E. Babeş, soţia eroului Liviu Corneliu Babeş, autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov: „Numai pentru fata mea trăiesc”

Liviu Babeş s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, în semn de protest faţă de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”.


         Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă. Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.

În 2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ, mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au purtat cu mine. În staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.

Nici la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul. Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder. Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui. Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.

Numai pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare decât mine. Suferă şi ea, însă numai atunci când vede că sunt oameni care iau în zeflemea sacrificiul tatălui ei. 

Liviu era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate calea cea mai bună ar fi Crezul.

Ultimul tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”. Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem terminaţi.

Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul. Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.

A consemnat Florin Palas

Demersurile Asociaţiei pentru Libertatea Românilor privind respingerea OUG 82/2012, care prevede introducerea actelor de identitate biometrice

Asociaţia pentru Libertatea Românilor împreună cu alte 46 ONG-uri, reprezentante ale societății civile, în calitatea lor de organizaţii care au ca misiune promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a solicitat în luna februarie 2013respingerea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012, nefiind justificat caracterul de urgenţă şi nefiind necesară şi nici oportună în acest moment preschimbarea obligatorie a tuturor actelor de identitate în România, mai ales în contextul în care Parlamentul European şi statele membre au semnalat deficienţele sistemului de colectare şi identificare a persoanelor pe baza datelor biometrice. Propunerile noastre de amendare ale Proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind evidenţa persoanelor, actele de identitate ale cetăţenilor români , precum şi actele de rezidenţă ale cetaţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rezidenţi în România au invocat riscurile majore pe care le presupune biometria : uzurparea identității, devierea scopului(abuzuri, neglijențe etc), breșă în securitatea datelor, susceptibilitatea de folosire ulterioară in diferite scopuri, riscul erorilor, atingeri ale dreptului la viață privată, ale dreptului de opțiune, ale libertății de conștiință, inexistența unor principii de securitate a datelor personale, precum și lipsa unoranalize de necesitate şi eficienţă a actelor biometrice. La o parte din propunerile de amendare ale OUG 82/2012 au răspuns 5 senatori care au votat pentru respingere (126 au votat în favoarea Ordonanței fără amendamente, iar 9 s-au abținut). Ținem să le mulțumim în mod special acestor 14 senatori pe care i-am perceput ca fiind persoane cele mai responsabile si mai sensibile la problemele majore ale societatii din cadrul celui mai înalt for legislativ al țării.

Proiectul este în prezent supus unei proceduri de urgenţă la Camera Deputaţilor, deși nici Comisia Europeană și nici regulile Schengen nu impun la acest moment un astfel de sistem al actelor de identitate, neexistând riscul declanşării unei proceduri de încălcare a dreptului U.E(infringement).

În ziua de miercuri, 26 februarie 2013, Asociaţia pentru Libertatea Românilor a trimis fiecărui membru al Camerei Deputaţilor a Parlamentului României un set de documente, prin care se solicită membrilor acestui for legislativ să respingă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012. Setul de documente conţine:

1. O scrisoare adresată fiecărui membru al Camerei, în care se arată că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2012 privind introducerea buletinelor biometrice este neconstituţională şi nemotivată în ceea ce priveşte urgenţa, impactul bugetar şi efectele asupra drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, cerându-se deputaţilor să nu o voteze;

2. O motivare, adresată tot deputaţilor, în favoarea respingerii OUG 82/2012, prin care se arată, printre altele, că Parlamentul European consideră că statele membre ale UE nu au acumulat experienţă suficientă pentru a trece la un regim biometric, că în Comisia Juridică şi a Drepturilor Omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei s-a decis că tehnologia biometrică poate încălca sau restrânge anumite drepturi cetăţeneşti şi că există state europene, membre ale UE, care nu au nici un fel de documente biometrice obligatorii sau care le-au respins din rațiuni invocate și de ApLR împreună cu cele 46 de ONG-uri.

Cele două scrisori sunt însoţite de patru Anexe care să motiveze demersul ApLR:

1. Anexa 1, în care se face o analiză comparativă a situaţiei documentelor biometrice în România şi în alte ţări europene, din care rezultă că în Marea Britanie s-a renunţat la actele biometrice deoarece s-a considerat că programul a cauzat o eroziune substanțială a libertăților civile, investițiile fiind enorme, în condițiile în care numai 10.000 de cetăţeni din 50 milioane vizaţi au aderat la schemă , că în Franţa au fost declarate neconstituţionale câteva articole esenţiale din legea referitoare la biometrie, că în Olanda s-a renunţat la baza de date cu amprente digitale legate de documentele de călătorie din cauza numeroaselor erori de identificare, că în Finlanda s-a considerat un eşec introducerea unui astfel de sistem, de vreme ce foarte puţini cetăţeni au optat pentru acesta, că în ţări membre ale U.E., precum Bulgaria, Cehia, Danemarca, Irlanda, sau Lituania nu există carduri biometrice, nici planuri pentru introducerea lor.

