Coborârea în iad: Un secol homosexual

Va mai aduceti aminte de André Malraux, scriitorul francez? El a intrat in cartile de istorie si de religie cu o profetie rostita pe la sfarsitul anilor ’60: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Iata ca suntem in secolul 21. Care exista. Desi nu e deloc religios. Dimpotriva, e un secol homosexual. Adica pacatos. Cat se poate de pacatos.
Nu e calatorie pe care o fac cu metroul newyorkez sa nu vad doi baieti sarutandu-se sau doua fete stand imbratisate ca la Muzeul sexului. Sexul e rege in America. E pretutindeni. E o imagine cotidiana sa vezi fete stand pe o banca, in fata unui grup de baieti, cu picioarele desfacute, aratandu-si fie lenjeria intima, fie direct “pussycat”. In timp ce marijuana circula de la unul la altul. De la pub-ul din colt la Festivalul de Film Tribeca, totul pluteste in erotism. Cred ca Festivalul a avut peste o suta de filme sexuale, dintre care jumatate erau LGBT, adica lesbi, gay, bisexual si transsexual.
Si de parca festivalul nu s-a terminat, am vazut recent in aceeasi zona, in zona homo a New York-ului, unde se afla si Muzeul homosexualitatii, mai exact, la galeria “Artists Space”, numita si “Book & Talks”, de pe Walker St., un film de pomina, cel mai teribil documentar experimental pe care l-am vazut pana acum. Si am vazut sute!
E vorba despre Race d’Ep, un documentar realizat in anul 1978 de Lionel Soukaz, dupa un scenariu scris impreuna cu Guy Hocquenghem. Productie franceza, filmul a rulat in America cu titlul The Homosexual Century. Fiindca filmul evoca momentele homo de-a lungul intregului secol 20. Adica se constituie din parti dedicate anilor 1900, 1930, 1960 si 1980. Dar miscarea homo a luat un mare avant abia in anii 2000 si urmatorii, cand tari ca Franta, Spania, Suedia, Belgia, Olanda sau Portugalia au legiferat casatoriile intre homosexuali, iar in anul 2012 si America valideaza aceasta realitate.
Rar mi-a fost dat sa vad istoria omenirii din perspectiva homo, de la romani si greci pana la amorul pervers din timpul nazismului si de aici la anii ’60, cand s-a dezvoltat, legat de rock si beatless, amorul in grup! E cumplita dependenta omului de sex, de peversiuni sexuale. E o imagine de cosmar.
Vazusem mai devreme o expozitie de arta indiana, la Aicon Gallery, de pe Great Jones St., din Soho. O demonstratie de manifestare moderna a spiritului budist. Un grup de artisti, din avangarda Indiei, prezinta remarcabile lucrari, in care traditia se imbina cu modernitatea, cum ar fi capetele realizate de Ravinder Reddy, senzationalul “Smart Alec” al lui Chintan Upadhyay, ca si o versiune socanta a Cinei lui Da Vinci, numita Progression, lucrare semnata de Baiju Parthan. Desene, grafica, pictura, sculptura, digital media creeaza un univers aparte, o raritate printre expozitiile newyorkeze. Iata, iti zici, spiritualitatea n-a murit, traieste!
Ca de aici sa aterizez la “Artists Space”, unde ni s-au oferit imagini document ale unei alte realitati, uneori de neimaginat, dar realitate existenta. Bine intrata in istorie. Nu e de gluma! Realitatea homosexuala tinde sa se identifice cu viata, cu istoria. Documentarul, avand la baza autoritatea lui Guy Hocquenghem, considerat parintele teoriei pederaste (“father of queer theory”), demonstreaza faptul ca de cand suntem copii avem inclinatii homosexuale. Si sunt aratate aceste porniri pe diferite cazuri. De pilda, atunci cand ne jucam capra, acest joc se transforma in dorinte homo. Sunt aratate si alte jocuri, care devin obiect erotic intre tineri sau tinere. De altfel, cuvantul pederast vine de la grecescul paiderastes (pais=copil; erastes=indragostit).
Dar ceea ce m-a naucit de-a dreptul a fost episodul dedicat epocii naziste, unde relatiile homo erau cultivate de armata nazista, chiar si experimentele bisexuale, asa cum erau cultivate si in armata sovietica. Si adesea Lenin este pus fata in fata cu Hitler, ca ocrotitori ai perversiunilor sexuale, pe care le practicau, de asemenea, si ei. Este bine stiut ca Lenin a fost homosexual si este citata adesea scrisoarea unui iubit de-al lui, Zinoviev, care ii scrie: “Te pup pe tine si fundul tau marxist”. Si se mai stie ca Lenin a murit de sifilis. Ce putea produce un astfel de conducator putred, bolnav? Cel mai ticalosit sistem din istorie.
