Cetatenie de Onoare pentru Parintele Justin, Monahul Nicolae Steinhardt, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si alti detinuti politic.

GAZETA de Maramureş reacţionează la campania împotriva identităţii şi valorilor naţionale. Ne-am săturat să asistăm cum ne îngropăm trecutul, identitatea şi demnitatea în uitare. Pentru că identitatea acestui loc înseamnă în primul rând oamenii lui. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. Sase oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Recursul la demnitate „intentat” de GAZETA a devenit mişcare: Mişcarea pentru Demnitate Naţională! Numeroase persoane şi asociaţii ne-au transmis mesaje de susţinere şi au salut ideea de a propune acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.

Părintele Justin Pârvu spunea că adevărata smerenie nu înseamnă pierderea identităţii, dezagregarea personalităţii şi fruntea plecată. Ci dimpotrivă, demnitatea naţională şi păstrarea valorilor. Iar noi credem că ceea ce ne dă tria de a ridica fruntea şi de a ne îndrepta spatele e trecutul. Un trecut spălat cu jertfe, suferinţe şi sânge. O onoare pe care am dobândit-o cu un preţ scump. Preţul suprem. Viaţa celor mai buni dintre fiii acestui Neam.

Acesta a fost şi motivul pentru care săptămâna trecută GAZETA de Maramureş a propus şi intentat un recurs la demnitate. O demnitate care ne obligă să-i cinstim pe cei care ne-au dăruit-o. Am ales 6 personalităţi istorice care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan, la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu, la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt, la Târgu Lăpuş.

Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat.

Iata deja primele reactii:
„Consider că respectarea trecutului şi promovarea unor oameni care reprezintă cu adevărat modele pentru tânăra generaţie fac parte din obligaţiile asumate de orice administraţie publică locală. Din fericire, noi, sighetenii avem mulţi oameni de seamă, oameni care s-au născut, au trăit sau au murit aici şi care, prin modul în care au trăit, dar mai ales prin ceea ce au fost, reprezintă nişte repere. De aceea, salut iniţiativa acordării titlurilor de cetăţeni de onoare pentru Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan. Sunt, fiecare dintre ei un etalon, un exemplu de savant, istoric, episcop, om politic, profesor. Vom analiza propunerea în cadrul Consiliului Local” – Ovidiu Nemeş, primarul municipiului Sighetu Marmaţiei 

„Îmi place ideea Gazetei de Maramureş să-l facem cetăţean de onoare postmortem pe Nicolae Steinhardt. Trimiteţi cererea şi referatul şi o luăm în considerare cu cea mai mare plăcere. O agreem! Mi se pare o idee foarte bună şi inedită, iar eu o agreez”. – Mitru Leşe, primarul oraşului Târgu Lăpuş 

 „Salut iniţiativa voastră şi voi ştiţi că întotdeauna oamenii care au trecut prin Baia Sprie şi au lăsat o urmă ar trebui să fie cât de cât menţionaţi. De când sunt primar, eu nu am dat nicio diplomă de onoare, dar nu mă opun, sunt de acord, o discutăm în Consiliul Local şi cu mare plăcere aş vrea să-i dăm părintelui Justin Pârvu ce merită”. – Dorin Vasile Paşca, primarul oraşului Baia Sprie

“Asociatia Civic Media sprijina in totalitate demersul Gazetei de Maramures. Conferirea Cetateniei de Onoare Post-mortem Parintelui Justin va sfinti localitatea Baia Sprie si se va constitui ca un omagiu adus celor care s-au jertfit in minele de plumb si cupru, detinutilor politic, martirilor anticomunisti, Sfintilor Inchisorilor!
De asemenea, sunt convins ca intreaga comunitate a istoricilor patrioti din Romania va sustine demersul Dvs pentru martirul Gheorghe I Bratianu, geopoliticianul de geniu care a prevazut pericolul rusesc la Marea Neagra si l-a explicat cu atata acuratete pentru romanii de ieri, azi si maine. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!
Doamne, ajuta!” – Victor Roncea, presedinte-fondator Asociatia Civic Media

Portalul Ziaristi Online, care sustine total initiativa Gazetei de Maramures, va indeamna sa semnati adeziunea Dvs la adresa ioana.lucacel@gmail.com si la civicmedia.romania@gmail.com cu mentionarea urmatoarelor date: nume si profesie sau organizatie, contact, localitate/tara. De asemenea, puteti sa va adaugati semnatura la rubrica de comentarii de la acest articol.
Referatele şi cererea noastră vor fi depuse la cele trei primării, împreună cu o listă de semnături de susţinere. Avem convingerea că acordarea acestui titlu ne onorează pe noi, de aceea, aleşii locali din Sighet, Baia Sprie şi Târgu Lăpuş vor aproba propunerea noastră.

