In fata lui Dumnezeu. Legamantul doctorului Mija facut in celula mortii din Aiud, niciodata incalcat.

Ieşind după şapte zile din celula morţii şi ajungând iarăşi în celula de izolare din Zarcă, cu rogojina pe podea şi cu oblonul de scânduri la fereastră, mi-am luat un legământ faţă de Dumnezeu, Salvatorul meu, pe care mă străduiesc să-l respect în zilele cât voi mai avea de trăit pe pământ.

M-am legat în faţa lui Dumnezeu în momentele cele mai grele şi disperate din acea perioadă, că, dacă voi rămâne în viaţă, mă voi ruga necontenit pentru sufletele camarazilor şi ale tuturor eroilor creştini ai neamului românesc şi că voi ajuta din toate puterile pe semenii noştri căzuţi în nenorocire. Şi singur Dumnezeu ştie cum şi cât m-am străduit să-mi îndeplinesc acest legământ sfânt.

Calatorie prin duhul Romaniei. Parintele Calciu despre regretatul doctor Teofil Mija. Se vor revedea curand.

Am stat două zile in Bucureşti si apoi am plecat la Braşov să văd Asociaţia Cristiana, a doctorului Teofil Mija, un fost deţinut politic si care, eliberându-se si in mod spiritual după 1990, a infiintat această asociaţie pentru bătrânii săraci. In închisoare, doctorul Teofil a fost foarte bolnav de tuberculoză, foarte bolnav. Dumnezeu l-a vindecat in mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o in slujba celor bătrâni si neajutoraţi. Am găsit acolo lucrare minunată, aproape incredibilă, cu devotament si nepăsare pentru sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic pană la bucătar. Medici din oraş vin la azil, după specialitate si consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.

Ca peste tot, si la Cristiana, câinii vagabonzi mişună căutând hrană si adăpost. Ciudat este că n’am văzut nici un câine vagabond slab. Toţi sunt bine hrăniţi, oamenii se milostivesc de ei, mă refer la oamenii săraci. Am întâlnit un coleg de liceu in Tulcea, Abdulah Remzi, acum pensionar, care umbla mereu cu o pungă mare in care are lapte, pâine si alte lucruri de hrănit câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş care, si aşa, sunt bine hrăniţi, ci se duce peste Dunăre unde sunt câini mai flămânzi. Uneori îl mai si muscă pentru că sunt mai sălbatici, dar pe el nu-l nelinisteste acest lucru, ii hrăneşte mai departe, nu-si face injecţii contra turbării si, in general, trăieşte in bună prietenie cu întreaga haită. Aproape ca in Cartule Junglei.

Am vizitat case de bătrâni si aici in America. Poate că cei de aici stau mai confortabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi si îngrijitori, ci pur si simplu oameni care se iubesc, se sbat pentru a mai obţine hrana de la vreo întreprindere, sau bani, sau medicamente. Si mai e ceva: pensionarii azilului se intre in a-si face viata cat mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti : covoare romaneşti, perdele româneşti, perne romaneşti, tot ce fiecare a putut aduce de acasă pentru a nu se simţi ca in azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau in casele lor, la feciori sau le fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lumea, fiindcă acolo in azil vin din când in când extraterestrii care-i chinuiesc pe bătrâni, ii muscă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am promis bătrânei că voi lua măsuri ca extraterestrii să nu mai fie admişi in azil decât dacă declară in fata doctorului Teofil că nu-i vor mai musca pe bătrâni. Femeia a fost mulţumită. Avea deplină încredere in mine.

Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care au venit cu aparate de fotografiat să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, in prealabil, să zâmbească, au fotografiat camerele. Stătuseră vreo două zile acolo si, in ziua care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului si doctorul cu surorile s’au bucurat. Mai ales că, uneori, vin mosafiri străini, care fac o «vizită amenească» adică lungă, stau la spital, mănâncă, in chip democratic, cu bolnavii, ii cer doctorului sau vreunei surori să-i plimbe cu maşina prin oraş si împrejurimi, se fotografiază cu bătrânii si apoi pleacă. Nu-si închipuie cat de greu îşi procură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo patru ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaica eleganta, cu ifose si care voia mereu sa fie servita cu ceva. In fiecare an, făcea o promisiune solemna ca anul in curs va da o serata la nu ştiu ce castel de pe Loara, pentru stragerea de fonduri in favoarea spitalului si, de fiecare data, din motive tehnice, balul se amâna. In al cincilea an nu a mai venit, aşa ca balul celebru din castelul de pe Loara a rămas un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi administraţia azilului au răsuflat usurati.

