S-au împlinit 15 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Liviu Brânzaş. Un îndemn ca un testament: Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi. Continuaţi flacăra idealului pe care foştii deţinuţi politici l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.
Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.
Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:
În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor. 

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)

Raspunsul Primariei Baia Sprie la atacul Institutului “Elie Wiesel” impotriva Duhovnicului Neamului, Parintele Justin Parvu: “Poziţionarea dvs este cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva”. EXCLUSIV Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

ROMANIA
JUDETUL MARAMURES
Primaria Orasului Baia Sprie
Piata Libertatii, nr. 4
Telefon: +40-262-262303, 260059 Fax: +40-262-260059
E-mail: primaria@baiasprie.ro
BaiaSprie.Ro

Drept la replica

„Abuzurile totalitarismului din cea de a doua jumătate a sec. XX au transformat România într-o imensă puşcărie, în scopul anihilării conştiinţei celor care gândeau altfel decât comuniştii. Tocmai de aceea, spirite luminate ca a arhimandritului Justin Pârvu au avut menirea de a ţine trează conştiinţa naţională.
Practic, părintele Justin Pârvu şi-a împletit destinul cu cel al neamului românesc, luminând ca un far al dreptei credinţe la trezirea conştiinţei de neam. Astăzi, reprezintă ultimul mare mărturisitor al unei generaţii de sacrificiu care s-a jertfit în temniţele comuniste din Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet., Canal şi lagărele de muncă din „Triunghiul morţii” (Baia Sprie, Cavnic, Nistru).
Părintele Justin Pârvu s-a consacrat lui Dumnezeu, neamul său şi marii familii creştine, nu ideologiilor politice. Nu a fost un agitator doctrinar, ci o mare conştiinţă. Zecile de mii de pelerini, prezenţi la înmormântare sa, au confirmat că odată cu trecerea la odihna veşnică s-a născut un sfânt. Practic, prigoana stalinistă l-a desăvârşit întru sfinţenie.
Iată de ce, găsim poziţionarea dumneavoastră, cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva. Diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE nu aduce beneficii răposatului arhimandrit, ci, mai degrabă, comunităţii noastre ca recurs la demnitate şi memorie. Filmul documentar „Fericiţi cei prigoniţi” şi demersul nostru civic vor constitui documente pentru cei care au dreptul să ştie dar nu au voie să uite.”

Cu toată consideraţia,
Primar Dorin Vasile Paşca

Dorin Vasile Paşca se afla la cel de-al doilea mandat al sau de primar, dupa ce a fost reales de cetatenii din Baia Sprie. El a candidat ca independent, fara sustinerea nici unui partid politic. In 14 septembrie 2010, de Inaltarea Sfintei Cruci, a participat la sfintirea unei Troite in memoria suferintelor martirilor anticomunisti din “Triunghiul mortii”, ridicata la dorinta si cu binecuvantarea Parintele Justin Parvu (foto mai jos).

Un interviu cu el aici: Dorin Vasile Paşca, unul dintre cei mai buni primari din ţară.

Sa-i dea Dumnezeu sanatate!

ATAC LA UN SIMBOL NATIONAL: PARINTELE JUSTIN PARVU. Ce nu stie Alexandru Florian de la Institutul Elie Wiesel: Parintele Justin Parvu mai este deja Cetatean de Onoare si la Poiana Teiului. Nemtenii il asteapta pe fiul ideologului bolsevic Radu Florian sa vina sa-l conteste pe Parinte la Poiana Teiului.

Distincţia i-a fost oferită în 2004 pentru merite deosebite la popularizarea localităţii Petru Vodă
“El a făcut tot acolo, noi doar i-am dat terenul”, zice primarul Petru Bâia.

Maramureşul nu a luat-o înaintea Neamţului când a avut iniţiativa de a-i acorda părintelui Justin Pârvu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. Comuna Poiana Teiului, unde arhimandritul a ridicat lăcaşurile de închinăciune de la Petru Vodă, l-a inclus încă din 2004 în rândul vârfurilor localităţii.