De aceea, hotararea lui Obama de a valida casatoriile dintre homosexuali este foarte controversata, iar biserica o condamna categoric. E total nesanatos pentru o societate sa validezi perversiunea, sa faci sa intre in randul lumii civilizate, la paritate cu casatoriile normale, casatoriile lesbi si gay! Dar acest act e vazut ca o reparatie morala, fiindca interzicerea incestului e considerata un rau si mai mare, o discriminare. Apoi, o alta ratiune in legalizarea acestor mariaje invertite ar fi de ordin demografic. Se stopeaza astfel inmultirea galopanta a populatiei planetare.
Evident, aceste casatorii sunt considerate si ele normale. Este incredibil sa vezi intr-un documentar de aproape doua ore cat de mare este dependenta omului de sex, de perversiuni. Sunt mii si mii de imagini concludente, fiindca filmul este realizat dupa tehnica videoclipului, adica prin taieturi scurte. Ca un jurnal de actualitati. Cred ca numai in secventa amorului in grup, partea anilor ’60, sunt mii de imagini, montate alert, pe ritm de rock.
Ele sunt luate din publicatia lui Hocquenghem, numita Race d’Ep: Un Siecle d’Images de l’Homosexualité, combinate cu nudurile baronului Von Gloeden, care in anii ‘70 racola tineri si ii poza nud, in diferite pozitii sexuale. In rest, filmul are comentariu, in engleza si franceza, ca si interviuri cu unii specialisti in domenul LGBT, cum este episodul dedicat bisexualitatii, cand un grup de medici studiaza persoane cu acest defect, ca si in cazul lui Betty, o transsexuala.
O adevarata monstruozitate. Lumea a crescut stramb, Dumnezeu l-a parasit pe om din clipa cand l-a izgoit pe Adam din rai. Si totul a intrat sub semnul pacatului. Privita din aceasta perspectiva, Biblia ni se releva drept o carte a pacatoseniilor umane. Ca si istoria umanitatii. Oamenii au trait si continua sa traiasca sub semnul perditiei, al mizeriei sexuale, al dependentei de libido.
Perversiunile se nasc chiar la Opera regala din Paris, acolo unde este un bar si unde se realizeaza acuplarile homosexuale, asa cum vedem in ultimul episod al filmului, de unde aflam si ca formulara “race d’ep” vine de la un argou, auzit de Hocquenghem de la doi betivi sub un pod, “rasdep”, care e inversarea cuvantului pederast. Lionel Soukaz, care a fost de fata, intr-o convorbire cu scriitorul Bruce Benderson, pe placul salii arhipline, a mai realizat in 1980 o versiune scurta, de 40 de minute, a acestui film, numita Ixe (pornographie). Sigur el va cauta sa-si aduca la zi demonstratia, cu realitati din secolul 21, cum o si face in ultimele sale scurt-metraje, Soukaz facandu-si “mana” cu filme homo si porno, ca si cu activitati legate de miscarea gay in Franta.
Filmul Race d’Ep, avand pentru prima oara subtitluri in engleza, este considerat o pagina de referinta in domeniul “gay culture”, drum deschis de un Michel Foucault, cu istoria sexualitatii, si reflectat in activismul parisian, de o miscare numita Front Homosexuel d’Action Révolutionnaire.
Evident, Race d’Ep, un docmentar mai mult decat franc, a starnit scandal in Franta, fiind considerat pornografic si cenzurat. Mari personalitati ca Roland Barthes, Gilles Deleuze, Felix Guattari, Margueritte Duras, Simone de Beauvoir, Patrice Chéreau si Cahiers du Cinéma, printre altii, au semnat o petitie in apararea acestui film impotriva hotararii guvernului de a-i interzice difuzarea. De asemenea, Michel Foucault a trimis o scrisoare Ministrului Culturii in favoarea filmului, considerand ca documentarul este o cercetare serioasa, stiintifica, a unui fenomen real, care semnaleaza in primul rand persecutiile aplicate de nazisti homosexualilor.
Filmul, cu radicalismul lui, este de acum istorie. A intrat in istoria pederastiei. Interesant ar fi de stiut, cati din tinerii prezenti in sala de proiectie erau homosexuali, fiindca, dupa aplauzele lor, e limpede ca imbratisau o astfel de realitate. E realitatea lor sau poate si a noastra, a tuturor?