Am mai vizitat doi artişti in Braşov: o doamna Dorina Dutkay, pictoriţa de icoane pe sticla, icoane care urmează şcoala de pictura pe sticla din Făgăraş si pe cea de la Nicula. Toate aceste icoane sunt vândute pentru procurarea de fonduri pentru azilul doctorului Mija. Al doilea artist a fost un sculptor in lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel; lucrează in stil popular, este cunoscut in tara, participa la toate expoziţiile de sculptura.

Doctorul Teofil Mija a plecat în lumea celor veşnice.

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936, devenind membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti legionare din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până azi. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

Este cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

Brazii se frang, dar nu se indoiesc. O noua editie a lucrarii despre rezistenta din munti scrisa de Badia Ion Gavrila Ogoranu

E atât de greu să scrii despre cel ce a fost şi rămâne Ion Gavrilă Ogoranu. E atât de greu să cuprinzi în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, destinul, crezul şi lupta acestui ultim voievod al munţilor noştri, acestui luptător neînfricat pe care Dumnezeu, în imensa sa generozitate, l-a dăruit neamului nostru încercat să ne fie model şi călăuză nu numai atunci, în vremurile în acre hidra roşie cuprindea în tentaculele sale pământul sfânt al României, distrugând vieţi şi destine, pervertind conştiinţe şi valori, anihilând prin răsuflarea-i ucigaşă spiritul neamului nostru pentru multe decenii, ci şi după zdrobirea lanţurilor prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, atunci când debusolaţi, ne căutam o cale pentru a ne făuri destinul.

Ion Gavrilă Ogoranu a fost prezent, în luptă, atât în anii rezistenţei anticomuniste, cât şi în Revoluţia din 1989, acolo unde ţara avea nevoie de el. Şi a rămas în continuare. Dumnezeu ni l-a lăsat încă ani buni, în care, ca o legendă vie, o mărturie nepieritoare, ne-a putut vorbi în libertate despre lupta sa şi a camarazilor săi, luptă fără preget şi fără speranţă, doar pentru a arăta tuturor că „România nu şi-aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului”.

Prezenţa, prestanţa sa, fiecare cuvânt rostit şi fiecare slovă scrisă sunt tot atâtea mărturii istorice ale evenimentelor din acei ani de crudă teroare instaurată de cei veniţi călare pe tancurile Armatei Roşii, hotărâţi să distrugă odată pentru totdeauna conştiinţa naţională şi demnitatea unui neam bimilenar.

Ca şi alţi invadatori ai timpurilor trecute, n-au reuşit. Fiindcă românii au rezistat. Cum au putut, dar au rezistat. Iar forma extremă a rezistenţei a constituit-o rezistenţa armată anticomunistă. Iar Ion Gavrilă Ogoranu a fost liderul unuia dintre aceste grupuri (peste o mie, conform Arhivelor Securităţii referitoare la anul 1949) de luptători ce s-au opus cu arma în mână opresorilor. Noi, românii, nu am avut un moment 1956 sau 1968, ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, dar am avut un fenomen unic în ţările căzute sub tirania roşie după 1945, o rezistenţă armată anticomunistă îndelungată, până în anul 1962.

Iar Domnul ni l-a lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu să ne povestească despre lupta acestor neînfricaţi fii ai României, despre drama lor, o poveste reală pe care comuniştii şi corifeii lor ar fi preferat-o uitată. Dar n-a fost să fie aşa. Ion Gavrilă Ogoranu, în fiecare clipă lăsată lui pe Pământ ne-a spus adevărul. Adevărul despre acele vremuri, adevărul despre acei minunaţi tineri luptători cu credinţă în Dumnezeu şi neamul românesc ce şi-au jertfit totul, inclusiv viaţa, doar pentru a ne da nouă speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile de mâine.

Studiul acestei perioade este abia la început. Rămâne în sarcina istoricilor serioşi şi nepărtinitori să continue ceea ce a început Ion Gavrilă Ogoranu prin scrierile sale. Oricum, mărturia cuprinsă în cărţile sale constituie un reper, o piatră de hotar pentru toţi cei ce se vor apleca asupra acestei perioade şi acestui fenomen, deoarece este relatarea directă, necenzurată, a celui care a trăit şi a participat intens la dramatismul luptelor ce cuprinseseră atunci toţi munţii României. Dar povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu are în plus şi dramatismul unei vieţi petrecute în cea mai mare parte ascuns, sub permanenta ameninţare cu execuţia.

