Basarabia lui Dumnezeu - un film realizat de Vlad Parau

Basarabia lui Dumnezeu from Ion Roata on Vimeo.

Slava Crucii – Părintele Dumitru Stăniloae

 “Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.
Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.”

Pr. prof. Dumitru Stăniloae în volumul ”Mica Dogmatică vorbită”

Sursa: Marturie crestin-ortodoxa

Vlad Pârău despre Basarabia lui Eminescu. Harta Basarabiei reale

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Primăvara Neamului Românesc începe la 27 martie 1918

„Degeaba vine Primăvara /Atâta iarnă e în noi / Că Martie se poate duce / Cu toţi cocorii înapoi!”. Câtă dreptate în versurile acestui cântec! Degeaba vine Primăvara „în lumea celor care nu cuvântă”, degeaba mugurii pocnesc, degeaba „scot strămoşii degetele-afară” prin primele fire de iarbă şi de floare, atâta vreme cât, în lumea celor ce cuvântă, bobocul din inimă a uitat să se deschidă! O Primăvară adevărată, culminând cu momentul Învierii, este o Primăvară care începe întâi de toate în suflet. Ca realitate pur exterioară, Primăvara nu mai are nici o semnificaţie. Importanţa ei e tocmai de a trezi Amintirea „Împărăţiei Cerurilor” care se găseşte în noi. Iată de ce este nevoie, o dată cu dezgheţul şi creşterea din natură, să aibă loc şi în sufletul Românului o întoarcerea la „zestrea” îngropată acolo din timpul „celuilalt Anotimp” – vremea părinţilor noştri. Este vorba de întoarcerea la esenţă, de întoarcerea la Românitate. Ce ne caracterizează pe noi fiinţial şi ne deosebeşte de toate celelalte „flori” ale neamurilor? Rodul dăinuirii noastre: Neamul şi Credinţa, Românismul şi Ortodoxia.

            Iată de ce data de 27 Martie este pentru inima Românului acea rază de soare care aduce explozia Învierii. Pentru Neamul nostru, Primăvara nu se porneşte la 1 Martie. Noi suntem mai „pe stil vechi”, şi ăsta este un lucru bun. Pe meleagurile noastre, Primăvara începe la 27 Martie.

            Pentru cei care au păstrat calendarul şi Tradiţia, explicaţia acestui fapt este firească şi binecuvântată: 27 Martie a fost data de naştere a Ţării noastre, aşa cum o concepem noi astăzi. Mă refer, după cum v-aţi dat seama, la momentul istoric 27 Martie 1918, când Moldova de Răsărit s-a unit cu malul nostru de Prut, dând naştere începutului împlinirii visului Marii Uniri. Pentru că dacă Marea Unire s-a încheiat la 1918 pe 1 Decembrie „la Alba-Iulia-n Ardeal”, ea a debutat în Primăvară în Moldova de Răsărit, plasând centrul de greutate al Noii Românii la Chișinău. Întotdeauna începătura oricărei lucrări este momentul de cumpănă, cel mai delicat şi cel mai dificil, întrucât întreaga evoluţie ulterioară depinde de el. Aşadar, prima Unire din lanţul celor trei Uniri de la 1918 care au dus la făurirea Regatului României Mari a fost şi momentul cu cea mai mare însemnătate, cheia tuturor celorlaltor înfloriri ale Naţiunii Române. De aceea, Moldova de Răsărit (incorect denumită „Basarabia”) şi gestul său de îmbrăţişare a Ţării în chiar cel mai dificil moment din istoria României, când existenţa statului Român era mai mult decât incertă, reprezintă dovada supremă a Dragostei Frăţeşti şi temelia pe care s-a cristalizat apoi Învierea României. Spun că viitorul României la ora aceea era mai mult decât incert fiindcă, pe parcursul Primului Război Mondial, România Mică (Valahia şi Moldova până la Prut) trecuse prin mari încercări: cu două treimi din teritoriu pierdute, cu Bucureştiul ocupat de armatele germane şi capitala mutată la Iaşi, cu mare parte a oastei măcelărită şi cu speranţa aproape sugrumată, nimeni nu se mai aştepta la miracole în zorii anului 1918. Şi, cu toate acestea, Bunul Dumnezeu Şi-a întors faţa din nou către Neamul Românesc, aducându-i în chiar cele mai negre clipe alinare şi promisiunea Învierii, prin Unirea Moldovei furate de ruşi cu Patria-Mamă. Şi iată că Românii şi-au amintit că noaptea este cea mai neagră exact spre revărsatul zorilor. Şi au recâştigat speranţa unei noi dimineţi. Toate acestea, prin îmbrăţişarea celor mai Români dintre Români, moldoveni de loc şi Români de fel, care nu au căzut în păcatul meschin de a abandona ideea naţională în clipele de restrişte şi au făcut, cu virtutea inimii calde, iar nu cu răceala raţiunii circumspecte, pasul de a se uni cu fraţii de acelaşi sânge, la bine şi la greu, fără să le pese de nici un obstacol. Cei care au pus ditamai Imperiul Rusesc în faţa faptului împlinit nu aveau a se teme de micile greutăţi ale colţului de Românie, ştiind că „în Unire stă puterea” şi că zilele bune erau pe cale să se arate.

