Poveste adevărată din Mândra-Făgăraş, 21 mai 2011 - pe la ora la care pancarte publicitare anunţau pe tot mapamondul: sfârşitul lumii

Unii au o vacă gata să fete. Alţii o cloşcă pe ouă... Unii trebuie să pună ceapa, alţii să ude neapărat în grădină dimineaţa şi seara, alţii... te miri ce motiv "de importanţă vitală" îţi invocă pentru a evita orice plecare de acasă. Astăzi, pe o uliţă din Ţara Făgăraşului un taur de bivol a dat de pământ cu un bătrân de peste 80 de ani. Speriat, cu hainele rupte, zgârieturi şi un picior umflat, le spunea oamenilor care îl adunau de pe jos ca să-l ducă la Urgenţe: "să mai aşteptăm oţâră, că poate nu-i aşa de rău... nu de alta, dar am fân cosit în grădină pe jos şi să nu-l plouă dacă tribe să stau la spital mai mult "! Noi, ăştia mai tineri am râs. Ni s-a părut o glumă şi ne-am bucurat că dă semne clare că nu şi-a pierdut cunoştinţa... Vecinii mai bătrâni nu l-au contrazis. L-au înţeles şi l-au aprobat pe tăcute... O bătrână mulţămea Bunului Dumnezău că n-o fost mai rău... un prieten de aceeaşi etate al bătrânului ne lasă, însă, pe toţi cu gura căscată: "să ne hie învăţătură de minte să nu mai lăsăm lucru negătat, că ute ce ni să poate întâmpla şi rămâne treaba nefăcută de păţim ruşine". Nenea Liţă a plecat în cele din urmă la spital, că "împunsătura de taur nu-i de joacă"... Când se urca în maşină încă organiza vecinii: " Nelu să închiză găinile şi să dea de mâncare la câne, Leana să scoaţă tot din priză de prin casă în caz că vine vreme mare şi Nepotu să adune fânu şi să-l bage în şură. Şi să-i spuie lu Poştăriţa ce-am păţit, ca să-mi ţâie pensia...Şi să vorghească cineva cu ciurdaru să puie la taur un lanţ de picior să să ferească lumea când îl vede şi..."  n-am mai auzit că au închis uşa şi au demarat în trombă spre spital! La bătrânii noştri rânduiala îi rânduială şi trebe făcută că altfel nu pot nici muri liniştiţi! Majoritatea au hainele "de moarte" pregătite într-o faţă de pernă în camera dinainte şi lăsate indicaţii clare despre cum trebuie gătită casa la priveghi, când le calcă pragul "atâta lume"... Pe nici unul nu-l uimeşte sfârşitul - astăzi am înţeles foarte clar acest lucru. Atâta doar, că, uneori, nu apucă să puie rânduială în toate! E singura lor dramă...

UPDATE: mai târziu, în aceeaşi seară, taurul a omorât un bărbat tânăr şi a băgat în comă alţi doi... încă un semn clar că trebuie să conştientizăm că sfârşitul nu ne lasă niciodată să ne mai întoarcem înapoi, să putem face rânduială şi să măturăm, ca să lăsăm curăţenie în urma noastră (poveste adevărată din Mândra, 21 mai 2011 - pe la ora la care pancarte publicitare anunţau pe tot mapamondul: sfârşitul lumii)

Sursa: http://lapasprintarafagarasului.blogspot.com/

Un gand al Sfantului Nicolae Velimirovici despre hrana noastra de fiecare zi.

El  (Hristos) ar trebui sa fie hrana noastra de fiecare zi. Privindu-ne toata hrana prin Hristos, ea nu ne va mai parea o prada din natura, ci mai degraba jertfa naturii pentru noi, amintindu-ne de jertfa lui Hristos si prin aceasta, de propria noastra chemare la jertfa.

- gand cules de Dan Fagaraseanu

Avram Iancu n-a murit! Autoritatile locale brasovene promit indreptarea situatiei statuii vandalizate a lui Avram Iancu

Au trecut 5 zile de cand am postat prima oara despre faptul ca bustul lui Avram Iancu din Brasov a fost vandalizat si reactiile nu au intarziat sa apara. Dupa ce mai multe ziare locale si portale online au preluat stirea, Politia Romana (Sectia 4 Brasov) si Primaria Municipiului Brasov s-au sesizat.

