Colinde din suflet de copii - pentru sfinţii închisorilor

Colindă pentru sfinţii închisorilor. Cântă Corul de copii din Vorona - judeţul Botoşani, dirijat de preot Olivian Sandu. Fragment din Concertul de colinde al Protopopiatului Botoşani, 17 decembrie 2009, 20 de ani de la ziua în care s-a tras la Timişoara.

Sursa: Chemarea clopotului

Cristina Nichituş Roncea: Întâlnirea cu Moş Crăciun – Părintele Justin Parvu. “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească

Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.

Imi doresc ca albumul acesta sa aduca un smerit omagiu marelui marturisitor al ortodoxiei romane Justin Parvu, ctitorul Manastirii Petru Voda, la 20 de ani de cand s-a pus piatra de temelie a sfantului lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste. Fara binecuvantarea, viziunea si caldura sa parinteasca, aceste imagini nu ar fi existat.
Multumesc, de asemenea, pentru buna primire si ingaduinta, tuturor preotilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, surorilor, maicilor, fratilor si calugarilor din Manastirile Petru Voda, Paltin, Sihla, Sihastria, Secu, Neamt, Agapia, Varatec, Humor, Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore, Putna, Trei Ierarhi, Galata, Copou, Miclauseni, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Catedrala Patriarhala si “Sfanta Maria” din Techirghiol.

Cristina Nichituş Roncea / “Precum în cer aşa, şi pe pământ” – Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, Editura Compania, Bucureşti, 2011 – Precum-in-cer.ro


Intalnirea cu Mos Craciun: Parintele Justin Parvu
Albumul de fotografie “Precum in cer, asa si pe pamant” – Calatorie foto prin lumea ortodoxa romaneasca
Cuvant inainte al profesorului Florin Constantiniu: “Un album care ne inalta intr-o lume purificata”

Noua generaţie despre Începuturile naţionalismului nostru (I): Generaţia interbelică şi România Mare

Notă Silvian-Emanuel Man: Acest text l-am scris acum doi ani şi ceva, spre sfârşitul anului 2009, după ce împlinisem 17 ani. A fost publicat ca editorial în primul număr al revistei Calistraţii, editată alături de colegii mei din Clubul de istorie Calistraţii al colegiului Naţional Calistrat Hogaş din Piatra-Neamţ, despre care voi mai povesti în episoadele următoare. Articolul reprezintă mai mult decât debutul meu publicistic: este suma problemelor pe care ni le-am pus şi a răspunsurilor pe care le-am găsit, noi, vreo 15 puşti de 14-17 ani, în faţa imaginii dureroase, a ceea ce ştiam noi mai scump pe lume, iar astăzi a ajuns ruină: România Noastră.  La momentul respectiv, am înţeles cu toţii că România Noastră, aşa cum ar trebui să fie, mai cu seamă o Românie Mare, nu mai este posibilă, decât prin creşterea unei elite româneşti, de oameni noi, care să poată prelua frâiele ţării şi să o conducă drept. De atunci, toate acţiunile noastre ni le-am îndreptat în acest sens, trasându-se linia generală pentru ceea ce am făcut, ceea ce facem şi ceea ce vom face în măsura puterilor noastre. Lectură plăcută!

Clasa a patra a fost primul contact cu istoria. Îmi aduc aminte cât de frumos ne vorbea doamna învăţătoare de eroii ţării, de curajul şi jertfa lor, dar mai ales de România Mare. Încă de mic, mereu mi-am pus întrebarea: Cum de visul mileniar al românilor, România Mare, a durat doar 22 de ani? O vedeam ca pe un vis – cum l-au văzut şi înaintaşii, cum îl văd şi îl vedem din nou acum, o vedeam ca realizarea de secole a neamului nostru oropsit. Pe oricine întrebam, mă lăsa rece şi fără lămurire. Mereu mi s-a răspuns fie că a fost un context politic nefavorabil, fie că soldaţii îşi pierduseră din curajul lor sau că pentru menţinerea relaţiilor externe cu anumite state, a trebui să facem acest sacrifiu. Doar cei apropiaţi de inima mea au putut să-mi răspundă că nu mai avea cine să o apere, pentru că ştiau adevărul. Pentru unii poate par copilăros şi articolul deja sună a pagină de jurnal, dar de fapt rezumă transormarea care s-a produs în timp în mintea mea, până când am ajuns la concluzia că România Mare a început să existe odată cu oamenii ei cei mai valoroşi, generaţia interbelică. Am simţit puterea lăuntrică a neamului nostru şi nu am crezut nimic din răspunsurile reci cele care mi s-au spus când eram copil!

