor in spirit, si toate erau ori inchise, din cauza ca le descopeream limitarea sau viclesugul, ori cu totul nefolositoare scopului meu (mântuirea sufletului), si daca ostenind in toate cautarile am ajuns, prin toate felurile posibile: cu ratiunea, cu simtirea inimii, cu revelatia duhului, cu pacea trupului, in fine, daca toate date mie in pastrare de Dumnezeu au trait nemijlocit adevarul ca fiind Persoana lui Iisus Hristos, cum sa pot suporta batjocura si nebunia aceasta ecumenista? Este cu neputinta. Si daca eu care sunt ultimul om simt asa, oare ce simt batrânii nostri, care nu s-au spurcat cu cunoasterile cazute precum am facut noi cei autoreeducati postdecembrist, ma refer la acei batrâni demni si statornici in credinta, cei feciorelnici, care s-au hranit toata viata cu cuvintele vietii vesnice care sunt numai in Preasfânta Gura a lui Hristos, oare aceia cât de tare se revolta, si ce indreptatita este mânia lor! „Sa stam bine, sa stam cu frica”, zice Arhanghelul, punând stavila caderii. Frica de Dumnezeu este un drept inalienabil, o responsabilitate esentiala, si implinirea intregii-intelepciuni.

Mircea PLATON: Anticomunismul minimal. Pentru dl Tismaneanu si ciracii domniei-sale, vinovati de comunism sunt Eminescu si parintele Staniloae.

La alegerile din 20 mai 1990, anticomunistii obtineau aproximativ 10% din voturi (PNT 2% si PNL 7%). Comunistii si anti-anticomunistii obtineau 80%. |n randul celor din urma se afla si Traian Basescu. Confruntarea de acum douazeci de ani s-a transformat, si datorita experimentului CNSAS, intr-o batalie dintre anticomunismul ca lupta pentru adevar si anticomunismul ca afacere. Pe primul il saboteaza calaii. Impotriva celui de-al doilea striga sangele martirilor. Primul a ramas, in mare masura, privat. Cel de al doilea e bugetar si profita de el oameni care altminteri predica "statul minimal". si pentru ca nu avem stat minimal, ne-am ales cu un anticomunism minimal.

Deciziile presedintelui Basescu si ale primului-ministru Boc transforma cercetarea comunismului romanesc intr-un fel de abraca-bocus. Activitatea presedintelui consiliului stiintific al IICCMER, dl Vladimir Tismaneanu, o fac sa para mai ales un fel de hocus-cadabra. Strutocamila rezultata din imperecherea mai multor generatii de comunisti, "anticomunismul" oficial din Romania are cearcane furisat-cominterniste, maini mercenare si picioare, bugetare, de lut. Un intreg sistem politico-economic bazat pe ticalosie, jaf si minciuna are nevoie de justificare, de poveste, de identitate. Dupa cum au nevoie toti dictatorii. Unii dictatori sunt comunisti. Alti dictatori sunt anticomunisti. Dar toti dictatorii mint. si anticomunismul de tip hocus-cadabra e o minciuna.

Ca e o minciuna ne-o indica faptul ca dl Tismaneanu vrea uzufructul anticomunismului, nu si greutatile lui. Dl Tismaneanu a avut ocazia sa lupte impotriva comunismului in anii '70, atunci cand functiona ca activist comunist in serviciul unui regim "ilegitim si criminal". Dl Tismaneanu a avut ocazia sa lupte impotriva comunismului in anii '80, atunci cand a fugit din tara si cand, dupa cum singur a marturisit, a tacut pentru cativa ani. Exista oameni carora trebuie sa le cumperi tacerea si oameni carora trebuie sa le subventionezi anticomunismul. Dl Tismaneanu a avut ocazia sa se angajeze anticomunist in anii '90, cand a jucat la toate capetele, atacandu-l pe Corneliu Coposu pentru intransigenta anticomunista si, mai apoi, la inceputul anilor 2000, cand a ales sa flirteze cu Ion Iliescu.

Dl Tismaneanu ar fi avut dreptul sa se ocupe cu scrierea istoriei noastre daca nu ar fi fost naclait in atatea minciuni. si minciuna a fost cea care a ucis, in temnita "interioara" sau in cea "exterioara", milioanele de oameni a caror istorie vrea dl Tismaneanu sa o scrie astazi.