Cetatenie de Onoare post-mortem pentru martiri ai inchisorilor comuniste

Ca şi oamenii, locurile au destinul şi memoria lor. Maramureşul a purtat pecetea binecuvântării divine, dar şi un blestem al unei smerenii înţelese greşit. Cineva spunea că popoarele nu se deosebesc numai prin destinul lor. Ci şi prin modul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Noi, maramureşenii, n-am ştiut niciodată să găsim echilibrul între demnitate, mândrie şi modestie. Ne întâmpinăm oaspeţii cu pâine cu sare. Nu cu lacrimi, nu cu mândrie, nu cu bucurie. Există o mare apăsare în trecutul nostru şi un gol în prezentul nostru. O insuportabilă tăcere pe care suntem datori să o spargem. Nimeni nu ne poate contesta trecutul, demnitatea, mândria şi onoarea. Pentru că ele au fost câştigate cu moarte şi sânge. Iar cei care au plătit preţul înnobilării şi înveşnicirii Maramureşului sunt adevăraţii lui cetăţeni. Cetăţenii de onoare al acestui colţ de ţară pe care suntem datori în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să-i cinstim pentru că, cinstindu-i pe ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Am spus-o: Maramureşul e special nu numai pentru locuri, tradiţii, monumente, folclor, palincă şi peisaje. Maramureşul e special pentru oamenii săi. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Într-o perioadă în care ne negăm valorile şi identitatea şi retragem titluri de cetăţeni de onoare, GAZETA de Maramureş a pornit un recurs. Un recurs la onoare, demnitate şi memorie.
Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. 6 oameni care reprezintă un reper, un model şi o lecţie pentru generaţiile de azi. 6 oameni care ne îndreptăţesc să privim cu mândrie spre trecut şi cu responsabilitate spre viitor.

Începem recursul la memorie din kilometrul zero al demnităţii. Fosta Închisoare de la Sighet, transformată în urmă cu 20 de ani în memorial. Aici este mormântul elitelor din perioada interbelică şi maternitatea demnităţii noastre. Pe mormântul lor ne-am câştigat noi, cei de astăzi, dreptul de a privi în ochi soarta. Şi tot pe mormântul lor ne-am luat datoria de-ai cinsti cum se cuvine.

Până acum, niciunul dintre demnitarii morţi la Sighet sau foştii deţinuţi politici închişi aici nu au primit titlul de cetăţean de onoare. De aceea, îi propunem public primarului Ovidiu Nemeş, un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru patru personalităţi excepţionale închise la Sighet: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan.

IULIU MANIU sau „Sfinxul de la Bădăcin”

Iuliu Maniu reprezintă modelul omului politic, al remarcabilul om de stat. Cel care înfiinţase la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, şi apoi, după ce în 2 decembrie 1918 devenea preşedintele Cosiliului Dirigent al Transilvaniei, şi-a dus până la capăt rolul său hotărâtor pentru unirea Ardealului cu Vechiul Regat al României, iar, în continuare, prin social-politic luminata şi, naţional, înţelept integratoarea fuziune în 1926 a Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost părtaş la crearea în România Mare a unei forţe durabile de inspirare şi punere în practică a democraţiei parlamentare, pe temeiurile eticei creştine, ale cerinţelor de dreptate socială şi ale apărării intereselor naţionale, cu neabătută asumare de riscuri şi sacrificii, a fost întemniţat, unde a şi decedat în 5 februarie 1953, fiind apoi aruncat într-o groapă comună anonimă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet, unde se afla trist-vestita închisoare.

În acest an se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui şi 60 de ani de la moartea sa. Născut la 8 ianuarie 1873, în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. Şi-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. După unirea Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi constituirea Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu devine preşedinte al partidului şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică drept un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Se spune că i-au fost rupte picioarele pentru a încăpea în sac.

