Sfantul Siluan Athonitul: Despre ganduri si inselare

A venit un nor, a ascuns soarele si s-a facut întuneric. Tot asa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, si îl napadeste întunericul. Dar, tot asa, si numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]

Daca vezi o lumina înauntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, daca împreuna cu lumina nu simti în tine zdrobire (de inima) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însa nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri. Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru ca daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa întelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate întelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata amestecata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste înselarea.

Parintii zic ca daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Însa numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasilor dar omul mândru si cazut în slava desarta nu poate încerca nici frica, nici tulburare, fiindca el vrea sa aiba vedenii, si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul îl înseala usor.

Lucrurile ceresti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pamântesti prin minte: dar cine vrea sa cunoasca pe Dumnezeu cu mintea lui din stiinta, acela e în înselare pentru ca Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnicul sau „batrânul” (staretul) caruia ai fost încredintat. Spune totul duhovnicului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de înselare. Dar daca crezi ca stii mai multe în privinta vietii duhovnicesti decât duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a întâmplat, atunci pentru mândria ta va fi îngaduit unei înselari sa puna stapânire pe tine spre povatuire. […]

Asa cum oamenii intra si ies dintr-o casa, asa si gândurile iscate de demoni vin si iarasi pleaca, daca nu le primesti. Daca gândul îti spune: „Fura!” si tu-l asculti, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Daca gândul îti spune: „Manânca mult!” pâna la ghiftuiala si tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Si asa, daca gândul fiecarei patimi te va stapâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar daca întelegi sa te pocaiesti cum se cuvine, vor tremura si vor fi siliti sa plece. […]

La început, când omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o râvna puternica pentru bine, si totul îi este atunci usor si placut; si când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienta, îsi spune: „Voi avea toata viata aceasta râvna. Si prin aceasta se înalta mai presus de cei ce traiesc în nepasare si începe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa împlineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu întelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor si nu mai vrea sa se roage. Dar nu trebuie sa se înfricoseze: este Domnul Care povatuieste cu milostivire sufletul. De îndata ce se înalta mai presus de fratele sau, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rau care nu-i place lui Dumnezeu, si daca sufletul se smereste, harul nu-l paraseste, dar daca nu se smereste, se iveste o mica ispita ca sufletul sa se smereasca. Daca iarasi nu se smereste, atunci începe lupta curviei. Daca tot nu se smereste, atunci cade într-un pacat oarecare. Si daca nici atunci nu se smereste, vine o mare ispita si el va savârsi un pacat mare. Si asa ispita se va face tot mai puternica, pâna ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere si, daca se smereste mult, vine strapungerea inimii si pacea si tot raul piere.

Astfel, TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE. Mândria a pricinuit caderea vrajmasilor si ei ne-au tras în adânc si pe noi. Vrajmasii ne lauda, si daca sufletul primeste lauda, harul se retrage de la el pâna ce se pocaieste. Astfel, toata viata învata sufletul smerenia lui Hristos si, pâna ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit gaseste odihna si pacea de care vorbeste Domnul (In 14, 27).

Postul si înfrânarea si privegherea si linistirea (isihia) si celelalte nevointe (ascetice) ne ajuta, dar puterea de capetenie sta în smerenie. Maria Egipteanca si-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru ca nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit sa lupte timp de saptesprezece ani.

Smerenia nu se învata dintr-o data. De aceea a zis Domnul: „Învatati de la Mine smerenia si blândetea” (Mt 11, 29). Ca sa înveti ai nevoie de timp. Unii au îmbatrânit în nevointe si totusi n-au învatat smerenia si nu pot întelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace si sufletul lor e mâhnit, si abatut. […]

- text trimis de Dan Fagaraseanu

O masura normala: Csibi Barna va fi concediat

Funcţionarul care a “spânzurat” o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu la Miercurea Ciuc este în pericol de a fi concediat de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Bucureşti, unde a fost mutat.