Dlui Tismaneanu ii place sa vorbeasca despre "memorie". Memorie are si un computer. Caruia ii schimbi cipul si, gata, i-ai sters memoria. Oamenii au insa altceva, ceva ce lipseste masinilor: istorie. Oamenii au istorie, adica identitate. De aceea oamenii, spre deosebire de masini, nu devin "depasiti" odata cu trecerea timpului. Un batran nu e depasit, ca un computer. Pentru ca memoria, in cazul omului, e legata de traire. si de marturisire,de adevarul transmis cuiva, impartasit. A avea identitate inseamna a marturisi, a nu te ascunde, a nu te dedubla: a invia. De aceea, identitatea incepe cu luciditatea. si luciditatea are de a face cu recunoasterea adevarului, al tau si al altora. si adevarul are de a face cu libertatea. Adevarul te face liber. Minciuna inrobeste. si memoria mincinoasa.

"Memoria" de care ne vorbeste dl Tismaneanu e mincinoasa. E o falsa memorie. Nu e memoria a ceea ce au trait romanii, ci e ceea ce ar vrea dl Tismaneanu sa ne faca sa credem ca am trait. La limita, "anticomunismul" dlui Tismaneanu nu e altceva decat un sinistru experiment de laborator, in conditii controlate si trucate. Imi aduce aminte de un film celebru, 36 Hours, cu James Garner si Eva Marie Saint, in care psihologii armatei germane il conving pe un prizonier de razboi american, pe care il rapesc si il drogheaza, ca razboiul s-a terminat, ca americanii au invins, ca el se afla acum intr-un spital militar american, si ca tot ce mai are de facut e sa rememoreze invazia americana si, mai ales, sa le spuna celor care-l ingrijesc (germani deghizati in americani) care a fost data invaziei din Normandia.

Scrierile "anticomuniste" ale dlui Tismaneanu sunt exact de acest fel, o uriasa minciuna cu glazura si fulgi de adevar menita a ne face sa recunoastem ceva. Dl Tismaneanu si patronii lui vor sa ne aduca undeva. Cine are rabdarea sa citeasca scrierile dlui Tismaneanu va observa ca "anticomunismul" dlui Tismaneanu e de fapt o rafuiala cu Romania veche, patriarhala. Pentru dl Tismaneanu si ciracii domniei-sale, vinovati de comunism sunt Eminescu si parintele Staniloae. Anticomunismul dlui Tismaneanu e un vehicul pentru neoliberalism, pentru atomizarea poporului roman si pulverizarea societatii romanesti.

Din pacate, premisele dlui Tismaneanu sunt impartasite chiar si de multi dintre adversarii sai de astazi. Daca a fi "specialist" inseamna a sti din ce in ce mai mult despre din ce in ce mai putin, atunci trebuie sa spunem ca adversarii dlui Tismaneanu sunt doar inamici specializati. Se cearta pentru mai nimic, de vreme ce impartasesc aceleasi premise. E o galceava metodologica mai degraba decat principiala. Poporul roman si-a ratat adevarul. Adevarul insa nu va abandona poporul roman. Deocamdata, le transmit lui Boc si scamatorilor sai doar atat: abracadabra, shalakazam, boo! Pe romaneste: asa sa-i ajute Dumnezeu!

Sursa:

http://ziuaveche.ro/component/content/article/52-stirejos2/1288-platon-anticomunismul-minimal#comment-3560

Traian Trifan, în faţa reeducatorilor de la Aiud: Robul este mort cu voinţa.

În 1951 s-a pus problema reeducării şi la Aiud. În şedinţa mare cu o mie de deţinuţi din sala de mese, am fost somat de către un deţinut ungur, om de-al lor, să particip la întrecere. Am răspuns:

- Robul este mort cu voinţa. El se supune ordinelor. În ceea ce priveşte munca, este o datorie morală.

Mi s-a cerut să repet de trei ori aceste cuvinte într-o tăcere totală.

Dupã aceea toţi au plecat la muncă, eu am fost reţinut şi dus în camera de tortură în subsolul clădirii, la 10-12 metri sub pământ. Peste tot era numai umezeală, am văzut numai inelele la care erau legaţi cei torturaţi. De aici erau duşi la cimitir. Mi s-au luat toate lucrurile.

- Nu am ochelarii la mine, am spus celui care mă ducea la subsol.

- Nu îţi mai trebuie, mi-a răspuns.

A doua zi, către seară, m-au dus la carceră. A venit directorul administrativ al închisorii şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am relatat, mi-a răspuns că am greşit. Ar fi fost mai cuminte să răspund că fac ce pot, fiindcă ei nu înţeleg limbajul acesta alegoric, de care m-am folosit. Am aflat apoi că s-a pus problema să mă lichideze.

În conflictul pe aceastã problemă, a câştigat directorul administrativ al închisorii, care mă simpatiza, împotriva directorului fabricii, care susţinea că boicotez întrecerea. Nu puteau spune că nu muncesc.

- extras din autobiografia lui Traian Trifan

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (IV). Un punct de vedere despre distributism.