Prea puţini mi-au răspuns că de fapt totul a pornit de la cârmuirea slabă şi complet nevrednică a regelui Carol al II-lea şi a politicienilor ţării, care au permis descompunerea teritorială, pe fondul jocurilor făcute de marile puteri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost tratatul de neagresiune încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, în prezenţa atentă a lui Stalin, la 23 august 1939 de către ministrul de externe sovietic (Molotov) şi ministrul de externe german (Ribbentrop). Prin acest pact secret, cei doi lideri, Hitler şi Stalin, îşi împărţeau zonele de infuenţă în Scandinavia, ţările baltice şi Europa de est.  Pe noi ne interesează prevederea prin care Stalin dorea Moldova dintre Prut şi Nistru şi Bucovina în corpul colosului sovietic.
Pe baza acestei înţelegeri secrete cu Hitler, în seara de 26 iunie 1940, Romînia avea ultimatum din partea URSS-ului să cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru şi Moldova de nord – Bucovina. Atât palatal regal cât şi guvernul condus Gheorghe Tătărescu nu au reacţionat la cererile abusive ale bolşevicilor (deşi s-a făcut o şedinţă a Consiliului de Coroană pe această problemă) şi au permis tancurilor sovietice să sfâşie trupul sfânt al ţării. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nici nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de vaste acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti civili (jafuri, ucideri, violuri), în urma retragerii murind peste 30.000 de soldaţi români.
Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 dimineaţa, străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromâneşti cu scopul de a crea panică, dezorganizare şi confuzie generală. Astfel de acţiuni au loc în oraşele: Chişinău, Cernăuţi, Soroca, Tighina şi Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la începutul evacuării armatei, administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „…ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari. Chiar şi regele Carol al II-lea acordă multe rânduri crimelor produse după cedarea Basarabiei.
Doar în perioada 1940-1941, Stalin a deportat 300.000 de români basarabeni şi bucovineni în Siberia, iar până în anul 1964 au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în total 1,2 milioane de români din Basarabia şi Bucovina. Aceste cifre prezentate de Victor Bârsan în Masacrul inocenţilor şi atestate de mulţi istorici, de fapt în realitate sunt mai mari, conform statisticilor oficiale sovietice (care nu s-au sfiit să noteze cifrele reale), iar consecinţele produse de aceste deportări masive ale populaţiei româneşti în Orientul îndepărtat se resimt astăzi, ca şi acum 50-70 de ani printr-un intens proces ce rusificare al populaţiei româneşti rămase între Prut şi Nistru, sau dincolo de râurile Bug, Don sau Volga, spre Kazahstan. Evenimentele din 1940 au şi fost începutul celui de-al Doilea Răzvoi Mondial pentru România.
Din iunie 1940 până astăzi, Bucovina şi Moldova toată, Moldova lui Ştefan cel Mare a fost a noastră doar trei ani, în periodata guvernării militare a mareşalului Antonescu, între 1941 şi 1944. De atunci ea continuă să trăiască ca un copil avortat, uitat de părinţii reprezentaţi de pătura conducătoare a statului, dar mereu neuitată şi profund iubită de adevărata familie, de fraţii ei de sânge care năzuiesc cu credinţă să soarbă Prutul, precum Milcovul la 1859 şi să-i liniştească somnul de veci al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare care se zvârcoleşte în mormântul său de la Mănăstirea Putna, ştiind că ne-a lăsat Moldova-ntreagă, iar noi am împărţit-o hoardelor de’afară (sovietice), după cum ne aduce aminte cântecul Ştefan la Daniil Sihastrul, interpretat la chitară de Victor Socaciu pe versuri de Andrei Ciurunga.
Prin semnarea la 30 august 1940 a odiosului Diktat de la Viena, prin care România a fost silită sã cedeze Ungariei horthyste (de la numele conducătorului statului – Horty) aproape jumãtate din teritoriu (43.492 km²) şi să părăsească practic 7 milioane de români a fost al doilea pas în fărâmiţarea ţării. Deşi teritoriul a fost recuperat în 1944, e imposibil să nu vorbim despre cele întâmplate.
Timp de 4 ani, din august 1940 până în august 1944, jumătate din Transilvania a făcut parte din Ungaria. Suferinţele pe care au vrut să ni le dea mai marii lumii nu ar fi fost destule dacă nu pârjoleau şi sufletul românesc din Transilvania, suferinţe care au durat sute de ani, exercitate de unguri şi austrieci asupra românilor, pentru desţelenirea Ortodoxiei şi a naţionalismului statornic transilvănean, au continuat prin politica conducătorului statului maghiar, amiralul Miklós Horty. (Pentru mai multe informaţii recomand spre lectură cartea Suferinţele din Ardeal de Vasile Stoica.)
Pentru a rezuma în articol povestea lungă a suferinţelor româneşti din perioada 1940-1944, am să vă dau un fragment din scrierile teoreticianului programului de exterminare a românilor din Transilvania, Dücsö Csaba: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoţi si ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil!”
Bunicul meu, care a avut de suferit în urma ocupaţiei Hortyste, dar a ajuns până la urmă să fie salvat şi dus în tabăra de refugiaţi de la Sighişoara, îmi povestea adesea când aveam 11-13 ani de ororile pe care le-au dezlănţuit maghiarii, iar relatările lui „din teren”coincid cu relatările istoricilor români. Bunica mea, care de asemenea a suferit de pe urma prigoanei îmi aduce aminte mereu de lupta străbunicului meu, Gheorghe Bucur, care luptând cu alţi români din zona Topliţei (jud. Mureş pe atunci, astăzi jud. Harghita) încă din 1941 împotriva administraţiei maghiare (deşi era încadrat în armată şi atunci noi aveam statutul de aliat cu Ungaria în cadrul Puterilor Axei), a fost capturat şi dus în lanţuri la Cluj (redenumit atunci de unguri, Kolozsvár) şi supus la torturi pentru că îşi apăra „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Evadând, s-a întors acasă după multă vreme, la sfârşitul războiului, arâtând cuceritorului că „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.” 

