Istoricul Gheorghe Constantin Nistoroiu: Mihail Eminescu - o revelaţie mereu prezentă. 121 de ani de la moartea Românului Absolut.

De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”

(Mitropolitul Antonie Plămădeală)

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.

Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.

În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.

Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.

De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare.

“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).

Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre creştine-temelia culturii şi conştiinţei naţionale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinţa lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar şi răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeaşi întrebare oricărui creştin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeaşi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi pe Eminescu!”.

Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii şi “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.

Victimele mineriadei eliminate la TVR de inculpaţii în procesul mineriadei: CTP, Petre Roman şi Răzvan Theodorescu. CNA?

O “Editie speciala” a TVR, in care urma sa se discute despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, in format “fata in fata”, fostii studenti si fosta putere, a adus in platou doar autorii diversiunilor si manipularilor din acele zile, de la propagandistul FSN si apologet al violentei minerilor in ziarul Adevarul, scremutul “procuror al natiunii” Cristian Tudor Popescu, la presedintele TVR de atunci, cunoscutul idolatru al lui Iliescu-KGB Razvan Theodorescu, si responsabilul numarul doi de crimele fortelor de ordine si ale minerilor, fostul prim-ministru Petre Roman, cu totii inculpati in Dosarul Mineriadei. De partea cealalta, a victimelor mineriadei, cel mai probabil la presiunile “mogulului PSD” Sasha Sassu si ale celor trei figuri numite, invitatul special George Roncea, organizator al manifestatie maraton din Piata Universitatii, agresat, arestat si incarcerat ilegal de fortele mineresti si de securitate ale Guvernului FSN Iliescu-Roman, a fost rugat de realizatorul emisiunii, Mihai Voicu, sa nu mai participe. In locul lui a fost adus Emil Constantinescu, cel care, timp de patru ani cat a fost presedinte, nu a facut nimic pentru pedepsirea vinovatilor in Dosarul 13-15 iunie. O aparitie jalnica, chiar penibila, daca mai notam si ca l-am prins cu ciocul vopsit, parca pentru a completa costumul fistichiu al insuratelului de manelista Petre Roman.

Este mai mult decat jenant ca, la 20 de ani de cand, chiar in Piata Universitatii, s-a militat pentru o Televiziune libera si independenta, un realizator profesionist sa fie silit sa elimine in ultimul moment un invitat, martor principal al macelului mineresc, in favoarea raspandirii in masa a acelorasi minciuni si intoxicari spuse timp de 20 de ani, pe banda, chiar de catre cei responsabili in mare parte de inscenarea “loviturii de stat” din 13 iunie si a violentelor si crimelor care au urmat in zilele de 14 si 15 iunie 1990. Nici macar o interventie nu a fost in contradictoriu, pentru a se afla macar o farama de adevar, pe tot parcursul emisiunii. De ce nu au fost invitati si Viorel Ene, presedintele Asociatiei Victimelor Mineriadelor, inginerul Ioan Manucu, cel care a intrerupt trenurile cu mineri la Craiova, Dumitru Iuga, liderul sindicatului TVRL, si altii si altii??? Lipsa de echidistanta a emisiunii – in care “ei” se sustineau intre “ei” – a fost frapanta. Iar Marian Voicu a ajuns sa intretina (pentru ce?), intr-o discutie anosta si chinuita, niste personaje, care, intr-un adevarat stat de drept, ar fi trebuit pana acum sa raspunda in fata legii pentru actelor lor. De la adevar pana la minciuna e un lat de palma. TVR nu a reusit sa-l treaca, nici dupa 20 de ani. Pacat de meserie, pacat de terfelirea in noroi a adevarului, inca imbibat de sange nestins.

Victor RONCEA

Mărturie cutremurătoare a lui George Roncea despre crimele mineriadei. 14 iunie 1990 - ziua când n-am murit... Jurnalişti care au incitat la violenţă

…in memorian Dragos Drumea

…este ora 3 si jumatate dimineata. Acum un sfert de ora isi dadea duhul in bratele mele un baiat impuscat in gat.

Fix in urma cu 20 de ani. 14 iunie ’90.

