Mladite alese ale Sfantului Nicolae. Preoti si teologi martiri in inchisorile comuniste.

“Cei mai buni fii ai unui popor , slujesc ca pilde poporului lor. Dar ei nu sunt doar pilde; ei sunt şi apărătorii neamului lor; şi nu sunt numai apărători, sunt şi acuzatorii poporului lor”.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici de Ohrida)

Era o vreme frumoasă odinioară, când cu mic, cu mare, gătiţi de sărbătoare, aşteptam cu sufletul la gură şi cu emoţie dogoritoare venirea “Bucuriei” tuturor, cea a lui Moş Nicolae.

Iarna cu imaculata ei hlamidă imperială, strălucea înfiorată şi încântată de venirea cu multe daruri, a Sfântului Ierarh. Câmpiile, dealurile şi munţii cu pomii şi copacii lor de promoroacă lunecau într-un joc diafan, iar hârjoana copiilor străbătea aerul înmiresmat de cinstire. Toată acea atmosferă mirifică de basm, parcă îmi sporea dorul de apropierea lui Moş Nicolae. Am traversat aleea gândului cu bucuria unui chiot, care mă conducea printre plăcutele daruri încărcate şi de îmbrăţişarea părintească, sporind atmosfera minunată de sărbătoare. Toate acele daruri surpriză, le primeam cu sufletul înrourat de lacrimile recunoştinţei pentru frumosul Moş Nicolae. De emoţia bucuriei, mă trezeam noaptea de mai multe ori, dar nu îndrăznem să-l surprind pe Moş tocmai cînd poate el îmi pregătea surpriza plăcută. În fiecare an l-am aşteptat pe Moşul cu rugă, de mulţumire pentru părinţii mei dragi, agonisind în mine dragostea lor şi a lui Dumnezeu, spre a o putea împărtăşi Neamului meu şi altora.

Şi totuşi era frumoasă lumea atunci!

Astăzi, ca să spele faţa lumii şi să-i redea chipul îngeresc de odinioară, Moş Nicolae trebuie s-o spele cu lacrimile lui.

Europa care a purtat de-a lungul secolelor stindardul Creştinismului, începând cu secolul al XIX-lea, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, s-a apropiat de materie, iar Sfânta Evanghelie, care este Testamentul Spiritualităţii Universale şi în mod expres al Culturii Europene, a fost înlocuită cu o pseudo-ştiinţă, mutilând astfel omul şi spiritul vremilor. Revoluţiile provocate şi ideologiile lor : cruciadele, ateismul, iluminismul, marxismul, leninismul, comunismul, ş.a. au avut drept consecinţe răscoale, colonizări, războaie, genociduri, crime politice, molime, secete, crize politico-economico-sociale, crize morale, crize religioase, arestări, întemniţări, torturi, ucideri, deportări şi alte mutilări spirituale care nici astăzi nu s-au cicatrizat.

Defăimându-L pe Mântuitorul Hristos, întinând demnitatea şi onoarea străbunilor, promovând şcoala fără credinţă, biserica redusă la o simplă formalitate, instituindu-se statul ateu cu o politică fără morală şi cu o oaste fără dragoste de ţară, s-a pornit năruirea zidirii fireşti a Creaţiei şi neîntârziata dreptate a lui Dumnezeu.

“Pentru că au părăsit ei Legea Mea, (…) şi n`au ascultat glasul Meu, ci au mers dupre cele ale inimii lor celei rele, şi dupre idoli (…)-pentru aceea, iată, Eu hrănesc pre ei cu nevoi şi voiu adăpa pre ei cu apă de fiere”. (Ieremia, 9, 13-14).

Sfânta Evangelie este Axa Cosmosului, Constituţia divină a Cerului şi a Pământului. În Ea se lămureşte rostul fiecărui om şi menirea fiecărei Naţiuni. Ea este îndreptarul vieţii şi lumina Adevărului. Toată civilizaţia lumii nu poate decât s-o îmbrace în coperţi de aur sau de argint, iar ştiinţa s-o preamărească astfel la infinit. Orice slavă fără de Iisus Hristos este deşartă, mincinoasă, trecătoare şi primejdioasă. Lepădând înţelepciunea duhovnicească a Evangheliei Sale, înveşmântată în smerenie şi dragoste, oamenii autonomi s-au îmbrăcat precum filosofii păgânii cu mândria lumească şi răutatea trupească.

