O intamplare emotionanta cu Parintele Nicolae Streza, plecat de curand la Domnul, povestita de un om cu sufletul vesnic tanar (ca la 20 de ani) - Mihai Tirnoveanu

Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de 20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber, principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti. Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment, noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte, la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan, unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine. ”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus. “Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru, altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam pretiosul obiect. Ceasul din centrul orasului arata ora douasprezece noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati pe margine, nu mai zambeau.

Mihai TÎRNOVEANU

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a VII-a după Rusalii (Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi
nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor". Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).
Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Liderul Jobbik, Vona Gabor: Dacă apărarea drepturilor maghiarilor înseamnă conflict cu România, Jobbik îşi asumă asta. Actualizare: MAE aşteaptă din partea Guvernului de la Budapesta să se disocieze de declaraţiile extremiste ale Jobbik făcute pe teritoriul României

Liderul Jobbik, Vona Gabor, a declarat, sâmbătă, la Tabăra Tineretului Maghiar din Ardeal ((Erdelyi Magyar Ifjak-EMI) de la Borzont, judeţul Harghita, că partidul pe care îl conduce va apăra drepturile şi interesele maghiarilor din Transilvania, asumându-şi responsabilitatea unui conflict cu România
Preşedintele partidului Mişcarea pentru Ungaria - Jobbik, Vona Gabor, a declarat jurnaliştilor prezenţi la Tabăra EMI că Ungaria are obligaţia de a susţine în faţa Uniunii Europene şi de a sprijini obţinerea autonomiei, revendicată de maghiarii din Transilvania, apreciind că disputele pe această temă trebuie soluţionate cât mai curând, transmite corepondentul MEDIAFAX.