Comisar sef Buleandra

Cei de la sectia 4 au fost la fata locului sa faca o constatare. Acum Politia Romana face "investigatii si verificari in randul boschetarilor care furat literele sa le vanda la fier vechi". Seful sectiei 4 Politie, comisarul sef Buleandra, ne spune clar si raspicat: "lasati actiunile ungurilor, daca era, dadea cu vopsea pe statuie, sau scria ceva pe ea sau il darama p'ala. N-are cum sa fie un act d'asta de xenofobie sau de rasism din partea ungurilor, is boschetarii, sigur". Politia a verificat la centrele de fier vechi si nu au fost gasite nicaieri literele care formau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!". Declaratia comisarului Buleandra pare hazardata, atat timp cat cercetarile n-au fost finalizate. Cred ca se impune luarea in consideratia a tuturor ipotezelor.

Sorin Toarcea- Purtator de cuvant al Primariei

Am aflat de la purtatorul de cuvant al Primariei Brasov, domnul Sorin Toarcea, faptul ca "Primaria s-a sesizat in acest caz si firma cu care avem noi contract a fost acolo si se va lua o decizie daca le indeparteaza pe toate sau le reface (n.m.: se refera la literele care formau inscrisul - "Unicul dor..."). Va mai dura ceva timp pana vom identifica o turnatorie in cupru care sa ne faca literele, pentru ca erau multe litere, era un citat... Noi speram ca in cel mai scurt timp posibil citatul acela sa fie din nou montat pe bust, pentru ca totul sa fie ca inainte".

Sursa: http://axioma-anonima.blogspot.com/

Preotul este chemat sa fie vindecator de suflete, nu doar liturghisitor - Ieroteos Vlahos

  1. Preliminarii ale misiunii psihoterapeutice a preotului

           

Duhul Sfânt - sau, sub aspect generic, harul Sfintei Treimi - este Cel care săvârşeşte vindecarea creştinilor îmbolnăviţi de patimi, preotul fiind doar un slujitor al acestei vindecări. Întreaga iconomie a Bisericii este divino-umană, harul dumnezeiesc sălăşluindu-se tainic în fiinţa preotului care cunoaşte din experienţă această misterioasă lucrare a harului.

            a. Dimensiunea psihoterapeutică a preoţiei

            Mare este însemnătatea preoţiei! Sfântul Ioan Gură de Aur rostea de la înălţimea amvonului următoarele cuvinte pline de adevăr: „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh... Oameni fiind, trăind şi locuind pe pământ, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor"11.

            Vorbind despre cei „ce s-au învrednicit de dumnezeiasca preoţie", Sfântul Teognost spunea: „Slujba cinstitei preoţii şi puterea ei de împăcare şi înduplecare a lui Dumnezeu atât de mult întrece orice psalmodie şi orice rugăciune, cât soarele stelele. Căci pe însuşi Unul-Născut îl jertfim, îl punem înainte şi-L aducem spre împăcare, pe Cel junghiat în dar pentru păcătoşi, din iubirea de oameni"12. Preotului care săvârşeşte „cum trebuie slujba dumnezeiască, cinstită şi înfricoşată”, folosul îi va fi „mai presus de toată lucrarea şi vederea (contemplarea)”13.

            Valoarea preoţiei, care poate să jertfească viţelul cel îngrăşat, constă în aceea că ea îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare.

            Comparând preoţia cu alte lucrări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi îi conferă cel mai mare grad de însemnătate, deoarece, în timp ce toate celelalte slujiri ale omului privesc rezolvarea problemelor lumeşti, preoţia este însoţitoarea lui pe calea care duce la îndumnezeire: „A fi preot este mai mult decât a fi împărat, căci în timp ce primul administrează lucrurile divine, celălalt administrează lucrurile pământeşti”14.

            Lucrarea pastorală este deci preoţie hristică. Iconomi ai harului divin, preoţii îl transmit credincioşilor, cărora le mijlocesc iertarea păcatelor şi vindecarea patimilor.

            Ne vom opri aici, ţinând seama de faptul că nu intenţionăm să dezvoltăm tema deosebitei valori a preoţiei decât în măsura în care ea se raportează la funcţia de psihoterapeut a preotului.