Continuare pe blogul lui Silvian

Viața Sfântului Ierarh Spiridon, sfântul călător

Sfântul Spiridon era de loc din insula Cipru. S-a născut către anul 268 d.Hr. într-un mic sat numit Askia, situat la opt kilometri nord de Trimitunda, aproape de Sa­la­mina, pe atunci capitala Ciprului. În tine­rețe a fost păstor de oi și a fost căsătorit, însă a rămas văduv de timpuriu. După ce s-a că­lugărit, lucrând neo­bo­sit pentru a culege mierea vir­tuții și cerce­tând legea lui Dum­nezeu, a de­venit iubitor de oameni și nespus de mi­lostiv. Cu ade­vărat era Spiridon icoană și model de virtute.

Sfântul Spiridon era de loc din insula Cipru. S-a născut către anul 268 d.Hr. într-un mic sat numit Askia, situat la opt kilometri nord de Trimitunda, aproape de Sa­la­mina, pe atunci capitala Ciprului. În tine­rețe a fost păstor de oi și a fost căsătorit, însă a rămas văduv de timpuriu. După ce s-a că­lugărit, lucrând neo­bo­sit pentru a culege mierea vir­tuții și cerce­tând legea lui Dum­nezeu, a de­venit iubitor de oameni și nespus de mi­lostiv. Cu ade­vărat era Spiridon icoană și model de virtute.
Și tocmai pentru marea sa virtute a fost hirotonit episcop al Trimitundei. După hiro­to­nirea sa, minunile au urmat una după alta.
Dumnezeu îi pedepsise pe cei din insula Ciprului cu o secetă cumplită, care adusese cu sine o foamete la fel de cumplită. Toți știau că nenorocirea nu putea fi alungată decât de un om sfânt, asemeni unui al doilea Ilie, care să deschidă cerurile prin rugăciunile sale și să facă să se pogoare peste întregul ținut milostivirea lui Dumnezeu și ploaia cea binefăcătoare. Iar acest om sfânt era Sfântul Spiridon. Și Dumnezeu nu i-a trecut cu ve­derea rugăciunea. Imediat cerul s-a înnorat, iar ploaia a început să cadă din belșug. Ploaia a ținut atât de mult, că nu s-a oprit până nu s-a rugat iarăși Sfântul. Apoi s-a fă­cut din nou cald. Întregul pământ s-a veselit.