“Şi au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios…şi au cinstit şi au slujit zidirii mai mult decât Ziditorului. Pentru aceea au dat pre ei Dumnezeu spre patimi de ocară”. (Romani 1, 23, 25-26).

Îndepărtarea şi despărţirea de Dumnezeu stinge flacăra duhului din inima omului şubrezindu-i şi întunecându-i mintea. Astfel în loc de dragoste mocneşte ură, în loc de izvorul înţelepciuni limpede şi curat, bolborăseşte prostia cu mocirla ei puturoasă, în loc de credinţă, apare nebunia, în loc să înflorească viaţa, se aşterne putreziciunea morţii. Când credinţa îşi află sălaş în inima creştinului, omul devine un caracter integru de nebiruit. Inima întronează astfel limba cu mare putere făcând-o să rostească adevărul, să susţină dreptatea, să îmbie spre fapte bune şi să gătească cuvântul în podoabă frumoasă de sărbătoare. “Cele ce ies din gură, din inimă ies”. (Matei 15, 18).

Bunul Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi se bucură de mărgăritarele rostite de limbă, de gură. “Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”. (Romani 10, 10).

Dreptarul de căpetenie al Ortodoxiei a fost exprimat pilduitor de neînfricatul Sfânt şi Mucenic Haralambie, care la patriarhala vârstă de 113, i-a strigat păgânului care-l tortura: “Nu este răutate în inima mea şi nici vicleşug pe limba mea”.

Ne amintim de vizita şi minunile Mântuitorului Iisus Hristos făcute în ţinutul Gadarenilor. Drept mulţumire gazdele l-au rugat pe Domnul să plece de la ei. Şi Domnul Dumnezeu s-a întristat, dar a plecat fără să spună un cuvânt. Nu după mult timp, ţinutul lor mănos ca o Oază s-a transformat într-un pustiu uscat şi blestemat. Europenii nu L-au rugat, ci L-au izgonit pur şi simplu. L-au izgonit prin tot ce le-a stat în putinţă: prin şcoli, prin mass-media, prin politică, prin exoterism, prin desfrâu, prin sodomie şi prin toată trufia lor culturală.

Alungându-L pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos din trăirea noastră, răutatea pune stăpânire pe inima omenească, care devine o unealtă a minciunii şi un organ al urii. Fără prezenţa lui Dumnezeu, în om, duhul (harul oferit gratuit de Atotcreatorul) fără comuniune, fără conlucrare, părăseşte inima, lăsând-o pradă răutăţii depline. Răutatea şi minciuna au declanşat aprinderea aproape a întregii lumii în cele două războaie mondiale.

Cât a făcut Mântuitorul lumii pentru Europa şi cum s-a străduit aceasta să-I mulţumească?!

ÎL izgonesc prin gânduri, prin cuvinte şi fapte- fiecare în parte, în grup şi toţi laolaltă: şcoală fără Dumnezeu, societate fără frontispiciul dreptăţii, familie fără morală, stat fără temelia adevărărului, fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti, curmarea vieţii profesionale a creştinului valoros, arestarea, nimicirea şi transformarea lui într-o creatură monstruoasă, cu alte cuvinte: viaţă fără rost şi moarte fără nădejde.

Din toată istoria ei şi în toată esenţa ei, Europa a devenit un continent al inteligenţei şi al lăcomiei, tăgăduindu-se atât credinţa, cât şi Biserica lui Hristos. Astfel, de câteva secole în trupul bătrânei Europe sălăşluieşte un duh rău. Câtă vreme Europa a urmat Mântuitorului Iisus Hristos “Soarele dreptăţii”, şi Apostolilor, Mucenicilor, Sfinţilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Mărturisitorilor, Europa a fost ca un Luceafăr ceresc, în graţia lui Dumnezeu.

Când a devenit Europa autonomă, lăcomia a pornit război împotriva inteligenţei, iar inteligenţa împotriva lăcomiei. În vremurile noastre însă, prin ateism lăcomia s-a cununat cu inteligenţa, devenind tot mai pământească şi capabilă de orice micime.

Secolul XX, a fost aproape total lipsit de înţelepciune, fiind cel mai sărac din toate veacurile de până la el. Inteligenţii lui au devenit: “…măiaştri în a face rău; iar a face bine n-au cunoscut”. (Ieremia, 4,22).