GHEORGHE I. BRĂTIANU

Gheorghe Brătianu este modelul savantului. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic. Viaţa sa este, de asemenea, o pagină de istorie. La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.

Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei.

În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva ani înainte. Abia în 1943 devine membru deplin al Academiei. În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.

În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.
Este autorul celebrelor cuvinte „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Şi el face parte dintre cei care s-au stins la Sighet, demonstrând că, uneori, credinţa e mai puternică decât viaţa. Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza.

Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează       cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată “O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947).

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal, iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse, se presupune că a fost bătut de un gardian până când a murit.

Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. În acest an se împlinesc 6 decenii de la moartea sa.

Episcopul IULIU HOSSU

Iuliu Hossu este prototipul omului care a sacrificat totul pentru credinţă. La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Sanctificat de Papă. Este omul despre care Arhiepiscopul Parisului spunea: «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare, în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate».

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti.
În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

AUREL VIŞOVAN

Aurel Vişovan este prototipul dascălului care nu se îngrijeşte doar de minte, ci mai ales de suflete şi caractere. Un om cu o tărie şi o generozitate imense şi o putere de sacrificiu pe măsură. Un om care a ştiut să păstreze flacăra credinţei aprinsă nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. Liderul primului lot de deţinuţi politici ai Maramureşului, fost profesor la Liceul Dragoş Vodă. Un voievod al demnităţii şi onoarei.

Este liderul primului lor de deţinuţi politici de la Sighet. Născut în 4 iunie 1926, a decedat în 2002 la Sighet, după o viaţă în care şi-a păstrat credinţa şi idealurile, plătind preţul greu al suferinţei. A fost întemniţat timp de 16 ani, trecând prin închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Culmea, Satu Mare. A fost nu doar un om cu o cultură imensă, ci mai ales un model de demnitate şi onoare. De două ori, la cele două procese înscenate de comunişti, a vrut să ia asupra lui întreaga „vină” pentru elevii arestaţi în lotul său. Degeaba însă. Şi-a scris memoriile după Revoluţie, argumentând că Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. La fel cum nici el nu a lepădat credinţa.

PARINTELE JUSTIN PÂRVU

Justin Pârvu este morala unei vieţi jertfite şi răscumpărate prin iubire. Jertfite pentru ceilalţi, câştigată pentru Dumnezeu. “O aşchie de om” s-a dovedit a fi un munte de smerenie, tărie, demnitate şi mai ales dragoste. Retras în munţi, a transformat muntele într-un muşuroi de credinţă. Fugind de oameni, oamenii l-au urmat. Şi luptând pentru veşnicia Neamului, şi-a câştigat el însuşi dreptul la veşnicie, adeverind cuvintele altui cetăţean de onoare: Nicolae Steinhardt, “dăruind, vei dobândi”.

Despre mina Baia Sprie, GAZETA a scris în numerose rânduri. Şi despre oamenii de excepţie supuşi aici unui regim de exterminare. Cel mai cunoscut reprezentant al lor era, poate, părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. În memoria lui şi a celor care s-au jertfit aici, primarul Dorin Vasile Paşca ridică anual, cu smerenie şi evlavie, un parastas. De aceea, îi propunem să facă mai mult. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria, să o aprecieze, îi propunem să-i acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Evident, nu-l putem uita pe NICOLAE STEINHARDT. 

Steinhardt este prototipul intelectualului care a căutat cu mintea Adevărul pentru a-l trăi în final cu inima. Un om al paradoxurilor: evreu, botezat ortodox în închisoare, savant, erou şi creştin care şi-a găsit fericirea în cea mai cruntă suferinţă, pentru că tot acolo şi-a găsit credinţa, nădejdea şi dragostea.

Sfânt, savant şi erou deopotrivă. Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 101 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1989 în Maramureşul despre care spunea că „e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios”. Pentru ce a făcut, dar mai ales pentru ceea ce a fost, Steinhardt merită titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş. Pentru că cinstindu-l pe El, pe Ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Surse: Gazeta de Maramures si Ziaristi Online

4 august - 94 de ani de la intrarea Românilor în Budapesta

Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.