"Eu cred că Ungaria, dincolo de gesturile simbolice şi de iniţiativele civice, are obligaţia să încerce să dea glas acestei cerinţe în faţa forurilor internationale. Eu cred că această dispută (privind autonomia Secuimii) nu este disputa României şi Ungariei, ci una europeană. Ungaria trebuie să facă orice îi stă în putinţă ca disputa pe seama autonomiei să se finalizeze cât mai repede", a susţinut Vona Gabor.
Întrebat dacă va susţine cauza autonomiei Secuimii cu riscul de a deteriora relaţiile dintre România şi Ungaria, preşedintele Jobbik a spus că partidul său îşi va asuma acest risc, pe care ar trebuie să şi-l asume, în opinia sa, întreaga Ungarie.
"Este evident că, pentru noi, principalul obiectiv nu este calitatea relaţiei dintre Romania şi Ungaria, ci starea societăţii şi naţiunii maghiare, care îi include şi pe maghiarii din Transilvania. Deci, dacă apărarea drepturilor maghiarior din România şi reprezentarea lor înseamnă conflict cu România, cred că Jobbik îşi va asuma această reponsabilitate, care trebuie, de fapt, asumată de întreaga Ungarie", a declarat Vona Gabor.
Întrebat cum comentează solicitarea adresată de europarlamentarul Tokes Laszlo premierului ungar Orban Viktor ca Ungaria să asigure protectorat pentru Transilvania, Vona Gabor a afirmat că Jobbik a avut câteva initiative în acest sens şi că "nu poate decât să fie de acord cu fiecare pas care lărgeşte şi întăreşte drepturile minorităţii maghiare din România".
"Dacă spunem ceva, acţionăm în spiritul celor spuse de noi. Noi nu vorbim în vânt, eu, personal, am auzit astăzi despre solicitarea lui Tokes Laszlo şi de acum înainte trebuie să ne gândim, să analizăm şi ar fi bine să discutăm şi cu el, să vedem oare la ce şi cum s-au gândit când au solicitat protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei ? Acţiune individuală pe această temă nu dorim să facem în niciun fel, dar vom dezbate acest subiect şi vom încerca să găsim soluţii care ne conduc înainte, şi nu înapoi", a spus Vona Gabor.
El a cerut, totodată, presei româneşti să relateze "un lucru despre care s-a mai vorbit de câteva ori, dar niciodată nu a apărut', şi anume că, după părerea lui, "problema minorităţilor, pe care ungurii o numesc problema Trianonului" este "o tragedie a regiunii", impusă de Europa Occidentală, "care nu are niciun alt scop, în prezent, decât să facă imposibilă acţiunea comună a naţiunilor care trăiesc în această regiune".
Potrivit acestuia, naţiunile care trăiesc în Europa Centrală se confruntă cu aceleaşi probleme, fiind "exploatate" de capitalul international, împotriva căruia trebuie să acţioneze solidar. În acest context, Vona Gabor a vorbit şi despre posibilitatea unei reconcilieri istorice la nivelul Europei Centrale.
"Cer presei româneşti şi românilor să înţeleagă că noi nu facem altceva decât încercăm să protejăm propria noastră rasă, propria noastră naţiune, să reprezentăm valorile şi drepturile ei. Scopul nostru nu este să acţionăm împotriva românilor, ci să acţionăm pentru maghiari şi dacă aceste naţiuni arată toleranţă, înţelegere una faţă de cealaltă, noi suntem deschişi la o împăcare istorică la nivelul Europei Centrale. Aceasta deoarece problemele noastre, dacă scoatem din ecuaţie problemele minorităţilor, sunt identice. Toate ţările (din Europa Centrală) sunt exploatate de capitalul international venit din Europa Occidentală şi ar trebui să acţionăm împreună şi nu separat împotriva acestui capital", a precizat preşedintele partidului Jobbik.
Întrebat ce părere are despre faptul că presa europeană a făcut referiri în repetate rânduri la caracterul extremist de dreapta al partidului Jobbik, Vona Gabor a explicat că, dacă cineva este patriot şi apără interesele naţiunii sale, nu trebuie să fie criticat că a depăşit limitele moderaţiei.
"Omul, după un timp, se obişnuieşte cu această etichetare, dar niciodată nu se vorbeşte de ce suntem un partid extremist sau faţă de ce ne manifestăm extremist. Dacă Gyurcsanyi (fostul premir socialist al Ungariei) este de centru, într-adevăr, suntem extremişti, dar dacă omul îşi iubeşte patria şi naţiunea şi încearcă să acţioneze după posibilităţi pentru ele, nu cred că este extremist. Aceşti comentatori ar trebui să se gândească la faptul că Jobbik a fost votat de un milion de alegători la alegerile parlamentare din Ungaria, în urmă cu patru ani, şi se conturează că vom avea mai mulţi susţinători la alegerile care vin. Atâţia aşa-zişi extremişti nu pot exista în Ungaria", a spus Vona.
Liderul fostei grupări Garda Maghiară, interzisă de instanţa de la Budapesta la începutul lunii iulie 2009, a adăugat că, potrivit ultimelor sondajelor de opinie, Jobbik are susţinători în rândul populaţiei de sub 35 de ani şi a explicat "că fenomenul care este numit de presă extremism nu este altceva decât vocea nouă care va conduce Ungaria viitorului".
Preşedintele Partidului Mişcarea pentru Ungaria - Jobbik a susţinut, sâmbătă, la Tabăra EMI de la Borzont, o prelegere de două ore pe tema "Europa sau Uniunea?".
Duminică, în ultima zi a taberei, denumită "Ziua Autonomiei", vor fi abordate subiecte privind deplina libertate pentru maghiarii din Transilvania şi dreptul la autoguvernare, prezentate în cadrul simpozionului "Iniţiative civice pentru autonomie" la care vor participa Izsak Balazs, preşedintele CNS, Miren Martiarena, membru din Ţara Bascilor în Comitetul Civic al Iniţiativei Europene pentru Protecţia Regiunilor Etnice, Biro Zsolt, preşedintele Partidului Civic Maghiar şi Zakarias Zsolt, vicepreşedintele PPMT.

Actualizare: MAE a transmis, duminică, printr-un comunicat, că aşteaptă din partea Guvernului de la Budapesta să se disocieze de declaraţiile Jobbik făcute sâmbătă la Joseni, ministerul menţionând totodată că "dezavuează orice manifestări sau declaraţii extremiste care au loc pe teritoriul României".

Departamentul Corespondenti Mediafax
Sursa: Gandul
 

Siria: Creştinii obligaţi să treacă la islam, altfel sunt omorâţi

Numărul refugiaţilor creştini din Siria, ţară marcată de mai bine de doi ani de un război civil sângeros, creşte de la o zi la alta, iar o eventuală întoarcere a lor presupune mari riscuri. Creştinii care vor să revină în Siria trebuie să aleagă între trecerea lor la islam sau moartea.

