Părintele Profesor Ilie Moldovan a trecut la Domnul. Dumnezeu să-l ierte!

Astăzi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof.Dr.Ilie Moldovan. Fiind ultimul său doctorand, dar mai ales pentru că de acest mare preot și profesor mă leagă o profundă recunoștință,
redau textul unui editorial publicat de mine în ”Dreapta Credință”, nr.1, 2011.Astăzi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof.Dr.Ilie Moldovan.

REGENERAREA NEAMULUI NU SE POATE FACE DECÂT EUHARISTIC

Aceasta este antiteza pe care o oferă Părintele Profesor Ilie Moldovan (conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare) față de obsesia materialistă, imoralitatea, delăsarea și dezorientarea generalizată a unui neam ce purta odinioară cu cinste numele de creștin.
Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om"din vecinătatea" lui Blaga, dar mai ales "din familia" unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într- una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.
"Domnilor (niciodată nu ne tutuia), neamul este realitatea vieţii veşnice. În Creştinism, naţiunea dobândeşte noi dimensiuni; Ortodoxia surclasează cu mult orientarea organicistă a naziştilor, care au identificat naţiunea cu rasa, sau naţionalismul fals al comuniştilor. În Creştinism, naţiunea este înţeleasă ca natură rezidită în Hristos. Hristos, prin Înviere, a schimbat condiţiile ontologice ale lumii. Astfel, pentru creştini, neamul este comoara cea mai de preţ care poartă în sine două începuturi: crearea omului şi naşterea din nou prin Botez. Neamul este o realitate a vieţii veşnice, iar el se fundamentează pe trei forţe: îngerii, sfinţii neamului şi drepţii...Drepţii sunt strămoşii noştri, toţi care s-au mântuit. De aceea, ce-i leagă pe fiii unui neam nu e instinctul şi adaptarea la mediu,ci spiritul...(privind în jos, oarecum mâhnit). Neamul poate fi pierdut pe pământ dar nu şi în cer. Ca să descriem starea actuală a neamului nostru ar trebui să-l citez pe Shakespeare:"E atât de întunecat cerul încât numai o furtună l-ar mai putea limpezi." Această furtună despre care vă vorbesc, nu poate fi altceva decât asumarea la modul maxim a trăirii creştine.

Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop

Sursa: Theodialogia

Arhimandritul Sofronie de la Essex: "Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi".

„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?
 
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.
Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.
Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.
În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).”

(Arhimandrit Sofronie, DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN, cap. Despre păcat)

Sursa: Orthodox Wiki

Părintele Arsenie Boca despre păcat - rădăcina durerii

„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-mă "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine”

Parintele Bartolomeu Anania despre vamesul sef Zaheu

UN DOCUMENT EXCEPŢIONAL: ACTELE PROCESULUI ŞI INTEROGATORIILOR SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI

Audierea de la palat (655)

          Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret

                1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores“ (trimişi) împreună cu zece „execubitores“ (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita“ (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul“ care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon“ - Taurleu - el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

          - Creştin eşti tu?

          Iar el a zis:

          - Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

          Iar acela a zis:

          - Nu-i adevărat.

          Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

          - Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

          Atunci acela i-a zis:

          - Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

          Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

          - De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

          Iar acela a zis:

          - Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

          El însă a spus:

          - Şi care e dovada acestor lucruri?

          Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

          - Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

          Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

          - Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el (Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită - epistola 12 şi 13 - fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru“, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici). Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

          Acela a zis:

          - Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

          Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

          - Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

          Iar acela a zis:

          - Niciodată.

          Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

          - Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

"Revoluţia" - văzută de o ţărancă din Ţara Făgăraşului

"M-as imbraca frumos si m-as duce la „revolutie” ca la parada! O parada de rumani mandri, demni, faini, cinstiti! M-as duce ca la spovedit: nu ca sa zic ce imi face, ori ba,  vecinul/statul/neamul/omenirea . Ci ceea ce i-am facut eu, ori nu i-am facut! Si sa ma caiesc! Cine is io sa dau cu piatra? Io dau Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezau ce i a lui Dumnezau! As instiga chiar, la parada asta de rumani frumosi, in costume populare, ori numai cu tricolorul la piept, in palton, cu palarie si manusi! Toata lumea s-ar incolona, is gata sa pui ramasag cu oricine! Si-apai, cu  rumanii frumosi, intelepti, stand drept in fata lor, cu ochii stralucind a Romanie adevarata, nu le-ar fi rusine sa isi mai bata joc de noi?... Si daca nu le-ar fi rusine, eu tot m-as intoarce acasa, linistita ca am facut revolutia mea... nu a altora!  Are Dumnezau grija ca toti sa dea socoteala! Stiti voi pe vreunul care sa fi trait vesnic in rautati, minciuna si nepretuire? Al de Sus are grija de fiecare! M-as intoarce acasa la noi si m-as duce la scoala sa le povestesc copiilor cat de frumosi is de fapt rumanii nostri, aia pe care nu ii mai vedem pe la televizor. Aia care stau cu minti si cu minte prin sate, prin orase, cu prestanta si lumina in suflete, in priviri, in atitudine! Si le-as mai spune ca hai mai mare revolutie e aia pe care o faci la tine in suflet, cand pui acolo randuiala! Si cum de acolo izvoraste in afara toata frumusetea omului: cand e liniste, pace si lumina inlauntru!  Io de murit nu is gata sa mor decat pentru Domnul! Ca Ii singurul in care crez pana la moarte si dincolo de ea! Asa simplu, da!  In rest nu is gata sa rastignesc pe nimeni... Imi vad, cum ma pricep mai bine, de treaba ce mi a fost harazita: si pe furtuna si pe vreme buna! Ca o sa vina o vreme, cand o sa am si eu de dat socoteala mea... "

Sursa: Tara Fagarasului

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.