Iată încă o minune a Sfântului Spiridon.
Un sărac, un prieten al Sfântului, de me­serie agricultor, chinuit de foame, a venit la un bogat, cerându-i să-i împrumute o mă­sură de grâu, făgăduindu-i că i-o va înapoia îndată ce vor veni vremuri mai bune și va trece foametea. Bogatul însă i-a spus că el nu se învoiește să dea nici măcar un sâmbure din roadele lui, dacă nu i se plătește pentru ele. Deznădăjduit, agricultorul merse la Sfân­tul Spiridon, istorisindu-i ce se întâm­plase. Sfântul l-a mângâiat cum a putut și l-a trimis la casa lui. Și chiar a doua zi dimineață îl vizită el însuși pe sărac, cu o mână plină de aur, pe care i-l dădu omului, ca să meargă la bogat și să-l dea amanet, primind pentru el banii necesari. Omul ajunse, plin de bucurie, la casa bogatului. Văzând aurul, acesta din urmă, care până atunci fusese crud și lipsit de milă, deveni brusc blând și iubitor. Luând aurul, îi dădu în schimb grâul de care agri­cul­torul avea nevoie ca să-și semene ogorul și să-și hrănească familia. După ce scăpă de sărăcie, omul îi înapoie Sfântului Spiridon aurul amanetat, cu multă recunoștință.
Când îl văzu pe agricultor mulțumit, Sfân­tul i-a spus: „Vino să dăm aurul înapoi Prea­milos­tivului Dumnezeu, căci El ți l-a îm­prumutat“. Îl luă cu sine în grădina unde Sfân­tul cultiva câteva legume pentru puțina sa hrană și, îndreptându-și privirea spre cer, spuse cu voce puternică: „Doamne Iisuse Hristoase, Care poți face toate cele pe care le voiești, Care ai prefăcut toiagul lui Moise în șarpe în fața faraonului Egiptului, preschim­bă și aurul acesta în ce era el mai înainte, ca toți să afle de purtarea Ta de grijă și ca să se îm­plinească cuvântul Scripturii, care zice că Domnul a făcut toate câte le-a voit...“. Și pe când se ruga Sfântul astfel, se petrecu o înfri­coșătoare minune. Aurul cel neînsuflețit se prefăcu în animal viu, în șarpe, care îndată începu să se târască printre pietre, de unde îl și luase Sfântul pentru a-l preschimba în aur.
Se cuvine să stăruim puțin și asupra cre­dinței neclintite a Sfântului. Următoarea mi­nune va dovedi cu prisosință acest lucru.
Pe când domnea marele Constantin, pri­mul împărat al creștinilor, a avut loc cu­noscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde sfinții părinți s-au adunat pentru a-l anate­miza pe Arie hulitorul, care afirma că Dom­nul Hristos ar fi o simplă creatură a Tatălui, și pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl. La Sinod lua parte și Sfântul Spi­ridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.
Împăratul le îngăduise și unor filosofi să participe la Sinod. Aceștia, împăunați de trufie, pricepuți la a învârti vorbele, erau de partea lui Arie și combăteau cu multă în­dârjire adevărul pe care îl apărau părinții. Cu toate acestea, nu reușeau să convingă. Și, pentru că dăduseră greș cu apologia lor îngustă, începuseră să recurgă la alte șire­tlicuri sofistice înșelătoare.
Văzând Sfântul Spiridon viclenia și nerușinarea cu care ritorii cei mult vorbitori își băteau joc de învățăturile ortodocșilor, ceru și el cuvântul. Apropiindu-se, așadar, cu în­drăzneală de filosof, spuse:
– O, filosofule, ascultă-mă acum și pe mine, în numele Domnului Hristos.
Și începu: Este Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului și al tuturor puterilor cerești; El l-a făcut pe om din țărână, El le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute; numai prin Cuvântul și Duhul Său, a creat cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale. El a făcut totul: stelele, lumi­nătorii, ziua, noaptea și toate celelalte. Astfel, noi știm că Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din Fecioară, S-a răstignit și S-a îngropat, iar apoi a înviat și S-a înălțat la cer, dăruindu-ne și nouă nestricăciunea și viața veșnică. Și spunem că va veni din nou să judece pe vii și pe morți, să le judece gândurile, faptele și vorbele. Și credem că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și vrednic de aceeași cinstire. Nu ți se par adevărate toate acestea, filo­sofule? întrebă Sfântul Spiridon.
După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă și atunci se petrecu o mare minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pă­mânt s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâi­nile Sfântului. Iar filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc ca un pește fără de glas.
Episcopii nu mai puteau de fericire că or­to­doxia biruise prin marea minune a Sfân­tului Spiridon și dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu.