Funcţionarul nu s-a prezentat la serviciu din 20 aprilie, conform declaraţiilor făcute de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), Sorin Blejnar, pentru agenţia de ştiri NewsIn, citat de realitatea.net. "Nu s-a prezentat la noul loc de muncă, astfel că mâine voi sesiza Comisia de Disciplină. Cred că până la finele săptămânii se va întruni comisia, care va decide ce sancţiune va primi, fiind posibilă chiar demiterea din funcţie", a precizat pentru NewsIn.

Csibi Barna este funcţionar la DGFP Harghita, dar a fost mutat la o direcţie similară din Sectorul 2 al municipiului Bucureşti pentru intervalul 20 aprilie - 20 septembrie. Preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, a precizat că a decis detaşarea lui Barna la Bucureşti, pentru a se putea prezenta "ori de câte ori este nevoie" la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care împotriva lui a fost începută urmărirea penală. Cu ocazia manifestărilor organizate la Miercurea Ciuc, de 15 martie - Ziua maghiarilor de pretutindeni, Avram Iancu a fost "condamnat" şi "spânzurat", în cadrul unei simulări de "proces" organizate de Csibi Barna, cunoscut ca unul din liderii Gărzii Secuieşti.

(D.P.)

Sursa: Ziua de Cluj

Academicianul Dinu C. Giurescu: „Doreste actuala majoritate parlamentara sa destrame teritorial Romania?”. Se doreste pierderea identitatii nationale a romanilor

“Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari) menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.”

În 10 februarie recent, „pe neobservate”, aşa cum îşi doreşte Marko Bela, senatorii Puterii au lăsat să treacă pe sub nasul Opoziţiei proiectul legii unei noi regionalizări a României, pus în operă de UDMR. Fără e explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune, fără nici o presiune din partea UE şi aparent fără nici o logică, liderii udemerişti au continuat practicarea a ceea ce ştiu ei cel mai bine: şantajul.

Din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate după putere, astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri, organizaţia cu rol de partid etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a şantajat tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, a aplicat întregul „arsenal istoric” al gherilei etno-centriste, separatiste, autonomiste. Cu o doză uriaşă de aroganţă şi sfidare, liderii aşa-zişi „europeni” ai maghiarimii din România au avut curajul să propună guvernanţilor de la Bucureşti refacerea hărţii tragice din 1940, când pumnalul horthysto-hitleristo-mussolinian a fost înfipt în trupul Transilvaniei. Cum această sfidare nu e de ajuns pentru îndeplinirea planurilor autonomiste, UDMR face presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor prin asumarea răspunderii guvernului – metoda prin care guvernul Boc a dăruit de curând liderilor udemerişti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ. În acest mod, şefii celei mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supra-drepturi orientate făţiş spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu Tara Mamă. Ne aflăm, practic, în stare de „alarmă la vedere”, cum se spune în aviaţie, deoarece UDMR nu mai face nici măcar un minim de efort pentru a-şi masca intenţiile. În acest context, de o gravitate extremă pentru destinul statului naţional unitar român, am considerat necesar să aflăm opinia unuia dintre marii istorici de la Academie, profesorul Dinu C. Giurescu.

„Potrivit Legii Educaţiei, 92% dintre elevii români au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minorităţilor”

- „Repetabila alianţă” dintre UDMR şi partidele care s-au perindat până acum la putere, împlineşte, azi-mâine, 20 de ani. Cum vedeţi, domnule profesor, această evoluţie?