            b. Chemarea Apostolilor

            Hristos Domnul a rânduit pe cei vrednici a-I lucra ogorul şi i-a investit cu harul preoţiei. Astfel, apostolii au fost primii episcopi: Mântuitorul i-a chemat la apostolie, i-a ţinut lângă El trei ani, le-a dat apoi Duh Sfânt spre iertarea păcatelor şi i-a trimis „în toată lumea” să propovăduiască „spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14), făcându-i pescari de oameni şi propovăduitori ai Evangheliei. În virtutea acestei alegeri şi acestei trimiteri, ei au devenit apostolii Domnului; Sfânta Scriptură nu conţine nicio referire la vreo ceremonie specială de investitură care să le fi conferit slujirea preoţească. Se pot însă afirma următoarele: „Fiind Cel care a instituit Sfintele Taine, Domnul Hristos, fără să aibă El însuşi nevoie de ele, le-a pus în lucrare prin simpla exprimare a voii Sale”15. Chemarea celor 12 Apostoli de către Mântuitorul Hristos, faptul că El li S-a arătat după înviere, dându-le harul iertării păcatelor, precum şi pogorârea Duhului Sfânt asupra lor în ziua Cincizecimii - toate acestea au făcut din ei păstori ai turmei lui Dumnezeu.

            În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Apostol Pavel, care nu a fost discipolul Mântuitorului în timpul vieţii Sale pământeşti, el a fost de asemenea chemat la apostolie de Hristos Domnul. Iată ce ne spune Sfântul Pavel însuşi: „Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu Mântuitorul nostru şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră” (I Timotei 1,1). Iar într-alt loc: „Dar eu socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli” (II Corinteni 11, 5). Sau: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc” (I Timotei 1, 12). Sfântul Apostol Pavel avea certitudinea că a fost şi el martor al învierii Mântuitorului, deoarece L-a văzut pe Hristos Cel înviat pe drumul Damascului. De aceea, atunci când înfăţişează arătările lui Iisus de după înviere, cutează să declare: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (I Corinteni 15,8). Arătându-i-Se lui Pavel, Hristos nu i-a conferit doar apostolia, ci l-a şi hirotonit preot al Său.

            În continuare, vom cita consideraţiile părintelui Ioannis Romanidis despre apostolie, aşa cum se reflectă ele din Epistolele Sfântului Apostol Pavel: „Potrivit Sfântului Apostol Pavel, proorocii Bisericii (I Corinteni 14, 29) sunt aceia care, întocmai apostolilor (I Corinteni 15, 5-8), s-au învrednicit de îndumnezeire, adică de vederea lui Hristos în slava Sfintei Treimi. Sfântul Pavel stăruie în mod deosebit asupra acestui aspect atunci când se referă la «taina lui Hristos, care în alte veacuri nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul» (Efeseni 3, 5). Acesta este contextul în care trebuie înţeleasă observaţia sa privitoare la mădularele trupului lui Hristos: «Şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună» (I Corinteni 12,26). Altfel spus, mădularul cel cinstit este îndumnezeit, apostolii devenind, prin voia lui Dumnezeu, prooroci ai Săi. Iată de ce îşi începe Sfântul Apostol Pavel enumerarea diverselor mădulare ale trupului lui Hristos cu apostolii şi proorocii, şi o încheie cu cei care sunt înzestraţi cu darul de a vorbi şi tălmăci în limbi - care nu e altceva decât o formă de închinare noetică (Efeseni 5,19 sq.). Cel ce prooroceşte astfel interpretează Vechiul Testament în temeiul experienţei rugăciunii noetice: să ne amintim că Noul Testament nu exista în vremea aceea. La polul celălalt însă se află proorocii care au ajuns la îndumnezeire: iată izvorul de unde purcede distincţia patristică dintre teologie şi teologhisire. Începând cu apostolii până la prooroci şi tălmăcitori, toţi aveau felurime de limbi, adică diverse feluri de a se închina Duhului Sfânt în inima lor, motiv pentru care Dumnezeu i-a chemat să fie mădulare ale trupului lui Hristos şi temple ale Duhului: «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul să facă minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor» (I Corinteni 12, 28). Această chemare îi deosebeşte de «omul de rând» care nu ştie ce zic ei (I Corinteni 14,16), care nu a luat încă ungerea Pogorârii Duhului Sfânt, rugător în inima lui în toată vremea, şi care nu a devenit încă templu al Duhului. Deşi «omul de rând» a fost botezat cu apă întru iertarea păcatelor, el nu a fost botezat în Duhul – altfel spus, nu a fost pecetluit cu «arvuna Duhului» (II Corinteni 1,22). Este posibil ca această Sfântă Taină a Mirungerii să se fi desfăşurat pentru a confirma Pogorârea Sfântului Duh în inima celui ce se roagă, ceea ce ar explica de ce în limba latină i se spune confirmatio. Din cele afirmate în I Corinteni 12, 28 reiese că toţi cei aleşi constituiau clerul uns şi pecetluit cu «arvuna Duhului», preoţia împărătească (aşa cum se spune în Slujba Mirungerii), restul oamenilor fiind mireni, după cum mărturisesc Sfinţii Părinţi. în orice caz, afirmaţia «Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică» (I Corinteni 12,28) se referă clar la cei care l-au primit pe Duhul – apostolii şi proorocii fiind îndumnezeiţi, iar ceilalţi iluminaţi – şi aceasta nu doar printr-un simplu act liturgic, ci prin chemare dumnezeiască”16.