Pe când se petreceau toate acestea, muri fiica Sfântului, Irina. Întorcându-se Sfântul de la Sinod, a fost înștiințat că fiica lui luase spre păstrare, pe când încă mai era în viață, o podoabă de aur, care rămăsese la dânsa, pentru că murise pe neașteptate.
Sfântul căută obiectul cu pricina în toată casa, dar nu-l găsi pe nicăieri. A mers, apoi, la mormântul fiicei sale și, ca și când ea nu ar fi fost moartă, ci încă vie, o strigă pe nume și o întrebă:
– Irina, fiica mea, unde ai pus bijuteria aceea de aur care ți-a fost dată spre păstrare?
Iar moarta îi răspunse, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn ușor:
– Stăpâne, am pus-o în cutare loc din casă.
Sfântul Spiridon merse acasă, căută biju­teria de-a dreptul în locul de care-i pomenise moarta și o găsi, într-adevăr, chiar acolo. O luă și i-o dădu femeii.
Într-o zi, noul împărat, Constantin, al An­­tiohiei fu lovit pe neașteptate de o boală grea. Nici unul din cei mai pricepuți medici nu izbutise să-l tămăduiască, deși pe toți îi chemase, făgăduindu-le mari răsplăți. Dis­perat, nemaiașteptând nici un ajutor de la oameni, împăratul își puse nădejdea numai în Dumnezeu, ca în singurul vindecător al tru­pului și al sufletului. Rugându-se fier­binte, într-o noapte avu un vis. Văzu un în­ger care îi arătă o ceată de episcopi. Printre ei, se aflau doi sfinți, episcopi și ei, dar care păreau a fi mai-marii lor. Îngerul îl înștiință că numai aceștia doi îl vor putea vindeca de boala sa. Trezindu-se din somn, împăratul începu a-și frământa mintea, întrebându-se cine ar putea fi acei doi episcopi, dar îi era cu neputință să-și dea seama.
În cele din urmă se hotărî să facă astfel: dădu poruncă să fie chemați toți episcopii virtuoși și cu viață sfântă din împărăție, spe­rând că îi va recunoaște printre ei pe cei pe care îngerul i-i arătase în vedenie ca fiind vindecătorii lui. Dădu poruncă scrisă tuturor orașelor din împărăție să-și invite episcopii. Și pentru că nu-l recunoscu printre ei pe cel dorit, trimise poruncă și în Cipru, să fie che­mat Sfântul Spiridon. Acesta, cu harul lui Dumnezeu, cunoștea cu duhul mai înainte ce avea să i se întâmple împăratului. Așa că răspunse bucuros chemării lui.
Sfântul era îmbrăcat foarte modest, ba chiar sărăcăcios; în mâna dreaptă avea un toiag de finic, iar pe cap – potcapul. Ba mai avea atârnat de gât, după obiceiul locui­torilor orașului sfânt, un vas de lut în care ținea ulei sfințit de la Crucea Domnului. Un slujitor împărătesc, văzându-l atât de sără­căcios, îl crezu nevrednic să se înfățișeze înaintea împăratului și-i mai trase și o palmă. Sfântul, suflet curajos și iubitor de pătimiri, îi întoarse pălmuitorului și celălalt obraz. Arătându-i atâta răbdare celui care îl in­sul­tase cu nerușinare, acesta din urmă fu co­pleșit de mustrări de cuget. Îndată află că cel pălmuit era episcop și-și ceru iertare cu umi­lință. Sfântul nu numai că îl iertă, dar îi mai și răsplăti pocăința întărindu-l cu povețe pă­rintești și cuvinte de folos.
Cu toții l-au condus pe Sfânt, cu mult respect, la împărat.
Acesta îi privea cu multă luare aminte chipul, de la înălțimea tronului său. Mai ales îmbrăcămintea Sfântului îl atrăgea. Pri­cepu că pe dânsul îl văzuse în vis –
îi recu­noscu toiagul, potcapul, vasul atârnat de gât și îmbrăcămintea. Se ridică de pe tron și se îndreptă în grabă spre Sfântul Spiridon. Uitând de rangul său împărătesc și de toată slava lumească, înclinându-se în fața Sfân­tului, îi ceru, cu lacrimi în ochi, să se roage pentru dânsul. Și, într-adevăr, îndată ce mâna Sfântului atinse creștetul împăra­tului, bol­na­vul se însănătoși pe loc.
După ce se despărți de împărat, Sfântul poposi la un creștin anume, care își luase nevastă o femeie străină, care nici măcar nu știa limba greacă. Se întâmplă atunci să se abată o mare nenorocire asupra sărmanei familii – copilul, care era bolnav, tocmai murise. Zdrobită de durere, femeia căzu, plângând, la picioarele Sfântului. Nu știa grecește deloc, așa că nu-i putea vorbi Sfân­tului decât prin lacrimi. Striga cu disperare și cu mare jale, cerșind îndurarea Sfântului Spi­ridon. Sfântul simți o milă sfâșietoare față de femeie și hotărî să se roage Domnului să împlinească minunea mult dorită – readu­cerea la viață a copilului mort. Dar se în­trebă, firește, dacă nu cumva cererea sa era o îndrăzneală prea mare. Neștiind cum să iasă din impas, se gândi atunci să ceară sfatul unui diacon, un anume Artemidor.
Diaconul îi răspunse următoarele:
– Mă întrebi ce să faci, părinte? Dar ce poți să faci altceva decât să te rogi lui Hristos, Dătătorul de viață și Stăpânul vieții, Care ți-a arătat de atâtea ori că îți ascultă rugăciunile? Dacă pe împărat l-a tămăduit Dumnezeu cu ajutorul tău, crezi oare că cei obidiți și neînsemnați vor fi trecuți cu vederea?