Cu adevărat Europa se pricepe să fie egoistă, să răpească, să inventeze tehnici şi strategii, să se slăvească pe sine, să primească, să pizmuiască, dar nu să respecte, să recunoască şi pre alţii, să preţuiască şi să dăruiască. S-a uitat lucrul esenţial, că măsura şi dreptatea sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Fiecare veac, naşte veacul următor cu bune sau cu rele, în funcţie de cum s-a plămădit: “Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: l-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: l-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului alcătuit din Iude botezate şi din Iude nebotezate. Acest Sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac, şi nu a înviat. Pentru ce, dar, vă miraţi, fraţilor, că s-au abăut bătăi nemaivăzute asupra omenirii Europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă- prin răscoale, revoluţii şi războaie?” (Sf. Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin Fereastra Temniţei. Traducere din lb. sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucureşti, 2007, p.84).

NICOLAE ADAM, PREOT MARTIR.

Nicolae Adam s-a născut la 23 Februarie 1891, în comuna Letea Veche, judeţul Bacău, în familia unor creştini inimoşi şi săritori în a-şi ajuta semenii. După absolvirea şcolii primare, a urmat 8 ani cursurile Seminarului ”Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care l-a absolvit în anul 1913. Doi ani mai tîrziu a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răcătău, judeţul Bacău, cu 401 familii, respectiv 1442 de suflete. Dorind să aibă o comunitate model privind trăirea creştină, a intrat sub lupa Serviciului secret al Jandarmeriei. Notele informative ale agenţilor erau întregite de percheziţiile domiciliare, potrivit informaţiilor culese în iunie-august 1942. (ATMTI, fond Penal, dosar 1682/Bacău, vol.I, f.38, 44-45, 51-52, Idem, Martiri ortodocşi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului, în “Teologos”, an I (2006), nr. 1-6, p.75-76).

Stricta supraveghere s-a înteţit şi mai mult după instaurarea regimului ateo-comunist. Este anchetat prima oară în Martie 1950, fără rezultate serioase. Cu toate acestea Securitatea îşi înteţeşte atacul şi este reanchetat şi arestat în 15 August 1952, de Sfânta Maria Mare, sub învinuirile de ajutorare cu alimente a unor militari germani în anul 1945, rămaşi în urma frontului, în pădurea Horgeşti-Bacău, îngrădirea şi boicotarea procesului de “socializare a agriculturii” şi agitaţie împotriva formei de guvernământ. (AMJDIM, fond Penal, dosar 103 997, f. 2, 9, 14, 21).

Părintele Nicolae a primit prin Sentinţa nr. 491/1952 a Tribunalului Militar Iaşi, 10 ani de închisoare corecţională şi confiscarea averii personale, potrivit art. 209, pct. 2, lit. a, CP, art. 59 combinat cu art. 58, pct. 2 şi 3 CP. Nu i s-a admis recursul şi părintele Nicolae Adam a început calvarul temniţelor: Bacău, Jilava, Galaţi şi Peninsula. Peste tot a fost “tratat” aşa cum se cuvine “bandiţilor” şi “duşmanilor poporului”. La ultimul “domiciliu” de la Peninsula, starea sănătăţii părintelui s-a agravat şi la 10 Decembrie 1959, şi-a intrerupt “tratamentul” din penitenciar, trecînd la Domnul. (Revista “Memoria”, nr. 34, 1/2001, p. 141).

Pr. Dan Bădulescu, Pr. Sinică Palade: Miscarea New Age

Pr. Dan Bădulescu & Pr. Sinică Palade

Miscarea New Age este un curent filosofico-religios, răspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirmă o apropiere mai mare de spiritualitate, ei sustinând că acest lucru este necesar pentru ca omenirea să poată intra într-o "nouă eră", în care va domni armonia universală. Altii văd în New Age o reînviere a gnosticismului.

(…)Astăzi, adeptii New Age sustin părerea că fiecare individ, având origini divine, este chemat să-si construiască propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care cuprinde orice traditie mistică sau religioasă, aici incluzându-se si samanismul, neopăgânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experientă interioară si propriul discernământ. În această actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.