Mai nou - adică mai vechi, dacă ne uităm la vremurile în care scria Chesterton -, ni se propune (ca orice ispită, ea doar se propune) un model economic nou: distributismul, o idee care i-a străluminat doar pe catolici, care se ştie cât sunt de familiari cu Duhul Sfânt. Ei, aici nu pot zice decât aşa: când voi vedea pe pământ să fie propus un model economic care să urmeze acel „distributism” adevărat despre care scrie Sfântul Dyonisie Areopagitul în Ierarhia sa, sau Sfântul Maxim Mărturisitorul în Mystagogia sa, atunci am sa mă duc repede să mă înscriu. Deocamdată scrierile sfinţilor şi trăirile dreptcredincioşilor sunt despre o REALITATE a Bisericii încununată în Sfânta Liturghie, şi nu o propunere care exclude din viaţa omului partea duhovnicească pentru a o prefera pe cea vremelnică. Pentru că a vrea să ai mai mult vine în directă contradicţie cu porunca Evangheliei, care Evanghelie îţi şi spune, în toate aspectele, cum să te raportezi corect şi optim la „a avea”, care este întotdeauna supus la „a fi”, şi „a fi” (cu sensul de „a supravieţui”) este întotdeauna supus la „a fi Viu întru Duhul Sfânt”. Aceasta este ierarhizarea unui creştin, şi nu are cum să accepte ca „a avea” să fie mai presus de „a fi”, şi „a fi” mai presus de „a fi Viu întru Duhul Sfânt”, acest lucru ne este deosebit de clar, iar cine nu înţelege, nu se poate numi creştin. Deocamdată propunerile Evangheliei sunt arhisuficiente pentru o viaţă frumoasă, sănătoasă, îmbelşugată, rodnică, drept-slăvitoare, sfântă şi mântuitoare. Iar cine doreşte sa-şi distribuie mai frumos şi mai bine iubirea de Dumnezeu şi de oameni, intră în rânduiala de obşte de unde sărac fiind în cele lumeşti, primeşte bogăţie în rugăciune, cu care poate îmbrăţişa întreaga lume. Moneda universală a creştinului este iubirea jertfelnică.

Mărturisire ortodoxă venită din Basarabia. Despre masonerie, ecumenism, Europa apostată şi Corabia Ortodoxiei.

Orice suferinţă poartă sămânţa Crucii, a răstignirii. Dar nu orice răstignire este întotdeauna mântuitoare. Căci sunt răstigniri pentru Hristos şi pentru neam - dator şi el să se răstignească pentru Legea lui Dumnezeu , şi sunt răstigniri pentru lumeşti biruinţe. Câţi pătimesc şi se frământă pentru faptul că astăzi Biserica este silită să placă lumii, aceştia au răstignirea cea bună. Câţi convertesc legile Bisericii în rânduieli omeneşti, supunându-le poruncilor veacului, nu se răstignesc pe ei, ci pe ceilalţi şi întreaga Biserică,
răstignire pentru care vor da socoteală. Dar cea mai gravă răstignire e cea antiortodoxă, răstignirea care te sileşte să câştigi lumea. Pare o răstignire nobilă şi adevărată, care-ţi şopteşte neîncetat: "Jertfeşte-te pentru o lume nouă, mori pentru o societate mai bună, fă
din om o măsură desăvârşită, ghidează-l pe drumul auto-instruirii şi autocunoaşterii. Uneşte toţi oamenii în desăvârşirea lor."

Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că El a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin
respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei "creştini" ce vorbesc de "regate creştine", "naţiunea lui Dumnezeu", "creştinism mondial", "creştinism democratic", "unirea bisericilor", nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii.
Aceştia toţi - numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii.

Precum Marele Inchizitor al lui Dostoievski, aceştia sunt gata să-L arunce pe Hristos în foc deoarece le-a dat peste cap planurile de reevanghelizare a lumii: "Ai venit şi ne-ai vorbit de un creştinism inuman şi greu - spune Marele Inchizitor lui Hristos -, şi noi am
muncit secole de-a rândul pentru a-l face o religie umană. Şi acum că am reuşit, ai venit să ne strici munca noastră de secole? Doar nu tu ai înfăptuit-o. Mâine le voi ordona să te ardă ca eretic!"

Da, umaniştii religioşi vor un hristos care să le înveşnicească această viaţă de azi şi nu alta ce va să fie, ei nu vor citate şi poveşti despre bogata împărăţie ce nu poate fi atinsă şi cântărită.

Iată de ce nu le pasă ce va deveni adevărul când Ortodoxia va fi fărâmiţată de unitatea miilor de compromisuri. Adevărul nu-i interesează ci doar iubirea sinelui, nici Legea ci doar puterea de a aduce neamurile sub o singură cârmă.