Avea traheea zdrobita – un glonte il lovise in ceafa si lasase la iesire o ditai gaura prin care sangele ii tasnea ca dintr-o fantana arteziana. Stiam cum arata ranile produse de glont – iesirea la 7.62 este destul de urata. Se tragea in draci cu munitie de razboi. Fusesem chemat in scara blocului Romarta de niste tineri care m-au vazut cu aparatul foto de gat. In cursul zilei care trecuse deja, 13 iunie, trasesem pe film aproape toti mortii si ranitii – “legionarii” impuscati de cadrele MI si MApN la instigarea lui Ion Iliescu.

M-am trezit singur in scara blocului cu baiatul care agoniza pravalit pe jos, la baza scarilor. Un tanar imbracat ingrijit, cu un sacou pepit parca iar langa el zacea o geanta cu un letcon si niste sarme de fludor. Probabil electronist si venea de la munca. O femeie care locuia in bloc mi-a adus o lumanare si a fugit inapoi in casa, speriata de rafalele armelor. Intunericul din scara blocului era brazdat de palpairile flacarii lumanarii si de lumina blitz-ului. Tiuitul blitz-ului, in timp ce se reincarca, era acoperit de horcaitul baiatului. Se mai auzeau din cand in cand rafale de mitraliera, afara. Era foarte mult sange in jur si alunecam, straduindu-ma sa fixez lumanarea, sa tin si de aparatul foto, sa reglez obiectivul si sa trag de parghia aparatului, un Praktika old stile, care se arma greu dupa fiecare cadru tras. Manevrele fotografice erau sinistre, declansatorul imi aluneca deoarece ma umplusem de sange pe maini in timp ce incercam sa opresc cu palma suvoiul rosu care tasnea din gatul baiatului.

Simteam cum imi zvacnea mana datorita presiunii sangelui care erupea la fiecare expiratie si ma stropea printre degetele naclaite. Tanarul se sufoca, i se zguduia spasmodic tot corpul haraind, nu-i mai ajungea aerul in plamani, se auzea un fel de suierat, de galgait, din adancul sau.

Mi se parea ca ma urmareste cu privirea, ca ma implora sa-l ajut, atintindu-ma cu ochii holbati, innebuniti de spaima, din ce in ce mai cetosi, horcaind din greu, cuprins de convulsiile ingrozitoare ale sfarsitului. I se scurgea viata printre degetele mele, afara se tragea inca, nu aveam niciun ajutor si m-a cuprins disperarea dandu-mi seama ca isi pierde cunostinta si ca imi va muri in brate, sufocandu-se cu propriul sange care inundase totul in jur.

Cred ca intelegea ca se duce. Intelesesem si eu ca ma aflu din nou in preajma mortii si ma enerva teribil ca nu mai stiam ce sa fac, ca nu reuseam sa opresc suvoiul acela negru care nu se mai oprea sa se scurga impreuna cu viata din trupul ciuruit al tanarului. Si astazi ma enervez cand imi reamintesc momentele acelea. Nu voi uita niciodata ultimele clipe ale acelui baiat, momentele in care-i tineam lumanarea, tragand in cadru, pe film, marturia asasinarii sale.

I-am strigat nu stiu nici eu ce, crezand ca poate ma aude. Nici acum nu cunosc de unde a aparut si Victor, frate-miu, si el cu niste aparate foto spanzurate de gat, l-a luat in viteza pe baiat in brate, impreuna cu niste tineri, si l-au dus la o masina alba a medicilor de la Medicine sans Frontiere (care sustineau ca se vor duce la Coltea – ulterior nu s-a gasit nici o inregistrare a lor si a impuscatului Dragos Drumea la spital, pentru noaptea de 13-14 iunie 1990).

Mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către Piaţa Universităţii

Mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către Piaţa Universităţii:

Iubiţi tineri ai României, Hristos a înviat!

Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţii nu-mi permite să viu direct în faţa voastră. Domnul cel înviat să fie cu voi, să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnică nădejde pe care ne-a câştigat-o cu dragostea care a mers până la moarte.

Vă rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El.

Precum ne iubeşte El să-L iubim şi noi pe el şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi. Aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.

Domnul Hristos să fie cu voi, cu toţi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor, căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce avantaj că nu s-a lăsat intimidat de nicio ameninţare, că nu a crezut şi nu a iubit decât Poporul Român.