“El a făcut tot acolo, fără nici un sprijin”, ne-a declarat Petru Bâia, primarul de Poiana Teiului. “Se cuvenea să facem şi noi măcar atât, mai ales că nimeni nu a făcut cunoscut satul mai mult decât el”.
Părintele Justin Pârvu a trecut la Domnul în ziua de 16 iunie, iar pe 27 iulie, după pomenirea de 40 de zile, noul stareţ – părintele Hariton Negrea- i-a succedat aşa cum şi-a dorit marele duhovnic.

“Relaţia cu Părintele Justin a fost cea mai puternică relaţie cu un om din viaţa mea”, avea să mărturisească noul stareţ. “Relaţia cu Părintele Justin a fost cu totul specială pentru că era prezent tot timpul în obştea pe care dânsul o supraveghea. Mă spovedeam de două ori pe săptămână, uneori şi de trei ori pe săptămână la Părintele Justin. Primeam răspunsuri la problemele de viaţă duhovnicească şi implicit şi pentru viaţa prietenilor mei, a părinţilor, a rudelor mele, răspunsuri impecabile. Consider că Părintele Justin a fost pe lângă un mare duhovnic şi un mare psiholog. Nu-mi amintesc niciodată să mă fi certat cu ceva. Nu-mi amintesc să nu fi greşit eu cu ceva. Ştiam că greşesc şi că fac erori, dar Părintele Justin a avut suficient tact, atâta experienţă duhovnicească încât să îndrepte lucrurile fără ca cineva să-l fi influenţat în privinţa asta. Am văzut cu ochii mei minunile lui pe care nimeni nu poate să mi le şteargă vreodată. Am trecut prin toate ascultările pe care Părintele Justin mi le-a oferit şi nu-mi aduc aminte să fi fost vreo ascultare pe care să nu o fi făcut şi eu. Dacă împlineam un lucru din cadrul ascultării şi nu-mi împlineam rânduielile mele de rugăciune, ziua aceea nu era considerată ca fiind realizată. De aceea, ne preciza înainte de a începe o acultare, cât efort trebuie să depunem în aşa fel încât rugăciunea să nu ne lipsească şi biserica şi slujbele, la fel, să nu ne lipsească”.

C.M.
Ziarul Ceahlaul via Ziaristi Online

Vezi si: 

Institutul Elie Wiesel sau cum se regizeaza condamnarea unui popor. Ultima etapa dintr-un amplu proces de des-fiintare: atacul la sfinti (Valeriu Gafencu si Parintele Justin Parvu)

200 de ani de dezbinare şi intervenţii brutale ale ruşilor în treburile Bisericii Ortodoxe Române.