            Mă mândresc să afirm că 27 Martie 1918 este adevărata dată de naştere a României dintr-un singur motiv: acea Românie care se formase la 1859 prin Mica Unire a lui Cuza era un construct fragil şi nereprezentativ pentru dimensiunea geografică a Românismului. Acea Mică Românie fusese la un pas de a se evapora în vâltoarea Primului Război Mondial. Ea a existat, şi a fost un simbol, dar nu a fost ceea ce înţelegem noi astăzi prin ideea de ROMÂNIA – Ţara tuturor Românilor. Iată de ce nu neg România de dinainte de 1914, însă afirm că adevărata naştere a fost naşterea cea din nou de la 1918, când marea începătură a avut loc la Chişinău, pe 27 Martie 1918. În acest sens, îi consider pe Românii moldoveni ca fiind făuritori de Ţară şi mă înclin cu mare cutremur în faţa sufletului lor mai mult decât Românesc şi în faţa misiunii istorice pe care şi-au asumat-o cu exemplară verticalitate în slujba Neamului. 

 Vlad Pârău

Predica Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post ( a Sfintei Cruci ). Despre valoarea sufletului

...Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cît de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la cîtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

Parintele Ioanichie Balan: Eu cred ca multi ar trage cate o betie sa auda ca a disparut Romania si, mai ales, ca si-au dat duhul romanii! Imi binecuvantez tara in care m-a nascut Dumnezeu si poporul pe care-l slujesc

Viata si nevointele preotului daco-roman, mucenicul Montanus, si a sotiei sale, Maxima

Edictele de persecutare a creştinilor, de la începutul veacului al IV-lea, prevedeau dărâmarea locaşurilor lor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte şi distrugerea arhivelor, pierderea averii şi funcţiilor de stat pe care le deţinuseră credincioşii, exilul şi pedepsirea aspra a clericilor care nu apostaziază de la credinţa în Hristos.

Al patrulea edict de persecuţie, din ianuarie-februarie 304, smuls lui Dioclețian de Maximian Galeriu, era şi mai aspru decât cele trei publicate mai înainte, căci el imita edictul împăratului Deciu din 249, acela care declarase război general creştinismului până la nimicirea lui totală.

Prevederile de mai sus s-au aplicat cu cea mai mare stricteţe în părţile răsăritene şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domneau Diocleţian, cu reşedinţa la Nicomidia, în provincia Bitinia, şi ginerele său, Galeriu, care-şi avea reşedinţa la Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia), în provincia romană Pannonia Inferior. De aceea numeroşi creştini şi clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănţuită de către cei doi împăraţi.

Măsurile de persecuţie ale celor patru edicte s-au aplicat şi în cetatea Singidunum (azi Belgrad), aşezată pe Dunăre, în provincia amintită, locuită atunci de strămoşii noştri daco-romani. Astfel, la 26 martie 304, a pătimit pentru credinţa în Domnul Hristos preotul daco-roman Montanus şi soţia sa, Maxima.

Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând Preotul Montanus că mai-marele cetăţii Singidunum face începutul prigonirii slujitorilor lui Hristos, şi-a adus aminte de cuvintele Domnului, Care a spus: «Iar când vă vor urmări în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă» (Matei 10, 22). El a plecat deci din Singidinum la Sirmium, reşedinţa prefecturii în care locuia, unde l-au prins prigonitorii şi l-au adus în faţa lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior.