În această zi neuitată de patru August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!

Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.

Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.

De la Turtucaia, la Budapesta!

A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!

De la Turtucaia, la Budapesta!

Este drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.

Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.

Soarele apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.

Budapesta a fost cucerită de armata românească!

Eram, între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden. Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam, înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.

Ne-a fost dat nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi: “Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.

(fragment din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu „Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)

Predica a Parintelui Arsenie Boca la Duminica a VI-a dupa Rusalii. IISUS SI SLABANOGUL

Aceştia sunt cei doi fii ai lui Dumnezeu: Iisus, mai înainte de toţi vecii, şi omul, fiul vremelniciei. Acesta de al doilea, a ajuns rău, a ajuns slăbănog.
Unii sunt slăbănogi după trup, alţii după minte: nu pot înţelege şi nu se pot bucura de bine.
S-a dovedit aceasta în nenumărate rânduri, când Iisus făcea bine omului.

*

Iisus a tămăduit un slăbănog. Nu-i nici o mirare - Dumnezeu fiind. Ce-a făcut ? L-a iertat de păcate; de greşelile săvârşite împotriva vieţii, împotriva firii sale, şi i-a dat porunca să fie iarăşi om, rudenia lui Dumnezeu.
De altfel pentru această refacere a omului a şi venit Iisus între oameni. El ne-a spus, cu toate prilejurile, că păcatele, greşelile împotriva vieţii, acestea sunt cauza pentru care omul a ajuns un mutilat al vieţii acesteia.
Refacerea omului este refacerea acestei înrudiri pierdute.
E de neînţeles cum nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul, că s-a depărtat de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage.
E de neînţeles că durerea trupului îl face să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când de durerea sufletului, de strâmbarea sau amorţirea lui, nici că se mişcă.
E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, dar după iertarea păcatelor aşa de puţini. Aceasta din urmă face înţeleasă pe cea dintâi.
Iisus le avea pe amândouă: şi puterea de-a ierta păcatele şi puterea de-a tămădui firea de neputinţe. Făcea ochi unde nu erau din naştere, îndrepta gârbovi, învia nervii omorâţi de păcate, învia morţii omorâţi de moarte.
Nouă, preoţilor, încă ne-a dat Iisus jumătate din darul Său: darul de-a ierta păcatele omului în numele Său. A doua jumătate, a tămăduirii organice, nu ne-a mai dat-o, fiindcă şi aşa toţi oamenii aşteptăm să fim transformaţi, din oameni pământeşti, în oameni duhovniceşti, în oameni nemuritori, în oameni cereşti.
A făcut Iisus minuni - şi oamenii cred că cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului - dar marea minune a învierii din morţi, e ceea ce mărturisim când zicem: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin".
Abia atuncea va scăpa firea omului de slăbănogie.
Până atunci are putinţa de-a scăpa de păcate. Şi aceasta e o minune mai mare decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele şi acestea, dar n-au nimic religios în ele. Le fac şi medicii.
Omul le cere lui Dumnezeu; cere minuni.
În definitiv ce cere omul?
Cere sfinţenia pe care a pierdut-o.
Acesta-i singurul lucru pe care-1 cere şi Dumnezeu din partea omului. Iar sfinţenia vieţii o pot avea şi oamenii cu un trup neputincios.
De aceea, nouă preoţilor, Iisus ne-a dat numai o jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă însuşi să o împlinească, când va înceta desăvârşit slăbănogia omului, la înviere.
Dar a doua nu se dobândeşte fără prima.
Însăşi vestirea împărăţiei Cerurilor a început cu cuvântul pocăinţei.

Prislop, 24.VII.1949.

Sursa: Tezaurul Ortodox

CRIMINALII DIN UMBRA. Cine au fost sefii tortionari comunisti? Studiul fostului detinut politic Constantin Iulian demasca reteaua autorilor crimelor comuniste de la inchisoarea Pitesti, cei aflati in functiile de decizie.

Cu puţin timp înainte de a fi răpus de o necruţătoare boală galopantă, în mai 2012, de pe patul spitalului Fundeni, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Constantin Iulian, mi-a cerut să fac public studiul referitor la coordonatorii din umbră ai experimentului reeducării prin tortură din închisoarea Piteşti, lucrare pe care mi-o încredinţase cu puţin timp înainte.