Sfântul Spiridon se hotărî să asculte de povața diaconului. Îngenunche și udă pă­mântul cu lacrimile lui. Se rugă cu evlavie lui Hristos, Iubitorul de oameni, să-l readucă la viață pe copilul sărmanei femei. Dum­ne­zeu, Dăruitorul vieții, a ascultat și de această dată rugăciunea Sfântului Spiridon. Copilul care zăcea mort începu să se miște și să re­vină la viață. Mama sa lăcrimă din nou, dar de data aceasta de bucurie fără margini.
După aceste evenimente cutremurătoare, Sfântul Spiridon se întoarse din Antiohia în Cipru, la turma sa și la treburile zilnice. Într-o zi, un negustor oarecare vru să cumpere de la dânsul o sută de capre din turma pe care o păs­torea Sfântul. Se învoiră la un preț, urmând ca apoi omul să vină să-și ia în primire ca­prele. Cumpărătorul însă nu avea gânduri prea curate. Plătise numai pentru 99 de capre, vrând ca, prin acest vicleșug, să-l înșele pe Sfânt și sperând să se aleagă cu un câștig mai mare.
Când veni omul, intrară amândoi în țarcul unde Sfântul ținea caprele. Acolo însă vă­zură cu mirare că se petrecea un lucru ciudat. Una din capre, cea pentru care omul nu plătise, nu voia cu nici un chip să le urmeze pe ce­lelalte și se tot întorcea, cu încăpă­țânare, în țarc. Cumpărătorul cel viclean însă o întorcea din drum cu forța, plin de furie. De trei ori capra a vrut să meargă în țarc și a fost în­toarsă cu forța de cumpărătorul care nu plă­tise pentru ea. Sfântul, nevrând să-l vă­dească pe mincinos și să-l facă de rușine în fața oa­menilor, îi spuse cu blândețe:
– Copilul meu, poate că animalul nu se poartă astfel fără vreun motiv; poate că tu, grăbit fiind, ai uitat să plătești pentru ea...
Simțindu-se prins cu minciuna, omul măr­­turisi, rușinat, înșelăciunea pe care o pusese la cale și-și ceru iertare. După ce cum­pă­ră­torul plăti cinstit, capra se liniști ca prin mi­nune și le urmă pe celelalte.
Într-o seară, a intrat Sfântul într-o biserică oarecare din oraș, pentru a săvârși, după o­bicei, slujba Vecerniei. S-a întâmplat atunci să nu se adune lume la slujbă; biserica era aproape goală. Înăuntru nu se aflau decât doi paracliseri și diaconul. Sfântul se afla în altar, dar nu era nimeni în biserică să-i dea ră­s­punsurile la strană. Atunci se petrecu un lucru uluitor: dintr-o dată începură a se auzi mii de voci cântând în cor și dând răspun­surile la strană; vocile nu păreau nicidecum a fi omenești. Iar când diaconul își termină de rostit ectenia, cu cutremur și mare bucurie auzi din nou acele voci îngerești cântând, drept răspuns, „Doamne, miluiește“.
Paracliserii mărturisiră că niciodată nu le mai fusese dat să audă cântări de o asemenea dulceață negrăită.
Am vorbit mai înainte de marea smerenie a Sfântului Spiridon. Deși era episcop, el nu se rușina să-și vadă de turma sa de oi și capre ca un păstor oarecare.
Pentru că încrederea Sfântului în purtarea de grijă a lui Dumnezeu era nelimitată, dânsul nu-și păzea țarcul niciodată. Într-o noapte, niște hoți, găsindu-l nepăzit și vă­zând că puteau intra nestingheriți, furară câteva oi. Atunci când doi hoți i-au furat câteva oi, Dumnezeu i-a legat pe aceștia cu legături ne­văzute. Aceștia nu mai puteau face nici o mișcare. Pradă celei mai cumplite groaze, stă­tură astfel țintuiți până dimineață, când sosi Sfântul Spiridon și-i găsi. Văzându-i, înțe­lese numaidecât ce se petrecuse. Cu ru­gă­ciunile sale, Îl înduplecă pe Domnul să-i dezlege, iar Domnul îi ascultă rugăciunea. Sfântul nu numai că nu-i pedepsi pentru fapta lor, cum ar fi procedat oricare alt om, dar îi povățui cu multă blândețe să se lase de hoție, să-și schimbe viața și să apuce drumul cel drept al pocăinței. Și le mai dărui, pe deasupra, și câte un berbec, ca să le răsplă­tească „osteneala“...
După o viață întreagă în slujba Domnului, Sfântul s-a mutat în patria ce­rească, pentru a sluji cu smerenie în so­borul sfinților, la ve­­­ne­rabila vârstă de 80 de ani, către anul 348 d.Hr., fiind îngropat în biserica „Sf. Apostoli“ din Trimitunda.
Când arabii au ocupat insula, ciprioții au deschis mormântul Sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt ieșea un miros de busuioc, semn al sfințeniei vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un părinte din Corfu le-a adus în insula din Grecia unde se găsesc și acum. Până în ziua de astăzi sfintele moaște întregi ale Sfântului Spiridon continuă să facă minuni cu puterea lui Dumnezeu. El este cunoscut ca „sfântul călător“, deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt în­locuiți la praznicul său. Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică în ziua de 12 decembrie.
Dar nu i-a părăsit pe creștini. Doar că este acum aproape de Dumnezeu și are încă și mai mare îndrăzneală către Dânsul. Iar mi­nunile care s-au petrecut și după trecerea sa din viața pământească le covârșesc ca număr pe cele din timpul vieții.