Sursa, autor: Ziare.ro, Grid Modorcea

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE (partea a II-a)

          „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;

            dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.

         Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,

          şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

                                                 (Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu,

  ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui

                 Dumnezeu, în Hristos”.  (Pavel II Corinteni 2, 17)

               „Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.

              (Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

  „Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării”.

                                   (Părintele Constantin Galeriu)

             Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.

             Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).  

                 Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev  afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).

                Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.

               Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.

                Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.

                 Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină: 

-             Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).

Un lucru minunat: incepe constructia Manastirii Poarta Alba, ridicata in cinstea martirilor Canalului. La slujba de sfintire va fi prezent Parintele Justin Parvu

IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a lansat astăzi, într-o conferință de presă, proiectul construirii Mănăstirii de la Poarta Albă. Piatra de temelie va fi pusă în data de 1 iunie la ora 18 pe terenul pus la dispoziție de către Primăria Poarta Albă, acesta fiind locul fostelor barăci din zona Galeșul, zona cunoscută pentru densitatea mare de preoți, deținuți politici, care au murit aici.

La slujbă va fi prezent și părintele Iustin Pârvu, unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste.


Mănăstirea va fi închinată memoriei martirilor, deținuți politici, morți la construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră, mai ales în perioada  1949 – 1953.

Din arhivele păstrate, reiese că la construirea Canalului, în perioada celor patru ani au muncit peste 30.000 de deținuti politici, iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese din rândul acestor detinuți obigați să muncească aici. Desigur, numărul celor dispăruți în această perioadă este cu mult mai mare.

Sursa: Arhiepiscopia Tomisului

Minunea şi show-ul

• Lumea de azi abundă in spectacole. Parcă nimic altceva nu este cautat cu mai multă ardoare decat spectacolul.  Daca cineva are de spus ceva, trebuie neapărat sa-l imbrace in haina strălucitoare a show-ului, altfel va trece neobservat, nimeni nu are timp să asculte un mesaj lipsit de senzaţional. Din păcate mulţi creştini pretuiesc credinţa dupa cat de mult spectacol oferă. Smerenia, credinţa simplă, osteneala, metaniile, rugăciunea nu aduc multumire “consumatorilor” de religie . S-a petrecut undeva o minune? Este pe undeva vreun preot care poate să-ţi spună problemele tale inainte de a te vedea? Sau te dezleagă de orice, fără nici o osteneală din partea ta? Acolo e adevărata credinţă, acolo trebuie sa mergem!
• Evanghelia e plină de minuni, dar paradoxal pentru unii, este total lipsită de spectaculos! Mântuitorul Hristos vindecă bolnavi, incurabili, alungă demonii, inmulţeşte pâinea şi peştele, inviază morţii simplu, doar cu un cuvant! Lipsesc total cuvântările pompoase, pregătirea aperceptivă a celor prezenţi (azi s-ar numi spectatori), efectele speciale! Şi în cazul vindecării orbului din naştere minunea s-a facut simplu, fără nimic spectaculos.
• Asa sunt lucrurile Domnului nostru. El nu face spectacol, nu are nevoie sa impresioneze, pur si simplu voieste si totul se face dupa voia Lui. Diavolul in schimb este maestrul efectelor speciale. Neavând nimic de dăruit, rău fiind şi dătător de rău, diavolul are nevoie sa impresioneze, să-şi ascundă sub falsa strălucire a senzationalului, goliciunea şi nimicnicia. Astăzi multi oameni cauta in  credinţă specaculosul, dar prin aceasta se fac de buna voie victime sigure a diavolului. Doresti show? Satana o sa ti-l ofere cu prisosinţă!  Dar abia după tragerea cortinei vei afla că preţul “biletului”  a fost sufletul tău.
• Sunt multi vânzători de idei religioase în  zilele noaatre care fac show din numele Lui Dumnezeu, inşelând astfel pe toţi doritorii de fericire fara osteneală, ascunzandu-le sub luciul calp al vorbelor lor întunericul iadului!!

• Prin orb, Iisus Hristos ne arată drumul care duce la mântuire. Pentru a fi vindecat şi sufleteşte, orbul  a trecut 3 probe:

1. Proba ascultării – a primit să fie uns cu tină şi s-a supus poruncii de a merge să se spele la scăldătoarea Siloamului;
2. Proba ispitei -  a fost lăsat singur sa se lupte cu fariseii şi nu a cedat ispitei de a se dezice de Cel ce l-a vindecat. Mai mult L-a marturisit şi apărat riscand să-i atragă ura şi răzbunarea fariseilor;
3. Proba credinţei – după  infruntarea cu fariseii Iisus il intreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu obliga ci in deplina libertate îi cere credinţa. Liber, fostul orb intreabă: Cine este, ca să cred in El? Iar Iisus îi spune, L-ai şi văzut, vorbeşte cu tine! Făpturii libere şi înţelegătoare, Domnul îi lasă loc să chibzuiască. Iar omul vindecat, auzind ce mare este Vindecătorul său, mai mult decat un profet, indată a strigat Cred, Doamne! şi I s-a inchinat. „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere; şi ca să nu fie doar o slujbă a buzelor, a adăugat şi fapta” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Sursa:  Cuvânt Ortodox

Despre copiii lepadati - Parintele Arsenie Boca

[...] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.

Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.

Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.

Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.

Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.

In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.


Sursa: http://www.provita-craiova.com/articol-despre-copiii-lepadati.php

NU FI CĂLĂUL MEU, FII MĂMICA MEA!

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş… ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.

În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:

“Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)

Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul… Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă… copilul din prima clipă există, este o fiinţă.

Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.

Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Părintele Arsenie Boca: Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei. "Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră"

„Viaţa aspră a ţăranului e mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care i le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului contactul cu pământul; şi dacă trebuie să venerăm aceste membre active care se angajează vitejeşte în sarcinile necesare, o facem pentru că în forţa, în frumuseţea, în sănătatea muncii corporale ei exprimă şi realizează deodată însănătoşirea morală, pacificarea lăuntrică şi vigoarea voinţei. Deci nu menajând forţele noastre le întreţinem mai bine... E o tactică greşită de-a ceda moleşelii, de a-ti da prea mare atenţie ţie însuţi, de a te răsfăţa: tocmai uzându-ne energia, deşi s-ar părea că o sacrificăm şi o mortificăm, dimpotrivă, prin întrebuinţarea ei o reparăm şi o amplificăm. În acest domeniu al acţiunii voluntare cu cât o răspândeşti cu atât o ai mai mult." (M. Blondei, op. cit. voi. II. pp. 196-197)

„Acţiunea nu se poate produce decât stârnind o luptă internă şi triumfând încă de la început asupra sistemului contradictoriu care s-a format împotriva iniţiativei ei. Ea angajează toată viaţa noastră organică şi mintală, din momentul în care se produce. Dar dacă e adevărat că această unitate totală şi exclusivă a actului contribuie la dependenţa mutuală a corpului şi a sufletului, nu se face aceasta în dauna bogatei varietăţi a cugetării sau a infinitei puteri a libertăţii? Nu. Supunând voinţa simplicităţii strâmte a unei ieşiri unice, acţiunea este pentru ea calea de expansiune şi de îmbogăţire.

Un mare efort pe care-l facem, o decizie bărbătească pe care o susţinem ne aduce un sentiment de trezire şi de mai vie claritate. Câtă vreme nu acţionezi, nu te cunoşti. Până nu acţionezi trăieşti şi cugeti ca într-un vis, ca într-un scurt moment de luciditate între două somnuri, fără să ai destulă putere să te ridici pentru a deschide ochii ca să vezi şi să porneşti. Această atitudine trebuie condamnată cu hotărâre pentru că e contrară mişcării celei mai sincere şi mai esenţiale a naturii noastre. Dar cum să cunoşti tot ce se agită în universul nostru, interior; cum să ştii dacă ai o atenţie destul de netă, o intenţie destul de precisă, o ardoare destul de vie, o voinţă adevărată...? Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant... descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem... Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră...”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.