(…) Intelectual rasat, om de o vastă cultură şi cadru universitar, dl Constantin Iulian a fost preocupat întotdeauna de găsirea principalilor autori ai genocidului la care au fost supuse elitele poporului Român după instaurarea dictaturii comuniste. Adică şefii direcţiilor de Securitate, cei care ordonau subalternilor lor să comită torturile şi crimele respective, ei fiind şi principalii beneficiari ai atrocităţilor.

Dl Iulian era urmărit de faptul că, în efervescenţa de care opinia publică va fi cuprinsă când se vor descoperi crimele comunismului şi executanţii lor mărunţi (aşa cum se întâmplă acum cu Vişinescu şi Fecioru), se va trece cu vederea tocmai anchetarea principalilor vinovaţi, adică cei ce au dat ordinele criminale.

În cazul de faţă, dl Iulian avea nu doar calitatea de cercetător, dar şi aceea de fost deţinut politic, unul din numeroşii studenţi supuşi între 1949 şi 1951 celor mai abjecte metode de tortură fizică şi psihică în cadrul experimentului secret de la Piteşti, calificat de Alexandr Soljeniţîn drept „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. El a investigat cine au fost conducătorii Direcţiei a V-a de Securitate, care în acei ani de groază era principala beneficiară şi coordonator al crimelor de la Piteşti. (Florin Dobrescu - Departamentul Cercetare-Documentare al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti)

Cercetând arhivele secrete ale Securităţii puse la dispoziţie de CNSAS, după Revoluţie, dar şi rezultatele unor cercetări orale efectuate în cadrul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici – Luptători Anticomunişti, am reuşit să identific parte din autorii din umbră ai crimelor de la Piteşti. Am mers pe drumul demascărilor, smulse prin tortură, care scrise au ajuns la cei din umbră.

Iată rezultatul acestor cercetări.

ŢURCANU EUGEN, deţinutul politic instruit de autorii din umbră, înmâna „demascările”, smulse prin tortură de la victime, direct ofiţerului politic al închisorii Piteşti şi care se numea MARINA ION, pe numele lui adevărat IŢICOVICI. Acesta, tot direct, le înmâna lui SEPEANU TUDOR (evreu comunist), care în 1948 era directorul Securităţii Bucureşti, iar în 1950 a fost numit şef Serviciu Inspecţii în Direcţia Generală a Penitenciarelor (D. G. P.), cu misiunea specială de a activa personal, pe teren, în obţinerea de informaţii utile Securităţii de la deţinuţii politici.

Sepeanu Tudor era ajutat în „munca” sa de CSELLER (ZELLER) LUDOVIC, aflat în funcţia de Director în DGP.

Din mâinile acestora, „demascările” scrise ajungeau la două persoane, pe numele lor SENATER MOISE şi SOLOMON AVRAM, ambii din Direcţia Securităţii Bucureşti, foşti subalterni a lui SEPEANU în perioada 1948-1950.

De la Direcţia Securităţii Bucureşti, documentele secrete ajungeau la Direcţia a V-a a Securităţii Poporului, a cărei şef era atunci DULBERGER MIŞA (DULGHERU MIHAI) ajutat de LEPĂDĂTESCU MIRCEA şi DIACĂ SIMION-TUDOR. De aici ele erau repartizate anchetatorilor din Direcţia V-a a Securităţii, care prelucrau aceste „demascări” şi le transmiteau Regionalelor de Securitate din ţară. Aceste Regionale, la rândul lor, operau arestări şi anchete, finalizând astfel rezultatele acţiunii Piteşti.

Persoanele care făceau aceste prelucrări în cadrul Direcţiei V de Securitate, identificate până în prezent (2011) sunt următoarele:

ANDREESCU MATUŞEI (MATHUSEVICI NATHAN), STETCOVICI GRIGORE, ARITONOVICI SAMUEL, SERGIU RĂZVAN, CEASLAVSKI (?), NEIDMAN GINGOL, SIMON JACQUES, DAVIDOVICI LEON, FRANCO SANDU (FRANKA), LEOBEL BARBU, MARCOVICI TEDY, MAHLER WILLIAM, TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GHERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA (HABER), WINCLER VICTORIA, MATEESCU ELLE, FISCHER SIMION, ZIGLER SIMION, ROŞCA (?), TURCHISCHER MARCEL, BUTIKA FRANCISC, SZABO EUGEN, BREBAN IOSIF.