Sâmbătă şi duminică, Patriarhul Rusiei Chiril se va afla în Republica Moldova, pentru a marca cei 200 de ani de la înfiinţarea Eparhiei de Chişinău şi Hotin, de fapt două secole de prezenţă a Bisericii Ortodoxe Ruse în Basarabia. Cu această ocazie, s-au spus şi se vor spune multe despre cât de legaţi suntem de spaţiul pravoslavnicilor ruşi. „Adevărul“ le-a oferit tribuna specialiştilor. În cele patru pagini ale ediţiei de joi, 5 septembrie, veţi afla toată tragedia noastră, despre cum canoanele bisericeşti nu admit cuceririle teritoriale, aşa cum s-a întâmplat în 1812 şi 1940, despre ingerinţele ruşilor în organizarea Bisericii din Ţările Române încă de la 1792, dar şi despre un personaj controversat propus acum spre canonizare - Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acest ierarh a slujit Imperiul Rus cu trup şi suflet şi drept răsplată a obţinut toate ordinele şi distincţiile pe care şi le-a dorit. Unii specialişti susţin că tot el a avut merite pentru conservarea stării de fapt şi că nu a admis rusificarea noastră. Concluziile le faceţi dumneavoastră. Publicăm pentru început opinia academicianului Andrei Eşanu Limba română a fost scoasă din Biserică, fiind înlocuită cu rusa şi slavona După cele patru războaie ruso-otomane deosebit de îndelungate (patru-şase ani fiecare) din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, care s-au desfăşurat în mare parte pe teritoriul Moldovei, ţara fusese adusă la o sărăcie cumplită. În aceeaşi situaţie se pomeni Mitropolia Ţării Moldovei cu toate structurile subordonate ei (episcopii, mănăstiri, schituri şi biserici). Atât populaţia, cât şi Biserica trebuia să asigure numeroasele armate ruseşti cu alimente, furaje, mijloace de transport, braţe de muncă pentru repararea cetăţilor, drumurilor şi podurilor, o parte considerabilă a veniturilor mănăstireşti, sume enorme de bani, erau trimise pe conturile unor patriarhii, mănăstiri din Orientul ortodox şi Muntele Athos, cărora erau închinate. În asemenea condiţii, ierarhii moldoveni din acea perioadă (Iacob Putneanul, Leon Gheucă, Iacob Stamati, Amfilohie Hotiniu, Veniamin Costache ş.a.) încercau cu mijloace modeste să controleze şi să redreseze situaţia în episcopii, mănăstiri, schituri şi biserici prin deschiderea şi întreţinerea unor şcoli pentru instruirea clerului, prin tipărirea cărţilor de cult şi de manuale şcolare, prin reglementarea vieţii religioase şi menţinerea unui climat moral duhovnicesc în condiţii deosebit de vitrege. Dar greutăţile care s-au abătut asupra Moldovei şi Bisericii ei s-au complicat şi mai mult prin ruperea din trupul ţării a ţinuturilor Cernăuţi, Suceava şi Câmpulung, cu cele mai vechi centre episcopale şi mănăstireşti, între care Episcopia Rădăuţi şi sfintele lăcaşe Putna, Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa ş.a. în total 23 de mănăstiri cu vastele lor domenii care au fost anexate la Imperiul Habsburgic. Ocupanţii ruşi l-au alungat pe mitropolitul moldovei În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812 Moldova pierde spaţiul dintre Prut şi Nistru pe care erau situate vechile centre mănăstireşti Căpriana, Condriţa, Hâncu, Suruceni ş.a. precum şi alte 20 mănăstiri şi schituri, 900 de biserici de pe la oraşe, târguri şi sate, care odinioară erau subordonate Mitropoliei Moldovei şi Sucevei cu sediu la Iaşi. În urma anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist şi a instalării graniţei nedrepte pe Prut, acestea au fost rupte după 1812 de episcopiile şi ierarhii lor de la Iaşi şi Huşi. Trebuie de asemenea de subliniat faptul că în timpul războaielor arătate