2. Anexa 2 se referă la încălcarea drepturilor omului prin proceduri biometrice: demnitatea umană; dreptul la respectarea vieţii private; interzicerea discriminării; dreptul la un proces echitabil; libertatea de circulaţie.

3. Anexa 3 prezintă punctul de vedere al Parlamentului European cu privire la actele biometrice. Parlamentul European consideră că nu s-a acumulat suficientă experienţă pentru utilizarea noilor tehnologii, semnalând totodată fraude ale paşapoartelor biometrice în Franţa și deficienţe majore ale sistemului în Olanda.

4. Anexa 4 prezintă extrase din Decizia nr. 652/2012 din 22 martie 2012 a Consiliului Constituţional al Franţei prin care articole din Legea cu privire la protecţia identităţii sunt abrogate tocmai pentru că tehnologia biometrică nu prezintă suficiente garanţii de siguranţă pentru protecţia datelor şi libertăţilor cetăţeanului.

Documentele transmise se găsesc și pe site-ul www.asociatialibertatearomanilor.ro

2 martie 2013 - 108 ani de la naşterea melodului închisorilor comuniste. Prof. dr. Crina Palas: Baladele din detentie ale lui Radu Gyr

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]. 

Astfel, naşi sunt soarele şi luna, luminători şi în acelaşi timp veghetori permanenţi. Preoţii sunt „munţii mari”, aceia care, adânc înfipţi în pământ, au creştetul înălţat până la tronul dumnezeiesc. Până şi nuntaşii sunt aleşi cu grijă, dintre brazi şi păltinaşi, dintre arborii cu coloana vertebrală dreaptă. Nu lipsesc nici lumânările de nuntă, rol încredinţat temeinic stelelor, aştri ce luminează în permanenţă, chiar dacă ziua omul nu îi mai vede. În întregimea sa, natura, creaţie a lui Dumnezeu, îşi arată acum rostul său deplin: acela de slujitor al omului, de asemenea creaţie divină. Din crucea ce îi este dată omului, balada populară întruchipeză în amănunt braţul vertical, cel care, adânc înfipt în lut, îşi înalţă semeţ vârful până în adâncul cel nepătruns al cerului.

„Balada unui plai de munte” a lui Radu Gyr zugrăveşte, ca o continuare a „Mioriţei”, coordonata orizontală a crucii, reprezentată de ceea ce rămâne în urma morţii ciobanului: suferinţa fără seamăn a mamei şi chinul la care conştiinţa, pronie divină, îi supune pe ucigaşi. Ciobănaşul şi-a desăvârşit soarta, metamorfozând moartea în nuntă. El iese acum din discuţie, căci s-a mutat de pe „piciorul de plai” dincolo de „gura de rai”. În locul său, pustiul rămas este „o lacrimă de rai”, căci până şi raiul fericirii plânge de durerea ce va încăpea în aceste versuri. Din tot ce era, în balada populară, reprezentat ca spaţiu mioritic feeric, acum nu au mai rămas decât negaţii (fluierul nu mai cântă, câinii nu mai latră, iezii nu mai zburdă) şi lipsă (stâna goală, strunga fără oi). Natură însăşi este ostilă, se cutremură, frântă de jale, brazii „plâng prohod”. Doar munţii îşi păstrează rostul de preoţi, ridicând în slava cerească, la scaunul judecăţii divine, negurile ce au învăluit moartea cumplită a ciobănaşului, numit voievod şi cneaz. 

Este momentul în care se transferă atenţia cititorului de la ciobănaş, spre măicuţa bătrână. Portretul măicuţei este cutremurător. Ea înfruntă, asemeni Anei lui Manole, vitregii cumplite ale naturii în căutarea fiului său. Toate elementele naturii se cutremură, plâng amar şi apele, şi stâncile, şi brazii, şi ulii. „Plânsul maicii pietre moaie,/scoală scorburi şi puhoaie,/umple văgăunile,/zgâlţâie furtunile./Ar smuci din temelie/lumile, să nu mai fie, -/ar surpa tăriile,/ar seca veciile...”. Din inima îndurerată a mamei răzbate, însă, un blestem cumplit asupra ucigaşului: ca ochii ciobănaşului să-l urmărească pretutindeni, fără zăbavă. Apoi, durerea necuprinsă a măicuţei îngenunchează până şi munţii şi soarele.