Şefii Regionalelor de Securitate din ţară, de la acea vreme, care ştiau despre experimentul Piteşti, şi-l exploatau, erau:

Direcţia regională Braşov: col. IOSIF KALBUSEK şi mr. ADALBERT IZSAK;

Direcţia regională Cluj: col MIHAI PATRICIU (WEISS) şi lt. col. GH. CRĂCIUN;

Direcţia regională Constanţa: cpt. NICOLAE DOICARU şi lt. NĂSTASE REPI;

Direcţia regională Craiova: mr. EUGEN VISITIG şi mr. ION VASILESCU;

Direcţia regională Galaţi: col. MAURICIU STRUL şi mr. GHEORGHE BARBU;

Direcţia regională Iaşi: lt. NICOLAE PANDELEA şi mr. AUREL LEIA;

Direcţia regională Oradea: lt. LUDOVIC CZELLER (care a fost apoi transferat la Diercţia Generală a Penitenciarelor) şi cpt. TOMA ELEKIS;

Direcţia regională Piteşti: col. MIHAI NEDELCU şi mr. ION MARIN;

Direcţia regională Ploieşti: lt. col. CONSTANTIN CÂMPEANU şi mr. RACOVSCHI MĂNESCU;

Direcţia regională Sibiu: lt. col. CRĂCIUN GH. (venit de la Cluj) şi cpt. LUCIAN MOLDOR;

Direcţia regională Suceava: lt. col. IOAN POPIC;

Direcţia regională Timişoara: lt. col. COLOMAN AMBRUŞ şi AUREL MOIŞ;

Acesta a fost drumul „demascărilor” scrise. Informaţiile însă despre aceste „demascări” şi în general despre „acţiunea Piteşti” erau trimise mai departe de la Direcţia V către Secretariatul General al Securităţii şi anume la următoarele persoane: EINHORN WILHWLM, DONESCU DUMITRU, SCHMERER EMANOIL, MATEESCU NICOLAE, JURICĂ ALEXANDRU.

Aceste persoane, la rândul lor informau asupra mersului acţiunii Direcţia Generală a Securităţii Poporului: BODNARENCO PANTELEI (PANTIUŞA), NICOLSCHI ALEXANDRU (GRUNBERG BORIS), MAZURU VLADIMIR.

Direcţia Generală a Securităţii Poporului, informa ierarhic Ministerul de Interne şi anume: TEOHARI GEORGESCU (TESCOVICI BURĂH) care era ministru, ŞANDOR DEMETER – şef Direcţia Cadre şi JIANU MARIN – secretar general (care acţiona de altfel şi pe teren).

De aici informaţiile erau transmise direct lui GHEORGHIU-DEJ şi prin el Comitetului Central.

În cadrul acestei acţiuni, Directorul închisorii Piteşti, DUMITRESCU ALEXANDRU, primii gardieni: CIOBANU şi MÂNDRUŢ, ca şi cetele de gardieni dintre care s-a remarcat celebrul GEORGESCU, nu erau decât complici la torturi. Ei erau utilizaţi ca unelte criminale în contactul direct cu deţinuţii.

Tot din documentele CNSAS, cele care se referă la simulacrul de proces, în care au fost formal judecate şi condamnate unele persoane din Administraţia închisorii Piteşti, am aflat câteva informaţii utile pentru identificarea autorilor din umbră ai reeducărilor prin tortură. 

3 AUGUST - TREI ANI DE LA NASTEREA IN CERURI A DOCTORULUI TEOFIL MIJA

 

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

          

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

Este cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

+ Maria PETRAŞCU

Florin PALAS

100 de ani de la nasterea Parintelui Ilarion Argatu. Avva Ilarion a plecat la cele vesnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugati-va la Maica Domnului!"

(Articol apărut în "Icoana din Adânc" Nr.20, iunie 1999)

Avva Ilarion a plecat la cele veşnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugaţi-vă la Maica Domnului!"
 