- După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament în mod automat. Se detaşează la mare distanţă maghiarii, conduşi de UDMR – o entitate cu un statut nedefinit: nici partid politic, nici organizaţie neguvernamentală. Nu contează însă dacă este sau nu partid politic. Interesant este să urmărim ce a obţinut UDMR participând la toate legislaturile şi aproape la toate guvernele. Vă spun de pe acum: nu am nimic împotrivă dacă UDMR participă la guvernul central; ei au oameni bine pregătiţi, trebuie să recunoaştem, iar mulţi din generaţia mai bătrână, nu din cea tânără, vorbesc bine româneşte. Ca urmare, pot să aibă o contribuţie pozitivă la gospodărirea treburilor ţării. Unde încep lucrurile să se strice este acolo unde această organizaţie încearcă să obţină mai multe drepturi decât marea majoritate a românilor. O să mă refer la un domeniu pe care îl cunosc mai bine: Legea Educaţiei. Această lege îi împarte pe şcolari în două mari categorii: 92% din elevii români de şcoală generală şi liceu au mai puţine drepturi decât 8% din elevii minorităţilor. Foarte bine că tineretul minoritar are drepturi multe, dar vreau ca aceleaşi drepturi să fie extinse şi asupra românilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea să fie discriminată negativ în favoarea minorităţii e un lucru pe care nu-l înţeleg. Nu înţeleg cum o şcoală cu numai 5-6 elevi maghiari continuă să funcţioneze, în timp ce o şcoală cu 10-15 elevi români se închide. Cea dintâi capătă personalitate juridică, în timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de înţeles. Al doilea exemplu: niciunul dintre cele 23 de „principii directoare” ale legii nu face trimitere la necesitatea cunoaşterii istoriei, creaţiei şi civilizaţiei româneşti. În schimb, când e vorba de minoritari, se spune explicit că trebuie să cunoască istoria, tradiţiile, civilizaţia comunităţii respective. De acord să cunoască ei, dar de ce nu şi noi? Mai mult, istoria este acceptată ca materie a „bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci, simplu, „Istorie”. Cui îi e ruşine de istoria românilor? Curioasă scăpare…

- De ce credeţi că i-au tăiat pe „români” din titlul manualului?

- Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, braking news, vibe radio etc. Pentru minorităţi, vom avea însă manuale diferite, în limbile lor materne. În acest caz mă întreb de ce? Credeţi c­-o să cunoască mai bine istoria şi geografia României, dacă le-o traducem în maghiară sau germană? Mi se pare extrem de stranie această prevedere. Dacă vorbim, în context, de Tirolul austriac, atât de des invocat de UDMR, cred că germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte miraţi dacă, într-o zi, li s-ar spune că vor învăţa istoria Italiei în limba germană, şi nu în italiană, cum se întâmplă în prezent. Ar fi uimiţi să audă că limba italiană, limba statului în care trăiesc, le este predată ca limbă străină, cum se întâmplă cu limba română în şcolile maghiare de la noi. Am senzaţia că toate aceste revendicări ale UDMR, satisfăcute „la moment” de majoritatea românească şantajabilă, tind la o separare completă a minorităţii maghiare de majoritatea românească: „Nu mai vreau să am de a face cu dumneata! Nici în educaţie, nici teritorial, nici ca simboluri, nimic. Să ne separăm!” Bine, dar totuşi trăim într-un stat care are graniţe recunoscute internaţional, un stat naţional ce vine din istorie, sunt realităţi pe care nu le putem nega… „Ei, bine: noi vrem separare!” Aici mergem… Si-mi pun întrebarea: domnilor de la UDMR, doriţi ca această separare, să-i zicem culturală, să ducă la o separare teritorială? Întrebare retorică, se înţelege…