Sursa: Doxologia

La mulţi ani, doamnă Aspazia!

Astăzi, doamna Aspazia Oţel Petrescu împlineşte 88 de ani. Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă la această vârstă tocmai pentru a ne mărturisi idealul generaţiei sale, ghidat de două mari coordonate: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neamul Românesc.

Generoasă ca de obicei, doamna Aspazia ne-a oferit în acest an un dar prea frumos: o nouă carte mărturisitoare: A fost odată.

A debutat ca scriitoare abia în anul 2000, iar dacă nu ar fi fost rugăminţile surorilor de surghiun nu ar fi scos nimic la lumina zilei din întâmplările şi minunile petrecute în hrubele Mislei sau în cele din Miercurea Ciuc “de ruşine pentru cei ce ne-au chinuit”, după cum ne spune  chiar dânsa, amintindu-ne de vorbele unui alt mare  întemniţat, gânditorul creştin Petre Ţuţea, care, la rândul lui, nu voia să vorbească despre cele îndurate în închisoare pentru a nu leza „onoarea Neamului Românesc”.

Surprinzătoare a fost tăcerea cu care a fost întâmpinată această carte. Nu am întâlnit nicăieri o recenzie a acesteia. Motivele nu sunt greu de intuit. Sunt unii care nu-i pot ierta arătarea chipului creştin al lui Eminescu, alţii nu-i pot ierta acel „NU” răspicat spus proiectului templului de la Aiud, câţiva au fost vădit deranjaţi de mărturiile aduse în sprijinul sfinţeniei părinţilor Arsenie Boca şi Ilie Cleopa şi nu au văzut cu ochi buni afirmarea constantă a valorilor ortodoxiei româneşti. Din „A fost odată” aflăm chiar că s-au găsit pe la editura Platytera nişte ortodocşi fortoşi, cum le spune autoarea, care au anatemizat-o. Ei, care nu au suferit pentru credinţa lor nici măcar o secundă chinurile temniţelor, unde pe lângă foame, frig, teroare psihică, le era jefuită deţinutelor şi bucăţica de cer.  Salutară ni se pare intervenţia monahului Valerian Dragoş Pâslaru, reprodusă în carte, care, cu umilinţă, deplânge faptul că este necesar să intervină „în postura de advocat al uneia dintre cele mai puternice, curate, luminoase şi clare glasuri ale ortodoxiei româneşti...”. Ciudat mod al unora de a primi “creştineşte” ofranda dăruită nouă de muceniţele şi mărturisitoarele temniţelor comuniste. Dar nimeni şi nimic nu poate ştirbi această această coloană fără sfârşit a suferinţei pentru Dumnezeu şi Neam, ridicată îm iadul închisorilor.  În loc să punem umărul la ridicarea unei coloane a recunoştinţei fără sfârşit, ne irosim în cârcoteli şi clevetiri, într-o furie nebună de negare a modelelor noastre exemplare. Dar, nu-i aşa?, nu mor caii când vor câinii.

Deşi titlul cărţii ne-ar putea duce cu gândul la poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, autoarea ne avertizează că poveştile cuprinse în această carte „sunt adevărate, (...), eroii lor sunt oameni obişnuiţi, ce mărturisesc cu sinceritate fragmente de viaţă”.

A doua parte a cărţii, „Din lumea necuvântătoarelor”, reuneşte poveşti cu tâlc din „lumea celor care nu cuvântă”.