mai sus, autorităţile ruse au căutat să treacă sub controlul lor nu numai structurile laice (fiscale, administrative ş.a.), dar şi cele bisericeşti prin înlăturarea ierarhilor moldoveni şi întronarea în locul lor a unor ierarhi ruşi. De exemplu, în 1808 Mitropolitul Moldovei Veniamin Costache a fost scos din scaun şi în locul lui a fost instalat ierarhul Sfântului Sinod al Bisericii Ruse Gavriil Bănulescu-Bodoni, care după încheierea păcii de la Bucureşti (28 mai 1812) s-a retras în teritoriul proaspăt anexat de Rusia ţaristă, numit ulterior Basarabia. Aceluiaşi ierarh ţarismul i-a încredinţat formarea în noua provincie a unei noi mitropolii cu sediu la Chişinău, eveniment care s-a produs în 1813. Fiind român de obârşie, Bănulescu-Bodoni înţelegea prea bine că provincia ruptă din trupul Moldovei era populată de români. Realizând că pe Prut a fost instalată o graniţă impenetrabilă, deşi îndeplinea poruncile venite de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, ierarhul a încercat să păstreze vechile tradiţii ale bisericii strămoşeşti pe care înţelegea să le perpetueze prin carte şi învăţământ în limba română, prin reglementarea vieţii monahale şi religioase în general, prin trecerea celei mai bogate mănăstiri din Basarabia – Căpriana din subordonarea mănăstirii Zografu de la Athos în cea a Casei Eparhiale din Chişinău, ş.a. Dacă la început acţiunile întreprinse de primul mitropolit al Basarabiei a avut un anumit efect pozitiv, treptat, după moartea sa (1821), scaunul mitropolitan este coborât la unul episcopal şi va fi ocupat până în 1917 exclusiv de ierarhi de etnie rusă. Aceştia au depus permanent eforturi pentru substituirea cărţii, învăţământului şi serviciului divin în limba română cu cel în limba slavonă şi de comunicare în limba rusă în mediul mănăstiresc şi bisericesc. După moartea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1821), scaunul mitropolitan va fi ocupat până în 1917 exclusiv de ierarhi de etnie rusă. Andrei Eşanu, academician Cerere de preoţi şi monahi ruşi Atât de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, cât şi din partea ierarhilor ruşi de la Chişinău mereu erau înaintate cerinţe de a spori numărul preoţilor care să propovăduiască în limba rusă şi pe la mănăstiri să fie aduşi cât mai mulţi monahi ruşi, iar în capul comunităţilor mănăstireşti să fie instalaţi stareţi veniţi din guberniile ruseşti. La hotarul anului 1917-1918, în Basarabia aproape că lipseau preoţi şi monahi cu studii teologice superioare, puţini erau şi cu studii seminariale. Or, la începutul secolului al XX-lea în Basarabia limba română mai rămânea încorsetată în grafia chirilică medievală. În asemenea condiţii timp de un secol şi ceva băştinaşii din Basarabia au fost ţinuţi departe de lumina cărţii şi a conştiinţei de neam. Astfel, aflarea îndelungată a Basarabiei în subordonarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a avut urmări dintre cele mai grele pentru cultura şi spiritualitatea marii majorităţi a populaţiei. Aceste consecinţe, amplificate de regimul sovietic ateist, se resimt din plin până astăzi. Revenirea la vechea matrice a spiritualităţii şi unităţii româneşti rămâne un deziderat al mişcării noastre spre lumină, credinţă şi dreptate. Andrei Eşanu, academician Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei contrar canoanelor bisericeşti Doctorul în Teologie Ortodoxă Romeo Cemîrtan susţine că Patriarhia românilor din Basarabia e la Bucureşti, nu la Moscova, acest lucru fiind stipulat în canoane, care condamnă extinderea şi menţinerea unei biserici naţionale asupra altei etnii. 