Când l-am văzut ultima oară, în chilia sa, cu puţin înaintea mutării la cele veşnice şi sfinte, pe părintele Ilarion Argatu (cu numele şi prenumele anume predestinate slujirii în bucurie şi sfântă ascultare!), ne-a strâns la piept cu o căldură deosebită a gestului, am zice sfinţitoare, i-am sărutat crucea, inima şi dreapta, ca de obicei, apoi ne-am sărutat creştineşte, cu multă recunoştinţă şi bucurie din partea noastră, cu multă dragoste părintească şi ocrotitoare grijă duhovnicească din partea sa, pentru că sfinţia sa a fost şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi şi iscusiţi luminători şi călăuzitori ai creşterii vieţii noastre sufleteşti! Am fost, suntem şi vom fi mereu legaţi, prin Mila lui Dumnezeu, de sufletul nobil al cuvioşiei sale şi, de aceea, poate, ne-am bucurat ore întregi de darurile cu care Cel de Sus îl înzestrase din belşug, dintre care ne-au mişcat în mod deosebit trei: blândeţea unită cu bunătatea, smerenia pilduitoare şi îndelunga răbdare, într-o jertfire exemplară, ca în Pateric! Vorbirea sa era simplă, directă, deosebit de blândă (uneori, la nevoie, extrem de fermă!), fără nici o înfloritură inutilă, dar cu o coloratură specială a graiului moldovenesc, împletită, atunci când era cazul, cu vorbirea în dodii, atât de ziditoare dacă cei care o ascultă, înţeleg mesajul ei duhovnicesc tainic, învelit într-o smerenie nebiruită...
Bogaţii şi săracii, savanţii şi neştiutorii de carte, generalii şi soldaţii, artiştii şi sportivii, scriitorii cu har şi publicăreţii veleitari ("strategi" autoprogramaţi ai penultimelor interviuri), personalităţi proeminente autentice şi "maeştrii" închipuiţi şi umflaţi de pretenţii vulgare (pe aceştia din urmă avva Ilarion îi numea "înşelaţi", miluindu-i cu rugăciunile sale totdeauna ascultate, dar ferindu-se de viclenia lor ca de aluatul fariseilor!), ţăranii şi orăşenii, târgoveţii şi gospodinele, studenţii şi elevii, bătrânii şi copiii, părăsiţii şi neştiuţii, uitaţii şi urgisiţii, credincioşii şi îndoielnicii, umilnicii şi trufaşii, sănătoşii şi bolnavii, îmbisericiţii şi demonizaţii, înţelepţiţii şi nesocotiţii, frumoşii şi urâţii, blânzii şi mânioşii, neprihăniţii şi intriganţii, dezinteresaţii şi afaceriştii, "prostimea" şi "oficialii", "guguştiucii" şi securiştii, fidelii şi trădătorii, toţi veneau la sfinţia sa, împinşi de un necaz, durere sau interes oarecare, curat sau necurat, cinstit sau necinstit, sincer sau cu vicleşug, ascultându-i mai puţin cuvintele, uneori rostite cu greutate din pricina slăbiciunii sau oboselii venite cu vârsta şi mai mult rugăciunile de dezlegare, făcute cu o dragoste suprafirească şi cu o răbdare îngerească de zeci, sute şi mii de ori, într-o monodinie desăvârşită şi desăvârşitoare, care mişca şi cele mai împietrite inimi şi lumina, măcar pentru câteva clipe, chiar şi cele mai întunecate conştiinţe...
La flacăra iubirii sale covârşitoare, pline de compasiune pentru suferinţele şi necazurile "tălpii şi prostimii" ţării, pe care a iubi-t-o până la ultima sa suflare, cu o dăruire de sine atât de totală, încât, în cele din urmă, mulţi dintre cei mai apropiaţi ai săi care doreau să-l mai ocrotească, au înţeles că Părintele va pleca din lume înconjurat de credincioşii săi dragi, renunţând să-i mai zică ceva în acest sens! Părintele Ilarion asculta cu o atenţie concentrată şi binevoitoare pe fiecare dintre cei care băteau la poarta inimii sale generoase, de-o bunătate proverbială şi cu ajutorul harului deosebit pe care îl avea de la Dumnezeu, vădit şi adeverit, citea, de obicei dintr-o privire, adâncul durerii celor care îi cereau sfat duhovnicesc, şi cu multă delicateţe le dăruia şi leacul potrivit, încurajându-i să-şi ţină nădejdea trează!