Sfantul Nicodim Aghioritul: Trei pricini sunt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmata

Întâi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorât trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, când păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorât. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvânt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mâhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom când l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plânge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărârea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tâlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de câte ori auzea cocoşul cântând, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plângea, după cum zice Sfântul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină când ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mâine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plângere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plâng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcând aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plânge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvântul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămân în suflet şi nu se pot şterge desăvârşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologi. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrânat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvârşirea acestor păcate. De aceea, de câte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mâhnească pentru ele, să nu plângă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămân în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvântul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plâns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputând s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tânguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecând în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfârşitul cuvântului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămâne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfântul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămân în trup. Căci - după cum rana mergând înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămâne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămân semnele cuielor în toate.” Şi Sfântul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicând: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rând, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luând pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”

Parintele Arsenie Boca – Cuvant la Duminica Samarinencii

O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.

 

Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate. Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.

 

Inventarul smintelelor omeneşti să-l terminăm aci. Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina.

 

Iată acum lumina Samarineanului misionar.

 

Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, ca oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul (Ioan 1,48).

 

- Văd că eşti Prooroc, văzător de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta, sau numai în Ierusalim?

 

Aşa pedagogie are Dumnezeu: îţi dă o dovadă că te cunoaşte, şi încă mai bine de cum te cunoşti tu însuţi, ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică – totuşi în stare de conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.

 

Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu. Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu. Şi aude Samarineanca Adevărul grăindu-i: „Femeie, acum a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I se cade să se închine” (Ioan 4,23-24).

 

Primind Samarineanca o revelaţie, care l-ar fi uimit şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel, şi-I spune lui Iisus Credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate”. Iisus îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis: „Eu sunt Acela” (Ioan 4,26).

 

La aşa măsură nu s-a descoperit Iisus pe Sine decât numai în încă două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire s-a transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului (Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus i s-a descoperit cu proprie grăire: Fiul lui Dumnezeu. Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care au grăit proorocii !”

 

Bucuria aceasta a descoperirii, pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit: te strămută într-un misionar. Laşi toate ale tale, ca Petru: corabia, peştii şi nevasta şi casa; aşa a lăsat şi Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru trezirea din Samaria.

 

Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune că alta-i mâncarea care-I astâmpără Lui foamea: bucuria misiunii reuşite, bucuria ascultării de Tatăl, a împlinirii rostului cu care venise tăvălug peste prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus, o adevărată odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te saturi sufleteşte capătă şi trupul puteri de supravieţuire. Şi aceasta ne învaţă Iisus.

 

Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la Secerişul lumii.

 

Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile (Ioan 4,40).

 

Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu l-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.

 

Sursa: Manastirea Vatopedu

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Samarinencii (Despre rugaciunea in duh si in adevar)

Zis-a un bătrân: "Precum vederea este mai mare decât toate simţurile,
aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele cele bune" (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, şi pururea însetând de mântuirea sufletelor omeneşti, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înţelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicându-i: Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvântul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh şi în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup. Când mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sunt adevăr (Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu şi s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea şi dreapta credinţă şi de nu îl va mărturisi prin cuvintele şi faptele sale, după învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: Aproape este Domnul de toţi cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gânditoare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, n inima sa. Când ne rugăm cu mare credinţă şi evlavie şi când, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minţii cu simţurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh şi în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creştine.

Când auzim pe marele Apostol Pavel, zicând: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea (I Corinteni 14, 15), să înţelegem că despre rugăciunea în duh şi în adevăr vorbeşte aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, când auzim pe Mântuitorul, zicând: Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6), să ştim şi să înţelegem că despre rugăciunea cea tainică şi gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeaşi înaltă rugăciune, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă şi psalmistul care zice: Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu. Acelaşi lucru ne spune şi înţeleptul Solomon, zicând: Eu dorm, dar inima mea veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: Neîncetat vă rugaţi (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga şi psalmistul David, zicând: Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorociţa, fiind îndurerată, care grăia întru inima sa şi buzele ei numai se mişcau, dar glasul ei nu se auzea (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieşirea din Egipt, şi cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luând aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: Ce strigi aşa către Mine? (Ieşirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăşi Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, în sfânta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povăţuită la aceasta de însuşi Sfântul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sunt destule pentru a ne îndemna şi pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua şi noaptea cu gura, cu mintea şi mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă şi suntem fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe şi dacă ştim că poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după cuvântul psalmistului: Legea Ta este adevărul (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul, adică cu mintea pogorâtă în inimă şi de aici "să înălţăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minţii", spune Sfântul Isaac Sirul.