Una din "virtutile" de care se prevalează atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai că new agerii confundă dogmatismul cu dogmele, combătându-le iresponsabil în egală măsură. Prin dogmatism se întelege cu adevărat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevărului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea postbelica, fără ca aceasta să fie un element în afara oricarei discutii. Următorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a apărut miscarea. Aici lucrurile sunt deja binecunoscute si nu necesita lămuriri suplimentare. Este vorba de "noul imperiu roman", SUA, un imperiu fără împărat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu imperiul roman păgân. Ambitia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtata în 1945 asupra celor două imperii păgâne rivale: al treilea Reich si imperiul soarelui răsare. Totodată a fost întrecut si imperiul aliat, cel britanic, a cărei stea începe să decada treptat. Va rămâne un singur rival redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece. Din punct de vedere confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care putem totusi desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia Encarta '98 următoarea structura: "La jumătatea secolului trecut, populatia SUA era predominant protestanta; ea includea relativ putini romano-catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-crestine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numără fondarea mai multor denominatiuni americane originale printre care Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica Scientologică; Biserica adventista de ziua a saptea si Martorii lui Iehova. După anuarul statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25% din populatie. Printre grupurile majore protestante sunt baptistii (19,4%), metodistii (8%), prezbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă are un număr însemnat (nu este indicat în procente!). Cea mai răspândită religie ne-crestină din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti numerosi."

Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), "trebuie (să avem) o religie personală". Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicării lor în practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheamă "spiritual healing" (vindecare spirituală - o forma tipică a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Aici este cazul să mentionam apriga concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunăstarea pământească aici si acum.

Sfantul Ignatie Briancianinov despre „smerenia dracilor”

Dracii încuviinţează voia lui Dumnezeu, acceptă că aşa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăinţă, ci de o păcătuire şi mai mare.

„Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curăţirea sa de patimi], de făţărnicie, de sfinţenia deşartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuieşte în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimaşă şi
de inima noastră care musteşte de fariseism, de duplicitate.

Adică vrem să părem oameni duhovniceştiîn timp ce noi trăim o viaţă fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfinţenie.

- text cules de Dan Făgărăşanu

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVII-a dupa Rusalii. Despre zavistie si fatarnicie

Zavistia este maica uciderii şi decît preadesfrînarea este mai rea
(Sfîntul Ioan Gură de Aur, “Împărţire de grîu", Buzău, 1833, p. 164)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicînd: Şase zile sînt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sîmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?

Niciodată Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii cînd se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar cînd era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Şi iarăşi: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea:Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mîndria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvîntul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.

Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice “naştere a diavolului” şi mai rea decît însuşi diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decît diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar cînd David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întîmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cîntînd şi jucînd cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mîniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvîntul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cînta din harfă cu mîna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cîntarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decît diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, cînd cînta David, dar nu şi zavistia din inima lui.

Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa: “Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decît preadesfrînarea. Căci aceasta stă la om cît timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: “Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decît uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Sf. Ignatie Briancianinov - Crucea proprie si crucea lui Hristos

Crucea proprie si crucea lui Hristos( Sf. Ignatie Briancianinov - experiente ascetice, vol. 2)

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24).

Ce înseamnă crucea proprie ? De ce această cruce proprie, adică crucea fiecărui om în parte, se numeşte totodată şi crucea lui Hristos?l

Crucea proprie sunt necazurile şi pătimirile vieţii pământeşti, care pentru fiecare om sunt proprii.

Crucea proprie sunt postul, privegherea şi celelalte cucernice nevoinţe prin care este smerit trupul şi supus duhului. Aceste nevoinţe trebuie să fie potrivite cu puterile fiecăruia, si la fiecare sunt proprii.

Crucea sa sunt bolile păcatului, sau patimile, care la fiecare om sunt proprii! Cu unele dintre ele ne naştem, cu altele ne molipsim pe calea vieţii pământeşti.

Crucea lui Hristos este învăţătura lui Hristos (Ps. CXVIII, 38,120).

Deşartă si neroditoare este crucea proprie, oricât ar fi de grea, dacă prin urmarea lui Hristos ea nu se preschimbă în crucea lui Hristos.

Crucea proprie se face pentru ucenicul lui Hristos crucea lui Hristos, fiindcă ucenicul lui Hristos are încredinţarea neclătinată că asupra lui priveghează neadormit Hristos, că Hristos îngăduie pătimirea de către el a necazurilor ca pe o condiţie neapărat trebuincioasă şi de neînlăturat a creştinismului, că niciun necaz nu s-ar fi apropiat de el dacă n-ar fi îngăduit Hristos, că prin necazuri creştinul devine al lui Hristos, se face părtaş al soartei Lui pe pământ, drept care şi în cer.

Petre Tutea despre Mihai Eminescu: Suma lirica de mari voievozi. VIDEO

3 decembrie - 19 ani de la nasterea in ceruri a ganditorului roman Petre Tutea. Marturii despre un Roman Absolut

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).

Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

Gheorghe NISTOROIU