Narcisism si homosexualitate – de Theodor Codreanu

NARCISISM ŞI HOMOSEXUALITATE

de Theodor CODREANU

Multiculturalismul de tip minoritar, devenit preocupare centrală în ideologia „politicii corecte”, importată de Uniunea Europeană dinspre Noua Stângă Americană, pare un produs al democraţiei şi asemenea statut, desigur, ar putea fi oricând demonstrat. Numai că, tot logica, ne arată că deplasarea accentului de la principiul majorităţii la cel al minorităţii arată o surprinzătoare răsturnare a temeliilor democraţiei europene, care a creat o civilizaţie a echilibrului dintre autohtoni şi periferici (în terminologia lui Neagu Djuvara[1]), echilibru oglindit în doctrina „drepturilor omului”, produs, la rândul ei, al creştinismului. Cum nu există sistem politic perfect, conceptul democraţie poartă cu el o anume ambiguitate, ascunzând urme ale altor sisteme, considerate revolute, ca oligarhie, tiranie etc. Şi asta deoarece democraţia este un sistem care are în sine propria negaţie, dat fiind că, logic, este o imposibilitate practică: demos-ul nu poate să se autoconducă decât prin reprezentanţi. Or, „reprezentanţii”, mulţi coruptibili fiind, îşi trădează condiţia de elite, uitând că reprezintă majoritatea şi sfârşind prin a i se substitui autarhic, ajungând să trăiască în euforia narcisismului de grup. Nimeni nu a surprins mai bine aceste „subtilităţi” ale democraţiei ca Eminescu. Este chiar esenţa teoriilor „păturii superpuse” şi a „compensaţiei”, legate organic una de alta. Elitele conducătoare care nu-şi împlinesc menirea democratică a „compensării” demos-ului, se transformă, inevitabil, în oligarhie, împingând democraţia în cleptocraţie, stadiu, bunăoară, la care a ajuns „democraţia” românească în ultimii douăzeci de ani. Aşa că definiţia cea mai potrivită a unei astfel de „democraţii” a dat-o Eminescu în sonetul Democraţia: „Acele mofturi scrise-n mii de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii”. Astfel, minoritatea narcisiac-egoistă se înstăpâneşte peste majoritate, ruinând-o. Noutatea adusă de promotorii „corectitudinii politice” e că nu mai recunosc nici măcar principiul majorităţii, înlocuindu-l cu „majorităţi minoritare”, o struţo-cămilă menită să ducă la ruinarea Europei, după opinia recentă a lui Neagu Djuvara, mărturisită într-un interviu din Cultura, care a făcut înconjurul ţării, prin internet: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!”

Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple”. Eminescu a vorbit de mult despre un gol etnic care va nimici, în cele din urmă, România. Va nimici şi Europa. Cauza cea mai adâncă: degradarea comunităţilor naţionale în narcisism individual şi de grup. Comunitatea de civilizaţie şi de cultură este înlocuită cu idolatrizarea individului şi a grupurilor minoritare de orice fel: etnice, sexuale, religioase, corporatiste etc. În democraţiile tradiţionale, indivizii şi grupurile se integrau organic în comunitate. Acum, majorităţile trebuie să se „integreze” în standardele impuse de grupurile minoritare. Este exact ceea ce surprinde cu amărăciune Neagu Djuvara.

Să revin la o afirmaţie simplă: europenii „nu mai fac copii”. Cauzele pentru care europenii nu mai fac copii sunt multe, dar multiplicitatea aceasta se petrece pe fondul secularismului modern şi postmodern, elitele uitând că fundamentul oricărei civilizaţii este religia. Că UE refuză a-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine nu este pentru nimeni un secret, de vreme ce în simulacrul de Constituţie tocmai fundamentul creştin este eliminat, semnul cel mai sigur că Europa acceptă ceea ce Neagu Djuvara numeşte sinucidere. Este eliminat în numele multiculturalismului „corect politic”. Majorităţile naţionale acceptă, astfel, să dispară odată cu statul naţional, suferind toate agresiunile minoritare de orice fel până în clipa când ele însele vor deveni grupuri minoritare supravieţuinde, în „rezervaţii”, cum zice acelaşi Djuvara, pentru câteva generaţii.

De fapt, ce înţeleg „corecţii” prin multiculturalism? Să nu vă faceţi iluzia că e vorba de toleranţa culturilor minoritare care, prin hazardul istoriei, fiinţează în sânul culturilor naţionale. O asemenea toleranţă a fost demult codificată în democraţiile europene. „Corecţii”, cum am demonstrat în studiul De la marxism la „corectitudinea politică”[2], nu fac decât să desăvârşească vechiul vis internaţionalist de a distruge creştinismul şi cultura europeană pentru ca ideea globalistă să triumfe în era postcomunistă. Pentru asta, ei au înlocuit arma de luptă numită proletariat cu alta, aparent sofisticată, aceea a minorităţilor de orice fel, ştiut fiind că eterogenizarea maximă duce, fatalmente, la omogenizare maximă, recte la globalism depersonalizant. Efectul imediat şi pe termen lung este slăbirea şi dispariţia instituţiei europene a familiei tradiţionale. În locul familiei, este proclamată idolatria individului, căruia i se conferă, aparent, drepturi nelimitate, ceea ce îl împinge pe individ în sfera narcisismului secundar. Dogma păcatului originar este decretată ca aberantă, omului proclamându-i-se, rousseauist, inocenţa de la natură, din care rezultă că are dreptul la fericire văzută ca divertisment sans rivages. Acesta este idealul postmodernist care li se inoculează tinerilor. La paradisul economic al utopiei comuniste, se adaugă utopia divertismentului. Poveste veche: pâine şi circ. Anticamera căderii Imperiului Roman.