Închei rugându-vă din adâncul inimii să ne păstrăm uniţi, să slujim Adevărul, să nu ne lasăm speriaţi de nimic şi să dăm ţării pilda revoluţiei adevărate. Noi să nu ne micşorăm slava! (Bucureşti, 15 mai 1990)

În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor „Hristos a Înviat” şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară, iar balconul a devenit precum un amvon cosmic. Atunci s-a născut mai mult ca niciodată dorinţa în inima noastră ca acolo să se ridice o biserică de lemn, o săgeată de turlă din Maramures. A fost şi părintele Constatin Galeriu în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea. „Sa se ridice biserica” a fost zguduitoarea hotărâre a zecilor de mii de participanţi din acea noapte de veghe. Ce s-a întâmplat după aceasta este bine ştiut. Artizanii provocărilor şi manipulărilor au reuşit să deturneze scopul nobil al acestui miting, sfârşind în barbarie şi violenţe care au făcut înconjurul lumii. (Silviu DESPA)

La 20 de ani de la înveşnicirea Părintelui Benedict Ghiuş, postăm textul său despre însingurare şi comuniune.

Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12)

Si pe harta duhovniceascã a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altãdatã numai de cãlugãri, au început a fi cunoscute si folosite de o lume mai largã. Bunurile spirituale agonisite cu migalã, vieti de-a rândul în incinta mãnãstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au început sã trãiascã din ele si oamenii din lume.

Privind lucrurile mai aproape, ai impresia cã, asa cum dezlegãrile la marile probleme de stiintã întâi în laborator sunt descoperite si apoi încep sã circule prin lume, tot asa dezlegãrile la marile probleme spirituale ale umanitãtii întregi în aceste mãnãstiri, în aceste minunate câmpuri de experientã spiritualã, sunt descoperite, si abia dupã aceea pornesc sã circule, sã ardã si sã rodeascã în lume.

Unul dintre aceste bunuri spirituale mãnãstiresti, care astãzi a început sã circule des prin lume, e bunul însingurãrii; cãci mãnãstirile, dacã sunt ceva, înainte de toate sunt cetãti de însingurare.

Am ales sã meditãm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurãrii; sã meditãm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mãnãstirile, dându-i însingurarea?

Nevoia de modele : Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei

Medicul credincios

Moartea soţiei a fost cu siguranţă un eveniment curemurător în viaţa lui Valentin[Voino Iaseneţki]. Peste puţin timp Dumnezeu l-a chemat... »la treapta cea mai de sus a preoţiei ». Mulţi medici şi alţi cunoscuţi şi prieteni ai lui considerau că moartea Anei l-a influenţat direct să se întoarcă spre Biserică. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Valentin avea o credinţă foarte adâncă şi această credinţă transpărea din viaţa şi din faptele lui. Dragostea lui pentru pacient şi interesul mare pentru omul suferind izvorau din credinţa lui profundă în Dumnezeu. Este foarte caracteristic că înainte de a începe operaţia îşi făcea întotdeauna semnul crucii. În sala de operaţii avea atârnată icoana Maicii Domnului. Se ruga fierbinte în faţa icoanei pentru câteva minute. Apoi cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, în locul în care trebuia făcută operaţia. Abia după toate acestea spunea cu responsabilitate: « Bisturiul ». Astfel, cu cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfinţilor, începea operaţia.[...]

Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia exilat”

Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989)

Cu ocazia isteriei prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele“Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990, cu aceleaşi argumente contrafăcute de aceiaşi tabără de combatanţi.

Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade (propus şi în 1979 la premiul Nobel cînd din nou a fost boicotat) alături de Vintilă Horia (laureat al premiului Goncourt, căruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împliniţi scriitori în Occident, după ce în ţara condusă de un “rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.3, Ed. Floarea darurilor, p.425) fuseseră condamnaţi în farse de procese, invocându-se aşa-zise “vinovăţii” care la vremea producerii lor n-au încălcat nici o lege: “Mă aflam la Assisi - scrie Vintilă Horia – când un “tribunal al poporului” m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, acuzându-mă de “crime” pe cât de absurde pe atât de imposibile” (Vintilă Horia, 1961)

În nuvela Sfârşit de exil, eliberarea de coşmarele avute în calitate de “condamnat în lipsă” se produce odată cu relevarea adevărului fundamental că agenţii urmăritorii sînt oameni fără Dumnezeu, sînt sub-oameni a căror existenţă este marcată de dimensiunea politică alimentând instinctul de a ucide, în exemplare golite de suflet. Nuvela cuprinde menţionarea profetică a anului 1990 cu sumbrele schimbări aduse de căderea Cortinei de fier: încercarea de anihilare a spiritualităţii spre a face loc domniei sexului fără oprelişti morale.