O întâmplare revelatorie, din multele pe care le cunoaştem, ne arată la ce adâncime de smerenie insondabilă ajunsese: aflasem că, în urmă cu mulţi ani, avusese o neînţelegere de moment cu un monah, ajuns la rândul său la o treaptă de trăire duhovnicească mai adâncă, neînţelegere care lăsase o oarecare stinghereală între cei doi, dar ceea ce este mai important o piedică pentru o conştiinţă duhovnicească în drumul ei către desăvârşire şi sfinţenie... Am "intervenit" pe lângă avva Ilarion cel blând cu inima, rugându-l să-i scrie câteva rânduri de iertate creştinească şi frăţească celuilalt, deşi mai mult acela greşise... S-a rugat ca de obicei, a închis ochii într-o smerită cugetare, i-a redeschis mari şi luminoşi, ne-a privit cu dragoste şi apoi i-a scris câteva rânduri pline de căldură şi smerenie părintelui aceluia! Le-am dus personal rândurile respective şi bucuria sfinţitoare şi forţa smereniei au biruit iarăşi... Cei doi părinţi duhovniceşti au rămas în pace şi bucurie duhovnicească, constituind o pildă vie pentru noi, păcătoşii, care greu ne hotărâm să cerem scuze când greşim, dar să ne mai şi iertăm!
Părintele Ilarion, "Părintele" cum îi ziceau cu dragoste majoritatea credincioşilor, avea o adâncă şi întinsă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprinsese cu postul aspru, privegherea şi rugăciunea cea de toată vremea, dormea câteva ceasuri în scaun, călcând pe urmele marilor nevoitori din Pateric, rămânând mereu zâmbitor şi binevoitor, plin de solicitudine şi compasiune pentru cei săraci şi obidiţi, pentru "cei mici" ai Domnului nostru Iisus Hristos, pe care i-a iubit până la uitarea de sine, căci de lepădat se lepădase demult de sinele său... A ctitorit Biserici, mânăstiri, a contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor Biserici, a dăruit sume mari Sfintei mânăstiri Cernica şi chiar Patriarhiei (care întotdeauna l-a preţuit duhovniceşte, răsplătindu-l fără o publicitate ieftină şi vulgară, aşa cum cei duhov-niceşti ştiu s-o facă, păstrând cu smerenie aurul etern şi aruncând aurul efemer ca pe un gunoi!), a cumpărat un teren la Ierihon pentru a ctitori o sfântă mânăstire ortodoxă ( misiune lăsată, ca testament, părintelui Alexandru, unul dintre copiii săi dragi, dar, ceea ce este cel mai important, a ajutat hotărâtor la naşterea duhovnicească a multor suflete, învăţându-le cu îndelungă răbdare cum să devină Biserici vii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, gonindu-l neobosit şi neînfricat pe cel rău din casele şi din vieţile oamenilor, a ajutat mulţi tineri să devină preoţi sau monahi, a sfătuit Episcopi şi chiar Patriarhi (toţi Patriarhii, chiar şi ai altor Biserici surori, l-au preţuit ca pe un bărbat cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare!), a luminat oameni cu putere de decizie în stat să facă lucruri plăcute lui Dumnezeu, şi-a iubit vrăjmaşii, rugându-se pentru ei stăruitor; i-a iertat chiar şi pe acei sărmani pseudocreştini, duplicitari înrăiţi, puţini la număr, dar tenaci, amăgiţi şi amăgitori (care i-au înregistrat cuvintele de foc duhovnicesc, valorificându-le apoi substanţial, fără binecuvântarea sa, împă-unându-se histrionic cu această ispravă meschină, vrednică de milă!), biruind toate obstacolele şi ispitele (şi nu puţine au fost!) cu rugăciunea, postul, sfânta ascultare şi o înfricoşată smerenie pe care puţini au înţeles-o în reala ei sfinţenie lucrătoare, confundând-o cu o simplă respectare, oarecum recunoscută şi aceea, a voturilor monahale!

2 august - doi ani de la trecerea in vesnicie a scriitorului Florin Stuparu. Un text de exceptie al acestuia despre comunism si globalizare

Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.