Iar acesta, stând pe scaunul de judecată, a început cercetarea Preotului Montanus, întrebându-l cum se numeşte, dacă este creştin şi ce îndeletnicire are. Slujitorul altarului a răspuns cu curaj că este creştin şi preot al Bisericii lui Hristos din Singidunum.

Probus l-a îndemnat să se supună poruncilor împăraţilor şi să aducă jertfă zeilor. Preotul Montanus a răspuns astfel: «- Cine cinsteşte pe zei şi nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină». Guvernatorul insistă în continuare: «-Împăraţii prea-îndurători au poruncit ori să aduci jertfe, ori să fii pus la chinuri». Fiind silit să aleagă între călcarea legilor sfinte şi schingiuire, slujitorul Domnului a mărturisit neclintit credinţa sa creştină: «-Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor». La ameninţarea repetată cu caznele, Montanus a răspuns: «-Mă bucur dacă ai să faci aşa ceva, ca să mă aflu şi eu părtaş la Patimile Domnului meu, Iisus Hristos».

Probus a poruncit să fie pus la chinuri numaidecât; şi pe când îl schingiuiau cu cruzime, el îl întrebă: «- Ce zici, Montanus, aduci acum jertfă zeilor?». Iar preotul replică senin: «Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit».

Atunci Probus, văzând tăria şi îndelunga răbdare a desăvârşitului preot, a chemat pe Maxima, soţia acestuia, crezând, nelegiuitul, că femeia, mai slabă din fire fiind, se va înduioşa de chinurile soţului ei şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar spre uimirea păgânului, Maxima preoteasa a cerut să fie şi ea dusă la munci, ca să se facă părtaşă la Patimile Mântuitorului.

Uluit de curajul celor doi soţi, guvernatorul glăsui tulburat: «- Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa!». Folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Preotul Montanus zise: «- Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi» (I Cor. 1,27).

Guvernatorul Probus a stăruit pe lângă Montanus să jertfească, spre a nu fi chinuit şi mai rău. Dar acesta a consimţit: «- Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi va da mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor tale». Probus, văzând răbdarea şi stăruinţa Preotului Montanus şi a soţiei sale, Maxima preoteasa, în credinţa Domnului şi Mântuitorului Hristos, a dat hotărârea aceasta: «- Poruncesc ca Montanus şi Maxima să fie aruncaţi în râu, fiindcă s-au arătat nesupuşi poruncilor împărăteşti».

Iar fericitul Montanus şi soţia sa Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca şi cum ar fi primit un dar nepreţuit, slăviră pe Dumnezeu: «- Mulţumim Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică».

Şi, pe când slujitorii demonilor au ajuns cu ei la malul râului Sava, la vărsarea lui în Dunăre, şi le-au legat câte o piatră de gât, înainte de a-i arunca, robul lui Dumnezeu ridicându-şi mâinile către cer s-a rugat şi mai fierbinte:
«- Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai jertfit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Sporeşte, Doamne, şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Stăpâne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană».

Astfel, nelegiuiţii înecară în râul Sava pe cei doi neînfricaţi fii ai Bisericii. Valurile apelor traseră la maluri moaştele lor preacinstite. Iar credincioşii, întru ascuns, le ridicară şi păstrară trupurile lor cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mare preţ.

În acest chip au primit cununa de martiri robul lui Dumnezeu, Sfântul Montanus, preotul bisericii din Singidunum, împreună cu soţia sa, Maxima preoteasa, pe vremea păgânului stăpânitor Diocleţian şi a cârmuitorului Probus, împărăţind în veci Domnul Iisus Hristos (1).

Pomenirea acestora cu laude se face, după rânduiala creştină, în ziua trecerii lor în lumea drepţilor.

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu

1. Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, Viaţa Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, în Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, p. 6-10 ; Pr. prof. I. Rămureanu, Martiriul Sfântului Montanus prezviterul din Singidunum, un preot daco-român, cu bogată bibliografie, în Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 184-189.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 141-143 Sfântul Montanus, preotul şi soţia sa, Maxima

Sursa: Sfinti Romani