Portalul Christian Today, citat de sedmita.ru, publică mărturii ale unor creştini fugiţi din oraşul Sawran din nordul Siriei, aflat acum sub controlul Frontului Al-Nosra, o grupare jihadistă afiliată reţelei teroriste Al-Qaida. Aceştia povestesc că islamiştii le permit creştinilor să se întoarcă în oraş numai dacă trec la islam, în caz contrar ei fiind ucişi.

Comunitatea creştină din Siria, una din cele mai vechi din lume, este astăzi ameninţată de grupări radicale rebele care îi consideră pe creştini colaboratori ai regimului preşedintelui Bashar al-Assad.

Patriarhia Antiohiei semnala în primăvară că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. Arhiepiscopul sirian iacobit Yohanna Ibrahim şi arhiepiscopul grec ortodox de Aleppo, Paul-Boulos Yazigi, fratele patriarhului Ioan al Antiohiei, au fost răpiţi la 22 aprilie şi, în pofida tuturor eforturilor, soarta lor nu este cunoscută nici acum, la mai mult de 100 de zile de la dispariţia lor.

Preşedintele Uniunii internaţionale a creştinilor, Joseph Hakim, semnala la sfârşitul lunii iulie că grupările radicale din interiorul opoziţiei siriene se folosesc de războiul civil pentru a efectua o curăţire etnică, vorbind chiar de un ''genocid'' la adresa creştinilor.

Joseph Hakim atrăgea atenţia şi asupra pasivităţii comunităţii internaţionale faţă de ''uciderea creştinilor, decapitarea preoţilor, distrugerea bisericilor, răpirea episcopilor''. ''Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu'', afirma preşedintele Uniunii internaţionale a creştinilor, citat de sedmita.tu.AGERPRES /(editor: Flori Tiulea)

Sursa: Agerpres

Maica Teodosia (Zorica Latcu), intr-o evocare a doamnei Aspazia Otel Petrescu

[Poeta Zorica Laţcu, viitoarea monahie Teodosia, la absolvirea liceului. Fotografie din Colecţia Mănăstirii Vladimirești]

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

Maica Teodosia (Zorica Laţcu) – dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

17 martie 1917, Braşov – † 8 august 1990, Mănăstirea Vladimireşti
 

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.
Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea: „Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:
- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)




Dragoste
Maica Teodosia (Zorica Laţcu)

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Am cules argintul nopţilor de mai,
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am cătat în noapte luminate căi
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,
Stih de preaslăvire, Sfânt Numele Tău,
Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău,
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaş,
Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie
Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş.
Dragoste curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Sursa: Familia Ortodoxa

Pr. prof. dr. Mihai Valica: Romania intre martiraj, ocrotirea si rasplatirea tortionarilor si teroarea ideologica

1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj și teroare, atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură[1].

1.1. Motivația titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat ”nor de mărturii”[2] ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi…!

Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România întro rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge şi moarte? Iată doar cîteva dileme şi adevăruri pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că ”cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[3] spune Eminescu și doar el” te face liber”[4] ne învață Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creștin[5].

Doresc doar să cunosc Istoria națională sau ”naționalitatea în marginile adevărului”[6] pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului ”cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[8]; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[9].

Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog și preot și nicidecum din postura de martir sau erou și nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim ”s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală” [10]. Personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor ”martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră [...] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile [...]”[11] și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui…!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[13].

2. Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel[14], răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine.

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni[15], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria[16], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţiunea de martiraj şi o poate transforma,făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.

Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o forma luată de rău în vremurile şi locurile respective”[17].

Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau au ”știut că sunt din Dumnezeu [...]” au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea ”sub puterea celui rău”[18] și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice: ”urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.[19]; ”fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”[20].

Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi[21].

În contextul de mai sus martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului[22] și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui[23].

Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”[24].

Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?

Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”[25], până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din ”pricina numelui” lui Iisus Hristos[26] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.

Raportată la istorie și lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Raportată, deci, la persoana creștină, care nu se ”lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”[27], mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții terestre a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: ”și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”[28].

Deci vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişată public şi legiferată, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii; toate acestea au generat deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant şi anticreştinism feroce.

Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii de atrocitățile lor[29]. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat ”nor de mărturii”[30] ai credinței creștine. Cred că va sosi clipa, când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. 

Continuare aici