În 1974, o ştire făcea înconjurul lumii. Ultimul luptător din Al Doilea Război Mondial, japonezul Hiroo Onoda, s-a predat în jungla filipineză, unde stătea ascuns din 1944. Doi ani mai târziu, în 1976, la Cluj, a fost arestat Ion Gavrilă Ogoranu, căutat de autorităţile comuniste încă din 1948. Din fericire, după şase luni de anchetă la Securitate, este eliberat, nu în ultimul rând în urma presiunilor preşedintelui american Richard Nixon, cu care Ceauşescu încerca să aibă relaţii bune. A fost eliberat şi a trăit să-şi spună povestea în libertate, după 1989, despre el şi luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă românească.

Doamne, îţi mulţumim că ne-ai dat asemenea luptători pentru cauza noastră, îţi mulţumim că l-ai lăsat pe Ion Gavrilă Ogoranu printre noi să ne spună povestea lor, îţi mulţumim că ni l-ai dat pe Ion Gavrilă Ogoranu, că l-ai făcut să se nască român.

Fiindcă, dacă s-ar fi născut american, câteva licee din marile oraşe i-ar fi purtat numele, dacă s-ar fi născut francez, în fiecare an s-ar fi organizat ample manifestaţii în numele său, dacă s-ar fi născut german, un muzeu ar fi fost dedicat lui.

Dar, în imensa lui înţelepciune, Dumnezeu l-a ales să fie român. Astfel, niciun liceu şi nicio stradă nu-i poartă numele, nicio paradă nu-l onorează şi niciun muzeu nu-i este dedicat. În schimb, sperăm, numele său va rămâne veşnic în conştiinţa tuturor ce simt româneşte, tuturor acelora pentru care inima de român vibrează adânc la auzul altor nume de rezonanţă în istoria noastră greu încercată.

Editorul

Pentru comenzi Editura Marist

Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! Imagini cutremuratoare filmate in interiorul casei!

Are cuvântul Dumitru Moldovan, luptătorul din Munţii Făgăraşului. M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea.

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!

Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.

Părintele Justin Pârvu despre unitatea ortodoxiei şi harul preoţilor. Înregistrare AUDIO.

Zice că încurajez la scindare. Dacă şi eu, care mi-am costat viaţa pentru unitatea şi existenţa ortodoxiei... spun (unii) acuma că sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce mă acuză) este un cetăţean de pe la Iaşi, de la Golia, fost yoghin.

Ei nu înţeleg ce am vrut să spun eu. Harul lucrează în raport de virtute. Cu cât, în sfârşit, omul este mai virtuos, cu atât vine harul peste har. Dar omul când este sub nivelul acestui har, când este în păcătoşenie, nu este în virtute, atunci harul se retrage.

Măsura aceasta, omul se duce şi nu mai are nicio legătură cu sfinţenia şi cu harul.

Dar el, ca preot, poate oficia?

El, ca preot, poate oficia, sigur că da. Are lucrarea lui. Dar vrednicia lui unde e?

Iată, la noi, în viaţa noastră ortodoxă, este şi lucrul acesta, că păcatul nu se amestecă cu omul. Haru-i har şi păcatul e păcat.

Păcatele nu-i ating harul. Părinte, dar el poate sfinţi în condiţiile în care este căzut ca om?

El poate orice. Ca om e căzut, dar el poate sfinţi. Să vă dau un exemplu, de pildă, e chemat episcopul să vadă un preot beat în marginea unui şanţ. Episcopul vine şi îl vede. Ăsta este fiul vostru. Voi l-aţi crescut, voi l-aţi educat, voi l-aţi deformat. I-aţi dat (să bea) şi la botez, şi la cununie, şi la parastas.

Preoţii sunt cum i-a făcut poporul.

Da. Şi atunci, îl scoli de-aici mâine dimineaţă, iţi face aghiazmă şi ai să bei aghiazmă făcută de el. Acum îl vezi beat aici, dar mâine îl pui la treabă şi lucrează harul.

Aşa spunea şi Părintele Cleopa.

Da! Dar asta nu merge aşa. Înseamnă că poate să-şi facă de cap oricând şi el tot preot e. E preot, dar noi trebuie să conlucrăm, să avem nişte preoţi model ca să aibă credincioşii după ce să se orienteze. După ce să se orienteze? După cel aflat într-o cădere prăpăstioasă?

Eu am făcut afirmaţia asta şi m-au scos că fac erezie şi că am anulat dreptul la pocăinţă. Nu m-am gândit la asta, să nu dau dreptul la pocăinţă, dar (trebuie) să văd că ai o încercare de vindecare.

- fragment dintr-o convorbire a Părintelui Justin Pârvu cu un grup de mireni (Aspazia Oţel Petrescu, Camelia Corban, Crina şi Florin Palas)