Dar şi cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh şi în adevăr, fără a lucra şi toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit pe scurt despre sfânta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deşi păgână, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fântâna lui Iacob, unde şi cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).

Să vedem cine era această femeie şi cum a fost câştigată de Mântuitorul pentru Împărăţia Cerurilor. Samarineanca, şi toţi locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim şi respectând numai primele cinci cărţi ale lui Moise. De aceea, între iudei şi samarineni era o veche duşmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alţii. De aceea a şi refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: Dă-Mi să beau! Pe lângă credinţa ei rea, samarineanca era şi o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbaţi în desfrânare şi acum avea al şaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credinţă şi desfrânată în fapte, ea aştepta venirea Mântuitorului în lume, era însetată de "apa vie" a credinţei în Hristos şi se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Să vedem acum în ce fel a vânat la credinţă pe samarineanca aceasta păgână şi păcătoasă.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învăţătura Sfintei Evanghelii. Şi după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit şi rugător: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia şi fapta bună, căci credinţa, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Şi cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie şi în căinţa păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusinţă duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conştiinţa să-şi mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: "Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici", samarineanca a mărturisit: "Nu am bărbat". Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbaţi şi acum trăiesc în fărădelegi cu altul!

Vedeţi cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeţi cât de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu, şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, şi-a recunoscut păcatele şi a cerut "apa cea vie", adică botezul creştin, harul Duhului Sfânt şi învăţarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare creştin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele şi striga în auzul tuturor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El (Ioan 4, 29-30).

Vedeţi cum o femeie păcătoasă a reuşit să tragă la credinţa în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toţi, mamele şi credincioşii noştri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele şi familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii şi soţii lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cât de puţin îşi împlinesc credincioşii nostri această datorie!

Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, aşa cum citim în Vieţile Sfinţilor, pe 26 februarie, şi în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif şi Fotinos şi surorile ei Fotis şi Fotos. Apoi râvnind pentru Hristos, au plecat toţi la Cartagena şi de acolo la Roma, predicând cu bărbăţie cuvântul Evangheliei şi convertind pe mulţi să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toţi în temniţă, chinuindu-i cumplit. Apoi văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele şi se face pomenirea lor la 26 februarie.

Iubiţi credincioşi,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecţie de catehizare creştină şi o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toţi. În această Evanghelie, preoţii învaţă cu câtă înţelepciune trebuie să câştige sufletele oamenilor pentru viaţa veşnică, ştiind că nu este meşteşug mai mare şi mai greu decât acela de a vîna pe cei păcătoşi la pocăinţă. În Evanghelia de astăzi, creştinii buni învaţă că "apa cea vie", dătătoare de viaţă a credinţei ortodoxe şi toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieţii care este Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, şi să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele şi să-I cerem iertare şi mântuire.

Aici, la Biserică, păcătoşii vorbesc de Dumnezeu, îşi recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare şi aşteaptă cu smerenie şi speranţă Sfânta Împărtăşanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioşi şi răucredincioşi se convertesc la dreapta credinţă ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinţei. Aici, mai ales aici la Biserică, învăţăm să ne rugăm în duh şi în adevăr, învăţăm să ne mărturisim şi să ne plângem păcatele, învăţăm să ne smerim şi să ne iubim unii pe alţii. Aici învăţăm cum putem convinge şi aduce la Hristos pe fraţii noştri care zac în întunericul păcatelor şi al nepocăinţei.

La Biserică învăţăm a mărturisi pe Hristos pe pământ, învăţăm a ne ruga în duh şi în adevăr şi a dobândi viaţa veşnică. Deci să venim regulat la Sfânta Biserică şi să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, ştiind că nu este mântuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne aşteaptă la fântână, ne cheamă la Biserică, ne învaţă să ne rugăm, ni se descoperă prin învăţătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curăţăm de patimi, ne hrăneşte şi ne adapă cu Trupul şi Sângele Său din sfântul potir şi ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele şi să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăţia Lui în vecii vecilor. Amin.

Hristos a înviat!