Parintele Nicolae Steinhardt despre curaj

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teama ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi visonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.

Parintele Gheorghe Calciu: Invierea Domnului in inchisoarea Aiud (1980)

Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.

Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi – era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mult mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi se uita să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria ta tortură decat sa auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!“. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!“.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!“, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră“. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală.

Eram incredintat unui colonel politic al inchisorii care dadea ordine speciale pentru mine, in sensul rau al cuvantului, nu in sensul bun. Colonelul nu era un om rau atunci cand era beat. Atunci cand era treaz era foarte rau. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decat treaz. Asa ca l-am auzit venind la ora 12 pe culoar.

Culoarele aveau o rezonanta extraordinara. Auzeam pasii de pe culoar si stiam, ii recunosteam pasul, pentru ca urechea se ascute si spiritul urmareste fiecare miscare, asa incat stiai cine vine si stiai cu ce intentii vine.

Si m-am gandit ca intr-o piesa de teatru. Am sa stau cu spatele la perete. Am sa intorc fata spre el, am sa-l privesc in ochi si am sa-i spun “Hristos a inviat!“. Nu mai era ce fusese prima data. Nu mai era un impuls interior. Era ca intr-o piesa de teatru. Adica eu stiam ce-o sa-mi spuna el, el stia ce o sa-i spun eu, ne cunosteam reciproc. El stia incapatanarea mea, eu stiam capacitatea lui, putina lui imaginatie in care trebuia sa reactionezi exact asa cum il stiam. E destul. Si i-am spus “Hristos a inviat!”. El s-a uitat la mine si a spus: “L-ai vazut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am vazut cand a inviat, dar cred in adevarul Invierii pentru autoritatea celor care l-au vazut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de crestini care au murit slavind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturala, dar care constituie garantia ca Hristos a inviat. Dumneavoastra, stiti, ati vazut Polul Nord? Dar credeti in el pentru autoritatea atator oameni de stiinta. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-ati vazut decat in poza, dar credeti in ei pentru autoritatea comunistilor care vorbesc de ei”.

Cu cat vorbeam, cu cat argumentam logic, cu atat inima mea se intrista. Cu atat lumina din celula disparea. Pentru ca incercam sa argumentez logic, cu logica umana, un adevar care nu trebuie argumentat. Simpla pronuntare a lui “Hristos a inviat!” era suficient ca sa-l convinga pe el sau sa-l piarda. Si am inteles ca am facut un pacat si Dumnezeu m-a parasit. Ingerul care spusese “Adevarat a inviat“, care adusese lumina in celula plecase…

Va mai spun cateva lucruri. In perioada instalarii comunismului in Rusia incepuse activitatea brigazilor stiintifice. Au ajuns intr-un sat, au adunat satenii si le-au vorbit despre imposibilitatea invierii lui Hristos. Si la sfarsit au intrebat: “Are cineva de spus ceva?” Si s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un taran. Si a spus: “Domnilor, eu as avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta rosie”. “Eu sunt un om prost, ca si un taran. Nu stiu prea multe lucruri Dumneavoastra sunteti oameni destepti (la masa era chiar si un filozof). Dar un lucru tot am sa spun oamenilor acestia care sunt in sala. S-a sprijinit in masa rosie si a strigat “Hristos a inviat!” si toata sala a raspuns “Adevarat a inviat!“. Aceasta este cea mai mare demonstratie privind invierea lui Hristos. Si eu lovisem in adevarul credintei.

Parintele Nicolae Steinhardt despre cele patru feluri de iertare

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri:

1. iertarea greşiţilor noştri,

2. iertarea celor cărora noi le-am greşit,

3. iertarea de sine,

4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1) Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi. (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: „Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este”)[ Rom. 3,10 - 12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.].

Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită; căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18, 20-22) „de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit chiar ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi! Iar în Rugăciunea domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:

a. Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.