Vedeţi aici un material despre aspectul canonic

Citeste mai mult: adev.ro/msn1mh

Autor: Valentina Basiu 
Sursa: Adevarul

Institutul Elie Wiesel sau cum se regizeaza condamnarea unui popor. Ultima etapa dintr-un amplu proces de des-fiintare: atacul la sfinti (Valeriu Gafencu si Parintele Justin Parvu)

“O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi” 

Pr. Gheorghe Calciu

          Triste sunt aceste zile în care asistăm, consternați, la fapte ce frizează nu doar absurdul, ci chiar bunul simţ: un „institut naţional” (e vorba de Institutul Elie Wiesel, condus de Alexandru Florian, fiul politrucului Radu Florian), aflat sub egida Guvernului României, îşi exprimă „profunda indignare” pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu de către Consiliul local din Baia-Sprie. Părintele Justin a pătimit aproape cinci ani în minele de plumb din localitatea care îl onorează pe cel care a sfinţit-o prin suferinţa sa. Vedem că nu doar istoria ne este răstălmăcită, mistificată și manipulată împotriva celor care au înfăptuit-o cu jertfă de sânge, ci și prezentul e supus acelorași tratamente. Nu doar că nu mai avem voie să ne cinstim eroii, dar eroii noștri sunt uciși, în mod simbolic, din nou. Criminalul este același, doar cu altă mască: este același dușman al lui Hristos și al neamului românesc. Etichetele sunt aceleaşi, lipite de urmaşii kominternistilor, asigurând continuitatea urii. Sunt unii evrei care parcă şi-au pierdut raţiunea, stârnind, prin lipsa măsurii, antisemitismul (brusc, corifeii culturii naţionale şi marii duhovnici ai ortodoxiei româneşti sunt condamnaţi ca antisemiţi, eroii rezistenţei armate anticomuniste sunt fascişti, într-un noian de acuzaţii care seamănă izbitor cu cele din anii ’50). Sau poate asta se urmăreşte, reinventarea antisemitismului alimentând buzunarele unor neica-nimeni. Marota legionară este scoasă iar la înaintare. Luptătorul anticomunist Traian Golea, un bun cunoscător al reţelelor des-fiinţării naţionale, descifra mecanismele acestei maşinării ticăloase, aducându-ne aminte de modul în care, în anul 1990, a fost instrumentată o uriaşă minciună. Atunci, primul-ministru Petre Roman, odrasla bolşevicului Valter Roman, declara că „manifeste ale Gărzii de Fier şi a organizaţiei patronale (sic!) Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în acestă regiune”. În remarcabilul său studiu, Traian Golea spune: „Conflictul etnic de la Târgu-Mureş a servit doar ca pretext ca dl Roman să poată face marea revelaţie, a pretinsei reapariţii a Gărzii de Fier, care la acea dată nu exista decât în imaginaţia sa. Apoi a venit dl Iliescu, cu mineriada sa din 13-15 iunie 1990, motivată cu pretinsa acuzaţie că legionarii ar vrea să dea o lovitură de stat” (Traian Golea – Cum se regizează condamnarea unui popor. Romanian Historical Studies, 1996). Scopul: să se poată demonstra că în România „are loc o recrudescenţă a legionarismului şi în consecinţă şi a anti-semitismului”. Teza a fost puternic amplificată de rabinul colaboraţionist Moses Rosen, iar în mass-media a fost vânturată în mod special de revista “22”. Preluând afirmaţiile tandemului comunist Iliescu-Roman (ultimul este azi vajnic liberal şi creştin la pătrat, căci s-a botezat şi la ortodocşi şi la catolici, după spusele sale!), Elie Wiesel începea, prin intermediul revistei New York Times, presiunile asupra României, culminând cu obţinerea unei Rezoluţii din partea Senatului American, care condamna „resurecţia anti-semitismului şi a intoleranţei etnice în România”, “întrucât laureatul Premiului Nobel şi scriitorul umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe anti-semite” (extras din textul Rezoluţiei).

De atunci şi până astăzi, procesul de condamnare a poporului român a fost unul fără întrerupere. Roadele otrăvite sunt vizibile. Şi noi ce facem? Privim neputincioși la răstignire, ajutăm la punerea în mormânt? Poate mai plângem câteodată lângă piatra ce pecetluiește mormântul. Și, din păcate, ne oprim aici. Să vedem învierea nu avem voie. Este interzis. Este ilegal. Și ne e frică. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu îi pune, însă, să lucreze pe sfinții săi. Ne dăruiesc mir și bună mireasmă. Și fac minuni, multe și mari. Va veni o zi în care vom fi părtași și la Înviere. Chiar dacă aceea va fi cea din urmă zi. Și atunci, ei, cei mulți, sfinții, martirii noștri vor fi cei care ne vor întâmpina la intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Și le vom da socoteală pentru ce am făcut și pentru ce nu am făcut, pentru cuvintele și pentru tăcerile noastre. Şi pentru lacrimile sau împietrirea noastră. Oare cum ne va privi Valeriu Gafencu atunci? Dar blândul Părinte Justin? Ei, chipuri de lumină, născuţi spre a ne călăuzi către ieslea cea sfântă, în care, în chip minunat, s-a născut mântuirea noastră. Părintele Justin ne-a întins aripa sa de serafim spre a ne ridica din bezna păcatului și și-a deschis peste noi ochiul de heruvim spre a ne arăta Calea, aşa cum ne îndrumă, într-un poem, Valeriu Gafencu: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,/Cu sufletul senin, purificat! /Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,/E Nunta Fiului de Împărat! Din bezna de tuci a temnițelor comuniste, Valeriu Gafencu și Radu Gyr și Traian Trifan și Ioan Ianolide și Virgil Maxim și atâția alții ne cheamă la Nuntă. Fi-vom noi vrednici să fim nuntași? Ar trebui să putem răspunde acum. Nădăjduim că o vom face...(Florin Palas)