Ultima parte a cărţii, „Gânduri răzleţe”, cuprinde cuvântări sortite hramului Paraclisului „Naşterii Maicii Domnului” (construit prin jertfa pătimitoarelor trecute prin închisoarea de la Mislea), scrisori de mărturisire a unui adevăr românesc şi creştinesc, portrete şi evocări memorabile ale unor împreună-pătimitori, un capitol intitulat „Confidenţe” (în care ni se relevă ce a însemnat „Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi, ne este povestită o înviere la Miercurea-Ciuc, ascultând cântul Nanei Sofica şi „glasul” Maicii Mihaela, vibrând ca o toacă divină în zidul închisorii: „Iubitele mele, Hristos a Înviat! Slăviţi-L!” şi, în final, o poveste extrem de simplă şi sugestivă a abatelui Lamennais despre scopurile masoneriei), iar un ultim capitol redă trei cuvinte pentru trei cărţi dragi sufletului autoarei.

La procesul ce i-a fost intentat în anul 1948, ultimul cuvânt al mărturisitoarei Aspazia a fost: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină să iubesc Crucea, Neamul, Ţara; consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele”. Şi s-a arătat vrednică în toate încercările prin care a trecut. După umila mea părere, marea biruinţă a doamnei Aspazia este împrietenirea cu suferinţa. Prin suferinţă ne vom izbăvi, ne spune şi Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu. Să ne ajute Dumnezeu să punem la inimă îndemnurilor smeriţilor noştri îndrumători.

Redau mai jos un scurt fragment din admirabila epopee a suferinţei, aşa cum ne este redată prin această carte minunată.

Sărut dreapta care a scris această carte.

La mulţi ani, doamnă Aspazia!  (Florin Palas)

Aspazia Oţel-Petrescu – A fost odată

... atunci când a fost ca iadul să-i înghită pe bărbaţii noştri tineri, li s-a luat mai întâi posibilitatea de a se ruga împreună. După aceea, haitele, prin torturi de neimaginat, i-au adus să se sfâşie între ei şi să pronunţe blasfemii la care niciodată nu s-ar fi gândit. Numai că, şi de data asta, diavolul s-a înşelat. Suferinţa împreună avea în sinea ei o taină, era ecumenia suferinţei pe care satana nu avea cum să o cunoască. Întunecatul a călcat îngrădirea pe care i-a pus-o Domnul atunci când a cerut să pună la încercare credinţa lui Iov. Biciuindu-le trupurile peste fire satana a căutat să demoleze sufletele victimelor. Mai greu decât toate chinurile erau suportate batjocorirea tuturor elementelor de sfinţenie. Era turbat să desfigureze „chipul”, să-l prăbuşească în iadul cel mai adânc. Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate. Sunt dovezi că morţii zdrobiţi în focul rănilor au plecat, totuşi, în lumină.

Atitudini. Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Prin suferință ne vom izbăvi.

realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?

Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

Interviul integral il puteti citi aici

 

SUA declară “război global împotriva homofobiei”. Barack Obama a adoptat realizarea strategiei de promovare a intereselor comunității LGBT din întreaga lume.

SUA au decis să lupte activ împotriva discriminării a reprezentanților minorităților sexuale în întreaga lume. Ambasadelor SUA din întreaga lume au fost expediate directive, prin care se recomandă “să reacționeze spontan” la toate cazurile de încălcare a drepturilor gay-lor, lesbienilor și bisexualilor. SUA a creat și un fond de ajutorare în acest scop.

Despre acest lucru a vorbit Secretarul de Stat SUA Hillary Clinton în cadrul unui discurs la Geneva. Potrivit ei, dacă Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a permis dezrădăcinarea discriminarea pe criteriu de rasă și sex, acum a venit timpul dezrădăcinării discriminării pe criterii de orientare sexuală.

Secretarul de stat afirmă că președintele Barack Obama a adoptat realizarea strategiei de promovare a intereselor comunității LGBT din întreaga lume. Directive care țin de această dispoziție au fost expediate tuturor reprezentanțelor diplomatice din lume.

“Președintele a cerut ca toate agențiile guvernamentale să combată activ orice persecutare juridică a reprezentanților comunității LGBT și să reacționeze și dur la toate cazurile de discriminare. Sunt bucuroasă că am reușit să înființăm “Fondul pentru Egalitatea Mondială”, care va susține organizațiile nonguvernamentale”, a declarat Clinton.

Deocamdată, fundația are la dispoziție doar trei milioane de dolari. Dar, potrivit Secretarului de Stat, SUA speră că și alte state vor susține această inițiativă. În ce privește măsuri de reprimare, oficialii de la Washington nu au precizat ce sancțiuni vor fi aplicate împotriva statelor care nu respectă drepturile homosexualilor. Un șir de instituții media internaționale presupun că va fi vorba de reducerea finanțării a țărilor care refuză să promovezi interesele gay-lor.

Sursa: Anti Media