5 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Atanasie de la Petru Voda

Parintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de vita nobila al lui Stefan cel Mare, al plaiesilor din Cetatea Neamtului, al Sfantului Voievod Mihai Viteazul, al Sfintilor Brancoveni. Alaturi de mucenicii partizani din Muntii Fagaras, impreuna cu Parintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu si cu toata generatia din 1927 pana in 1964, au luptat impotriva acestui sistem politic satanic si au biruit fiara rosie de la Rasarit. (Parintele Justin Pârvu)

 

Oltean dârz din regiunea Corabiei, Alexandru (Sandu) Ştefănescu s-a născut în 1919 la Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează liceul în oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937 este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar. După asasinarea lui Corneliu Codreanu este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la 2 ani şi 6 luni. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău şi eliberat o dată cu cedarea Basarabiei. Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol II, în grupul de bucovineni. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector.

Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii „beneficiari”. Datorită refuzului de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi de Horia Sima, este dus la Zarcă unde stă până la venirea ruşilor. La Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu (viitorul monah Marcu de la Sihăstria) din grupul „misticilor”. În 1948 este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile generalului Petrovicescu. Ajută şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin 6 lagăre. La Poarta Albă participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 ani muncă silnică. În 1956 ia parte la Aiud la celebra grevă. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis la Zarcă. În 1964 este eliberat cu ultimul lot. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. Se căsătoreşte şi se stabileşte în Corabia.

A rămas toată viaţa deosebit de activ, cu modestie şi elan, făcând mereu bine. În condiţiile dure de anchetă şi închisoare, a fost un exemplu de ţinută impecabilă şi sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis, nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, nici când a intrat în monahism. Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţii.

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensaţii pentru anii detenţiei, îşi ajută discret vecinii şi pe alţi nevoiaşi. Avea permanent unul sau doi studenţi din familii modeste pe care îi susţinea financiar – fără ajutorul său, aceştia n-ar fi putut face facultatea. Avea un sfat bun şi un leac pentru diverse maladii, astfel încât toţi cunoscuţii îl respectau şi apelau la sprijinul său. Avea un har deosebit de a se apropia de tineret. Nicăieri în ţară nu a reuşit cineva să antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa cum a organizat el în Corabia.

În 1990 ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau – succesorul lui Horia Sima – şi participă la reuniuni, conferinţe, lansări de cărţi. Este autorul volumului „Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars” (Bacău, 2003). Voinţa de fier, perseverenţa şi mai cu seamă credinţa în Dumnezeu l-au ajutat să învingă toate încercările primite în viaţă şi mai ales în perioada detenţiei pe care o numea metaforic închisorită. După moartea soţiei sale dragi se retrage la mănăstirea Petru Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu, devenind unul din apropiaţii de suflet ai acestuia. Îşi ia numele de Atanasie,  se ocupă de editarea unor lucrări fundamentale din cultura română, precum Nicolae Paulescu, „Cele patru patimi şi remediile lor”. Toată energia de care mai dispunea a pus-o în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam.

Sfinţii închisorilor. Prăznuirea Părintelui Marcu de la Sihăstria (12.09.1919 - +26.02.1999 - data săvîrşirii Părintelui Marcu este 26 Februarie, nu 28, cum a apărut iniţial pe blogul nostru, dar şi pe alte bloguri - precizare făcută de monahul Filotheu)

Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai familiei Dumitru. Părinţii săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu. Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.

Iar pentru că mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credinţă spun: Binecuvintează, părinte!

***

Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.

***

După cinci ani de şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.

După cei trei ani de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.

În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferinţe.

Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”

În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi. Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”

Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.

„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.

Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit.”

Părintele Arsenie Boca: LUPTA DUPĂ LEGE (III)

„Cuvântul acesta poate însemna tot aşa de bine, pe rând, următoarele lucruri, în înţelesul literei: Cerul sunt sfinţii, Biserica biruitoare, îngerii; pământul, locuitorii pământului, Biserica luptătoare şi cel aruncat pe pământ, având mânie mare; cele de dedesubt, cei mutaţi din viaţa aceasta, dar care nu sunt în Biserica biruitoare, ci în închisorile fărădelegilor sau iadul. Altă însemnare poate fi aceasta: cerul e mintea, pământul e inima cu poftele ei, iar cele de dedesubt ar fi cele din subconştient, de care de obicei nu ştim şi nu ne dăm seama, dar le purtăm în noi.
Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e în războiul văzut. Căci împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte de cruce, şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: ÎI cheamă dragostea.
 