Titlul de Cetatean de Onoare acordat Parintelui Justin Parvu pentru martiriul sau din minele de la Baia Sprie va ramane indiferent de vociferarile unor urmasi ai comisarilor bolsevici cocotati in varful Institutului cu numele lui Elie Wiesel, un impostor al holocaustului. DOCUMENTE

Alexandru Florian, urmasul unui comisar ideologic bolsevic si o persoana cu evidente probleme mintale – cand, oare, vor fi testati psihiatric toti cei numiti in sinecuri de stat? -, a sarit, din nou, ca prostul din baie (vorba romaneasca), pentru a contesta onorarea post-mortem a unui martir al inchisorilor comuniste. Dupa agitatia bolsevica si lucratura de tip stalinist savarsita impotriva “Sfantului Inchisorilor”, Valeriu Gafencu, la Targu Ocna, de data aceasta personajul cocotat in fruntea unui institutii ce poarta numele unui impostor al holocaustului, Elie Wiesel, contestat radical de mai multi evrei la nivel international si in instantele de la Budapesta, il ataca chiar pe bunul Parinte Justin Parvu, numit de catre popor “Sfantul de la Petru Voda”si “Duhovnicul Neamului”. Plecat la Domnul si fratii sai, martirii temnitelor comuniste, pe 16 iunie, in urma unei suferinte crunte indurate cu mucenicie, Parintele Justin Parvu tocmai a primit titlul de Cetatean de Onoare post-mortem al orasului Baia Sprie, localitate unde a fost chinuit la munca fortata in minele de sare si plumb, in perioada detentiei sale de 16 ani. Distinctia i-a fost oferita in memoriam pe 23 august, cu votul in unanimitate al intregului Consiliu Local, la initiativa Gazetei de Maramures, sustinuta de sute de simpli romani dar si mari personalitati ale Romaniei si organizati neguvernamentele, inclusiv IPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramuresului si Asociatia Fostilor Detinuti Politic din Romania (vedeti toate detalii mai jos). Ce ar fi de spus, deocamdata: ca Titlul de Cetatean de Onoare acordat Parintelui Justin Parvu pentru martiriul sau din minele de la Baia Sprie va ramane indiferent de vociferarile unor neo-comisari bolsevici. De data asta, isi vor inghiti “‘indignarea”. Daca nu, le va ramane-n gat! Voi reveni. Doamne ajuta! 



Gasiti aici nerozia pigmeului de la Institutul in cauza, conform unei stiri Hotnews, cat si toate datele despre conferirea distinctiei post-mortem dar si un documentar despre Parintele Justin – “S-a nascut un Sfant” -, recomandat tuturor, si celor buni si celor rai:
“Directorul general al Institutului Elie Wiesel, Alexandru Florian, isi exprima “indignarea” fata de o decizie a Consiliului Local Baia Sprie, care i-a acordat parintelui Iustin Parvu titlul de cetatean de onoare post-mortem al orasului. Institutul arata intr-o scrisoare deschisa ca Iustin Parvu a fost un negationist al Holocaustului. Bla, bla, bla, bla, bla…”
Vedeti de la Sfintii-Inchisorilor.Info: In Memoriam Parintele Justin Parvu (10 Februarie 1918 – 16 Iunie 2013)

Continuare la: Roncea.ro

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului XIX sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Mesajul acestei ispite universale care il ataca pe omul de azi – destul de evident in formele seculare, dar de obicei mai ascuns in formele religioase – este: traieste pentru prezent, simte-te bine, relaxeaza-te, fii comod! In spatele acestui mesaj se afla altul, mult mai sinistru, camuflat, care este dat pe fata numai in tarile oficial atee, care se afla cu un pas inaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui sa intelegem ca ceea ce se intâmpla in lume azi este foarte asemanator de la un loc la altul, indiferent ca are loc in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera.