Într-o însemnare tulburătoare a lui Eminescu ni se spune: „Grecii au necunoscut natura şi valoarea lucrului (s.n.). Ei n-au înţeles că lucrul nu este numai o sclavie, că el e o devenire, o creare, o regenerare a propriei sale persoane… Îndreptăţirea pe care o are lucrul în dezvoltarea omului ei nu voiau s-o cunoască, ci, din contra, acela era privit ca servire… Şi ăsta e răul de care a pierit Grecia” (Fragmentarium, p. 170). Răul care-a adus pieirea Greciei celei din străvechime, a Greciei grandioase, avea o răspândire în popor, nu doar în elite. Grecii, spune poetul, „au necunoscut valoarea lucrului”, adică nu s-au putut smeri în faţa celor ce sunt aparent „inferioare”, decretând oarecum, printr-un fel de simţire obştească, generală, că lucrul este menit numai slujirii, nu şi fiinţării, slujirii grecului, nu şi fireştii deveniri întru propria lui menire. Şi aşa s-a pierdut respectul pentru cele multe, naturale şi umile, şi de aici a început declinul Greciei.
Eminescu atribuie „lucrului” o importanţă metafizică, şi aceasta reiese din concepţia lui cu privire la răul de care a pierit Grecia: Orice lucru are importanţa a ceva care serveşte, produce, e drept, dar şi a ceea ce sporeşte lumea. A-l trata doar ca pe o slujire înseamnă nu numai a-l degrada ontologic, ci, totodată, a intra în conflict cu legile sale, cu rosturile lui, care, fiind ţesute în rânduiala firii, nu pot fi luate în deşert, nesocotite, decât cu preţul dezastrului ontologic („şi ăsta e răul de care a pierit Grecia”, ne spune poetul. Şi ăsta e răul de care va pieri pătura superpusă din România, s-ar putea adăuga).
Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptăţită să consume oricât, doar să consume, faţă cu poporul chemat numai să producă, nu să şi devină, să fiinţeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie şi de regimuri, de proiecte şi de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă şi teribil de închipuită. În atari situaţii, poporul degenerează, aflându-se finalmente ameninţat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o superfetaţie sufocantă peste poporul chemat să susţină sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulţească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituţiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul şi uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns şi în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptăţit la mult pentru sine şi la cât mai puţin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur şi simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanţei teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care ameninţă existenţa popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimiceşte statele, istoveşte energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat şi nimicitoare de popoare este „cultura morţii”, Anticultura. Arhonţii păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăţilor” marelui dezmăţ etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiţii pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe faţă şi pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreşit soţie şi mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată şi hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuţi. Menirea geniului nu este adevărul, binele şi frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuşi în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spaţiul de la Dunăre, spre Marea cea mare şi mai sus de Carpaţi, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România şi războiul pentru românism. Primul se desfăşoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfăşoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, şi ţinta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalităţii, al alcoolismului, al adulterismului, al divorţialităţii; acestea sunt percepute de mulţi drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viaţă socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populaţia ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei ţări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulţimilor disperate, am înţeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populaţie disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte ţări şi alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporaţie intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveţi care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu şi Golopenţia, cei ce s-au arătat pregătiţi să primească darul muceniciei pentru ţară şi pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generaţie interbelică, unde şi unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înşiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi şi a culturii, peticături triste, ţucălari cu zurgălăi pe care doar ţicneala îi scoate din anonimat şi o incredibilă închipuire? Las cititorului operaţia unei atari înşiruiri, ca să fie după voie şi nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe şi prea cunoscute înfrângerile şi despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul şi stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, ştiinţele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de păşunism, de fundamentalism, de reacţionarsim şi de toată gama fenomenelor şi mişcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, aşa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creştine ale sud-estului şi nu numai: „şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este, // duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiţia războiului identitar pentru apărarea „proprietăţii identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este ameninţată nu ţara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuşi, ca gen de viaţă colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mişcă-n ţara asta, a celor mobile şi a celor imobile, tangibile şi intangibile, mundane şi supramundane, adică eroi, genii, dar şi sfinţii şi martirii neamului, începând cu sfinţii martiri de la Babadag şi de la Buzău şi continuând cu martirii temniţelor comuniste. Acesta este războiul total sau holotropic şi antrenează energiile sufletului colectiv şi deopotrivă vocaţia sau menirea divină a neamurilor. Primii care au derulat un atare război, la chemarea lui Dumnezeu, au fost evreii. Cartea de la care putem afla totul despre un asemenea război este, aşadar, mai întâi Vechiul Testament şi mai apoi, şi prin incluziune, Noul Testament, adică învăţăturile despre victoria celor fără de sabie înarmaţi doar cu arma cuvântului divin, a blândeţii, a smereniei, a iubirii de vrăjmaş. Nu există încă o carte mai înaltă, un cod mai înalt privitor la războiul cel nevăzut pentru apărarea sufletului din calea ucigaşilor de suflet individual şi colectiv decât Noul Testament. La specia nouă de agresori şi de agresiune, ucigaşii de suflet etnic şi uciderea popoarelor (etnocidul), nu se mai poate răspunde decât pe temeiul acestei mari cărţi, în care este concentrată învăţătura proniatoare a lui Dumnezeu pentru apărarea sufletului năpăstuit şi vânat de ucigaşul de suflete. Înţelegem de ce sunt tot mai des aşa de pline bisericile. Este instinctul popoarelor vânate, indiferent de câte alte slăbiciuni ar vădi cei care le umplu. Ei sunt acolo pentru că au auzit lăuntric chemarea la marele război pentru salvarea sufletească a unui popor.
- articol aparut in revista Clipa, noiembrie 2010
Copiii noştri au crescut împreună cu eroii lui J.K. Rowling. Au visat, au zburat şi au atins stelele împreună cu ei şi acesta e cel mai mare merit al autoarei, de a le fi deschis poarta imaginaţiei.