Iată ce ne învaţă Sf. Marcu Ascetul, privitor la această clipă de mare însemnătate a războiului: "Cunoaşte deci, o omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor; şi celor ce urăsc prima răsărire de gând rău, îndată le vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năpădească şi să întineze mintea şi conştiinţa lor. Iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă de ele, pe motivul că vor să le cunoască bine şi să le probeze, pe aceia îi lasă - ca pe unii ce nu cred ci vreau să se ajute singuri - să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită în loc să fie urâtă de la prima ei mijire".

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

VICTOR RONCEA: SAPIENS VERSUS HOMO SI HOMO VERSUS SAPIENS. SUA SI UE VERSUS ROMANIA? DESPRE BOALA HOMOSEXUALILOR IN SFINTELE SCRIERI

 

SUA SI UE VERSUS ROMANIA?

In cele cateva zile de cand s-a declansat scandalul homosexualilor s-au cernut si adancit, pentru noi, observatorii avizati ai razboiului impotriva Romaniei, fronturile de atac la zi pe care mizeaza dusmanii romanilor si executantii lor teleghidati. Dupa o hartuiala de 23 de ani, ce a continut operatiuni eficiente de manipulare in masa si spalare a creierelor, in principal prin intermediul mass-media si a universitatilor reocupate si, mai nou, a scolilor si liceelor, agentii anti-Romania socotesc ca au ajuns la momentul in care pot ataca frontal cel mai important bastion de rezistenta si salvare nationala: Ortodoxia. Asadar, cu toate tunurile pe Ortodoxie!

Campaniile mediatice sustinute din ultimele luni - de la atacul la manualele si orele de religie pana la clasica ponegrire a Catedralei Mantuirii Neamului si Bisericii Nationale, si, acum, la provocarea guralivilor homosexuali inventati -, demonstreaza ca noii tanchisti ai Armatei Rosii, de data aceasta catarati pe antenele televiziunilor, simt si stiu ca este un moment propice pentru un atac masiv.

In mod ciudat, sustinatorii noilor brigazi rosii, finantate in special de Reteaua Deschisa Soros, fac parte din Ambasada tarii pentru a caror interese globale militarii romani isi dau viata, cand si cand, pe fronturi care, de altfel, nu le apartin. Excludem Olanda care este o inamica recunoscuta a Romaniei. Vorbim doar de Statele Unite ale Americii. Comunicatul remis de “ofiterul cultural” al Ambasadei SUA, Edwina Sagitto  - de ce nu-si zice direct “comisar”, cum era pe vremurile URSS? – este  o insulta la adresa intregului popor roman. Deloc uimitor, autoritatile de azi ale Romaniei, personaje scoase din buzunarele de maruntis ale lui Soros, Rich si Ofer, nu au zis nici “pas” la acest afront ordinar. Numai spectrul vulturului sur de pe stema americana pare sa fie de ajuns ca sa-i bage pe sub mese pe oficialii MAE sau ai Ministerului Culturii, invizibili in tot scandalul facut de propagandistii homosexuali in asaltul lor asupra Muzeului Taranului Roman. Dar ce te faci daca vulturul pe care-l stiam si noi odata azi nu e, de fapt, daca ne uitam mai bine in curtea Ambasadei SUA, decat o oratanie, care nici oua nu mai face, pentru ca e… lesbiana?

Conform misiunii Serviciului Roman de Informatii pe acest pamant, specialistii nostri apara pe langa multe altele si valorile constitutionale, respectiv nationale. Citez: “Demersurile noastre vizează şi agresiunile asupra valorilor identitare româneşti, concretizate în acţiuni autonomist-separatiste sau presiuni asupra comunităţilor româneşti din spaţiile limitrofe ţării (…).”

Dincolo de retorica propagandistica a brigazilor si intelectualilor rosii, gruparile si indivizii la care facem referire, abil deghizati in exponenti ai “societatii civile”, mai precis “in civil”, sunt adeptii unor ideologii extremiste, ce tintesc suprimarea vietii natiunii, daca luam in considerare atacul la valorile familiei si distrugerea fundamentelor statului roman. Si, pe deasupra, au si legaturi concrete cu gruparile extremiste ce vizeaza “actiuni autonomist-separatiste”. In acelasi timp, nu cred ca trebuie sa dau eu consultatii de orbu’ gainii SRI, ca sa se observe ca atacul la un Muzeu al traditiilor nationale se inscrie exact in “demersurile vizate”, respectiv “agresiuni asupra valorilor identitare romanesti“, de data aceasta aflate chiar in inima Cetatii. Nu trebuie uitata din aceast melanj toxic si fetid procuroarea comunista Monica Macovei, convertita la popularism, membra fondatoare si de onoare (!) a asociatiei homosexulilor Accept.